– cum a glorificat Africa cei mai cunoscuți
politicieni și cîntăreți ai continentului –


„Aperi ceva care, în principiu,
nu poate fi apărat”
Șeful Bisericii An­gli­cane din Africa de Sud și personalitate publică, Desmond Tutu este cunoscut drept unul dintre cei mai importanți luptători împotriva apartheidului. Celebrul preot african s-a născut în 1931 și, după ce a absolvit o universitate locală, s-a angajat ca profesor la o școală, post pe care l-a părăsit curînd în semn de protest împotriva opresiunii studenților de culoare. Mai tîrziu, a devenit ministru anglican și a călătorit în Marea Britanie pentru a studia teologia.
Întors în patria sa, Tutu a ținut predici, a organizat demonstrații ale clerului și a criticat guvernul pentru politica sa de inegalitate. Pînă în 1986, cînd a fost ales primul arhiepiscop negru din Cape Town, Desmond Tutu era deja cunoscut ca un mare orator, apărător al drepturilor majorității negre din Africa de Sud și luptător împotriva apartheidului. În 1980, a fost arestat pentru prima dată de poliția sud-africană pentru că a participat la proteste.
Preotul a călătorit în repetate rînduri în Europa și Statele Unite, s-a întîlnit cu Papa și cu reprezentanții celor mai mari organizații pentru drepturile omului din lume. Și după căderea regimului de apartheid în 1995, el a condus Comisia de Adevăr și Reconciliere, numit fiind de președintele Nelson Mandela. Comisia a examinat mărturiile a mii de victime ale apartheidului, acuzaților li s-a oferit posibilitatea să se pocăiască: organismul nu era judiciar, dar putea înainta o propunere de amnistie totală sau parțială. În 1996, Desmond Tutu a părăsit postul de șef al Bisericii Anglicane din Africa de Sud și s-a concentrat asupra activității comisiei. I s-a acordat rangul de arhiepiscop onorific. În 1984, a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale împotriva segregării rasiale, devenind primul laureat din Africa de Sud. În discursul său, preotul și-a exprimat încrederea că „nu există pace acolo unde nu există dreptate” Ulterior, Tutu a vorbit în repetate rînduri în apărarea drepturilor copiilor, femeilor, persoanelor infectate cu HIV, a sprijinit apărătorii dreptului la avort, a pledat pentru permisiunea eutanasiei și a căsătoriilor homosexuale. În 2010, Desmond Tutu și-a anunțat retragerea din viața publică. S-a stins din viață în 2021, la vîrsta de 91 de ani.
„Sădim semințe de pace și speranță”
Eco-activista de renume mondial Wangari Maathai a devenit prima femeie africană care a primit Premiul Nobel. S-au evidențiat astfel eforturile ei în lupta pentru drepturile femeilor africane și dreptul oamenilor de a trăi în condiții favorabile de mediu. Maathai s-a născut în 1940 într-un mic sat din Kenya, la momentul acela o colonie britanică. Cînd Wangari avea 11 ani, părinții ei au trimis-o la un internat catolic –  acolo fata nu numai că s-a alăturat credinței, ci a învățat rapid engleza și a devenit cea mai bună la învățătură. În septembrie 1960, Maathai, împreună cu alți 300 de kenyeni, a fost selectată să participe la programul președintelui american John F. Kennedy, care a oferit tinerilor africani talentați oportunitatea de a studia la universitățile americane. În SUA, Maathai a studiat biologia, mai întîi la Mount St. Scholastica College din Kansas, apoi la Universitatea din Pittsburgh.
Revenită în patria ei, Maathai și-a luat un loc de muncă ca asistent de cercetare la Departamentul de Medicină Veterinară de la Universitatea din Nairobi și a devenit prima femeie din Africa de Est care a primit un doctorat. Din anii 1970, ea a militat activ pentru egalitatea drepturilor femeilor și pentru conservarea pădurilor în țara ei natală, care s-a schimbat drastic din cauza tăierii masive a copacilor. Cu ajutorul ei activ, în 1977, mișcarea socială Green Belt s-a înființat în Kenya, plantînd copaci și formînd femei în silvicultură și alte profesii pentru a obține independență financiară. Acum, mișcarea acoperă întreg continentul african, iar membrii acesteia au  plantat peste 50 de milioane de copaci.
La sfîrșitul anilor 1980, Wangari Maathai a lansat o luptă activă împotriva construcției unei clădiri de 60 de etaje în parcul Uhuru al capitalei, care era planificată pentru a servi drept sediu al partidului de guvernămînt din Kenya, centru comercial și de afaceri. Protestele au provocat o puternică nemulțumire față de autorități, care au cerut ca activista să se comporte „cum se cuvine
unei femei africane și să se supună bărbaților”. Dar
ea nu a ascultat. În 1992, activista, împreună cu susținătorii ei, au fost aruncați în închisoare, unde au fost bătuți atît de tare încît au necesitat spitalizare. Sub presiunea SUA, autoritățile kenyene au fost forțate să renunțe la toate acuzațiile împotriva lui Wangari Maathai.
În 2004, a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția ei la lupta pentru mediu și drepturile femeilor. Activista kenyană a devinit prima femeie africană căreia i-a fost acordat un premiu prestigios. Wangari Maathai a murit în 2011, la vîrsta de 71 de ani, dar cauza ei persistă și îi inspiră pe oameni din întreaga lume să lupte pentru viitorul planetei.
„Abordarea mea față de politică
este aceeași ca și cea față de fotbal”
Legendarul fotbalist George Weah, care a fost primul non-european care a primit Balonul de Aur și apoi a devenit președintele Liberiei, s-a născut la 1 octombrie 1966 în capitala țării, Monrovia. Copilăria vii-­
toarei legende a fot­balului s-a dovedit a fi dificilă: cînd băiatul avea doar trei ani, părinții lui s-au despărțit, iar copilul a fost crescut de bunica lui, împreună cu alți 12 nepoți. Pentru a ajuta cumva familia, care trăia aproape la limita sărăciei, George vindea gogoși, floricele și suc după școală.
Weah și-a început cariera sportivă la vîrsta de 15 ani, jucînd inițial pentru cluburi locale, combinînd sportul cu un job part-time ca tehnician la Telecommunications Corporation din Liberia, înainte de a se muta în Camerun. Acolo, talentatul fotbalist a fost remarcat de antrenorul din Monaco Arsene Wenger, care a devenit principalul sprijin al întregii sale cariere sportive. În 1988, a început să joace pentru clubul monegasc, iar anul următor a primit pentru prima dată premiul „Fotbalistul african al Anului”, cu care va fi distins chiar de două ori, jucînd la unul dintre cele mai cunoscute cluburi de pe planetă, Paris Saint Germain. 1995 a marcat apogeul carierei lui George Weah: o performanță fenomenală pentru un club francez i-a adus titlurile de „Fotbalistul European al Anului” și „Jucătorul Anului FIFA”, precum și Balonul de Aur – pînă în prezent, liberianul rămîne singurul african distins cu acest prestigios premiu.
Fotbalistul a devenit o legendă vie în Liberia și, în paralel cu sportul, s-a angajat în activități umanitare și în dezvoltarea sportului într-o țară sfîșiată de războaie civile. În 2003, Weah și-a încheiat cariera sportivă, iar în 2005, cînd în sfîrșit a domnit un armistițiu în Liberia, fostul fotbalist a candidat la președinție și a ajuns chiar în turul doi al alegerilor, dar a pierdut aproape 20% din voturi în fața unui alt candidat. În 2011, a candidat din nou pentru postul de vicepreședinte, fără succes, însă. Dar George Weah a continuat să se implice activ în viața politică a țării pînă cînd în cele din urmă a obținut o victorie majoră în 2017, devenind cel de-al 25-lea președinte al Liberiei. La 56 de ani, George Weah a trecut de la un băiat de mahala care vindea suc, la o legendă vie a sportului și lider la nivel național.
„Voi avea suficient timp
să mă odihnesc cînd voi muri”
Scriitorul și regi­zo-
rul senegalez Ousmane Sembene este cunoscut în întreaga lume ca fiind părintele cinematografiei africane. S-a născut în 1923 într-o familie de pescari; situația familiei era atît de dezastruoasă încît, la un moment dat, adolescentul a fost nevoit să părăsească școala și să-și cîștige singur exis­tența. Sembene a lucrat ca olar, ca spălător de mașini și ca asistent mecanic într-un garaj. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, cînd avea 18 ani, a fost mobilizat în armata franceză și a servit ca șofer militar în detașament. După demobilizare, s-a stabilit la Marsilia și a lucrat ca docher în port. Apoi a început să se implice activ în activități sindicale.
În 1956, a publicat primul său roman, „The Black Docker”, în care descria experiența trăită în Marsilia. După ce o afecțiune a coloanei vertebrale l-a forțat să renunțe la munca fizică, Sembene a făcut din literatură o sursă de venit. A mai scris cîteva lucrări, în care a vorbit, printre altele, despre grevele muncitorilor africani la căile ferate și încercările de a lupta împotriva colonialismului. În jurul anului 1960, Ousmane Sembene a devenit interesat de cinema. A primit o invitație pentru un stagiu în Uniunea Sovietică și în 1962 a început să studieze la Școala de Film din Moscova, lucrînd cu jumătate de normă la Studioul de Film Gorki. După pregătirea ca regizor, s-a întors în Africa și a lansat trei scurtmetraje dedicate problemelor „oamenilor mici”. Succesul internațional i l-a adus primul său lungmetraj „Negrul din...” (1966), care a cîștigat Premiul Jean Vigo la Paris, Premiul Criticii la Cannes și „Antilopa de argint” la Festivalul Mondial din Dakar.
La începutul anilor 2000, regizorul și-a pierdut aproape complet vederea din cauza cataractei. Durerile de stomac îi furau somnul. Odată a leșinat chiar pe platoul de filmare, dar a refuzat totuși să meargă la medic și a continuat să lucreze. Sembene se temea că, fără prezența lui pe platoul de filmare, întreaga industrie a filmului s-ar prăbuși. Regizorul a decedat în 2007.
Sfîrșit
N.K.