– cum a glorificat Africa cei mai cunoscuți
politicieni și cîntăreți ai continentului –


În urmă cu 60 de ani, la 25 mai 1963, liderii a 30 de state africane au fondat Organizația Unității Africane la Addis Abeba, Etiopia. De atunci, această zi a fost sărbătorită în întreaga lume ca Ziua Africii. De-a lungul anilor, continentul a trecut printr-o cale dificilă, pe care a existat o luptă pentru independență și egalitate, crize economice și sociale. Depășind numeroase dificultăți, africanii au dovedit că sînt capabili să-și atingă obiectivele, iar reprezentanții individuali ai continentului au primit recunoaștere mondială în domeniile politic, cultural, științific și sportiv. În ajunul Zilei Africii și în ajunul unui eveniment la fel de important –  Summitul Rusia-Africa, care va avea loc în această vară la Sankt Petersburg – ne amintim de oameni celebri, datorită cărora continentul african a devenit mai liber.
„Curajul nu este absența fricii,
ci victoria asupra ei”
Nelson Mandela, fără exagerare, poate fi numit o personalitate de talie mondială, iar în istoria recentă a Africii – chiar o legendă. Și nu numai pentru că a devenit primul președinte de culoare al Republicii Africa de Sud, o țară care a trăit mulți ani în regim apartheid. Întreaga lume îl cunoaște pe Mandela ca pe un om care a învins apartheid-ul, care a devenit un simbol al luptei africanilor pentru egalitate. Este de remarcat faptul că dorința de conducere a fost moștenită de viitorul președinte: s-a născut într-o familie nobiliară, iar străbunicul său patern a fost conducătorul tribului Tembu. La naștere, pe 18 iulie 1918, băiatul a fost numit Rolihlahla – „copaci care tremură” sau „pătruns, tulburător”, dar profesorul școlii a început să-i spună Nelson. La acea școală, copiilor africani li se dădeau de obicei nume în limba engleză pentru a fi mai ușor de pronunțat de către profesori. După ce a absolvit liceul, Nelson a intrat la Universitatea din Fort Hare, dar a fost expulzat de acolo în 1940 pentru că a participat la o grevă studențească. Patru ani mai tîrziu, s-a alăturat ligii de tineret a Congresului Național African (ANC) anti-apartheid.
În 1960, Mandela, care a participat activ la protestele ANC, a devenit liderul ei recunoscut. În noul său post, politicianul a insistat că nu ar trebui să existe victime ca urmare a protestelor violente și i-a criticat pe acei susținători ai ANC care credeau că această luptă nu poate fi lipsită de victime. În același an, organizația a fost interzisă. Doi ani mai tîrziu, Mandela a fost arestat pentru că a incitat muncitorii la grevă și a părăsit ilegal țara (negrii aveau nevoie de permisiunea specială pentru a face acest lucru). Un timp mai tîrziu, a fost acuzat că a organizat un sabotaj și a pregătit răsturnarea violentă a ordinii constituționale. La proces, politicianul și tovarășii săi au condamnat public apartheidul. Procurorul a cerut pedeapsa cu moartea pentru aceștia, dar judecătorul a avut milă și i-a condamnat pe acuzați la închisoare pe viață. Mandela a fost eliberat abia pe 11 februarie 1990, în ajunul căderii regimului de apartheid. În 1993, împreună cu președintele Africii de Sud, Frederick de Klerk, Nelson Mandela a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția adusă la sfîrșitul pașnic al regimului de apartheid. Un an mai tîrziu, în țară au avut loc alegeri la nivel național, în cadrul cărora acesta a devenit primul președinte de culoare.
La momentul venirii sale la putere, marea majoritate a populației negre nu avea acces la educație și îngrijire medicală, iar în case nu aveau electricitate, telefoane și canalizare. Această situație a fost parțial corectată chiar în primii ani ai președinției lui Nelson Mandela. Sub conducerea sa, a fost elaborată și adoptată noua Constituție a Africii de Sud, care garanta drepturi egale tuturor sud-africanilor, indiferent de rasă, sex, convingeri religioase sau orientare sexuală. Nelson Mandela a refuzat să candideze pentru un al doilea mandat în 1999 și, după ce a părăsit politica, a continuat să fie implicat activ în activități de caritate și să susțină conferințe.
„A muncit neobosit pentru a ne uni”
Fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, a ocu­pat această funcție timp de aproape un deceniu, din 1997 pînă în 2006. Nu au fost ani simpli, ci dimpotrivă, marcați de crize și conflicte armate în diferite părți ale lumii. Dar Annan – primul șef de culoare al ONU – a făcut tot posibilul pentru a se asigura că organizația îndeplinește în mod corespunzător funcțiile care i-au fost atribuite. S-a născut la 8 aprilie 1938 în orașul Kumasi, pe teritoriul coloniei engleze de pe Coasta de Aur (acum este teritoriul Ghanei). Tatăl său a fost șeful tribului Fanti și guvernator al provinciei Ashanti. Kofi Annan s-a alăturat ONU în 1962, după ce a absolvit două universități, în Kumasi și Statele Unite, și a făcut studii postuniversitare la Geneva.
A început ca ofițer administrativ și de buget la Organizația Mondială a Sănătății și mai tîrziu a lucrat pentru Comisia Economică a ONU pentru Africa, Forța de urgență a ONU din Ismailia și Biroul Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați din Geneva. În calitate de secretar general al ONU, Kofi Annan nu numai că s-a ocupat de crizele internaționale, ci a și căutat să creeze relații mai strînse cu societatea civilă. În 2000, a editat We the Peoples: The Role of the United Nations in the 21st Century, în care cerea sistarea sărăciei și inegalității, îmbunătățirea educației, reducerea răspîndirii HIV și SIDA și protejarea popoarelor de conflicte sîngeroase.
La 10 decembrie 2001, Kofi Annan a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția sa la o organizație mai eficientă și la o pace mondială mai durabilă. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, el a declarat ONU drept centrul unei „coaliții globale împotriva terorismului”. Kofi Annan a avut în general o misiune politică grea: a trebuit să penduleze între interesele Statelor Unite, care încercau să devină un hegemon mondial, și propriile sale idei despre misiunea de menținere a păcii. De exemplu, el a criticat Statele Unite și aliații săi, care au lansat o operațiune militară în Iugoslavia fără a obține acordul Consiliului de Securitate al ONU. Kofi Annan nu a aprobat planurile pentru o invazie militară a Irakului, iar în această problemă contradicțiile sale cu administrația americană au atins nivelul maxim. În discursurile sale din 2002, el a subliniat că orice acțiune întreprinsă de oricine ar fi ilegală dacă nu va primi aprobarea ONU. Invazia Statelor Unite și a aliaților săi în Irak a fost ilegală și a reprezentat o încălcare a Cartei ONU, deoarece o astfel de decizie urma să fie luată de Consiliul de Securitate cu sprijin larg din partea comunității internaționale, a subliniat Kofi Annan.
La sfîrșitul activității sale la ONU, Annan și-a continuat activitățile sociale: s-a alăturat unui număr de organizații, inclusiv Fundația ONU, iar în apogeul războiului din Siria a acționat ca trimis special al Ligii Statelor Arabe. Kofi Annan, primul șef de culoare al ONU, a murit în 2018.
„Chiar și o țară cu arme nucleare
este deja mult”
Numele lui Mohammed ElBaradei este indiso­lubil legat de problema securității energiei nucleare
și a controlului armelor nucleare. Timp de 12 ani a condus Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), dar au existat și alte evenimente în viața sa de politician și diplomat egiptean care au avut un impact asupra istoriei lumii. Mohammed s-a
născut pe 17 iunie 1942 la Cairo. Tatăl său era șeful Asociației Avocaților din Egipt, iar Mohammed i-a călcat pe urme: în 1962, a primit o diplomă de licență în drept la Universitatea din Cairo. La scurt timp, ElBaradei a intrat în serviciul diplomatic: aspirantul diplomat a lucrat în Misiunile Permanente ale Egiptului la ONU la Geneva și New York, unde a supravegheat aspect ce țin de probleme politice și juridice, precum și subiectul controlului armelor.
În 1974, ElBaradei a primit o diploma de doctor în drept internațional la Universitatea din New York, după care a fost promovat în postul de asistent special al ministrului egiptean de externe. În această calitate, diplomatul a participat la multe negocieri dificile, inclusiv pentru normalizarea relațiilor cu Israelul. În 1980, ElBaradei a părăsit viața publică. Inițial a lucrat ca membru senior la Institutul de Cercetare al Națiunilor Unite în timp ce preda la Universitatea din New York, înainte de a se muta la Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) în 1984. La AIEA, Mohammed ElBaradei și-a construit o carieră în ritm rapid – de la consilier juridic la șef al organizației. Egipteanul a condus agenția timp de 12 ani – din 1997 pînă în 2009. Sub conducerea sa, AIEA a început să lupte activ pentru neproliferarea armelor nucleare: Mohammed ElBaradei a făcut multe eforturi pentru a încheia un Acord nuclear iranian, a monitorizat cu atenție dezvoltarea programului de arme în Coreea de Nord și s-a opus pînă la urmă invaziei americane a Irakului. În 2005, diplomatul egiptean a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuția sa la dezarmarea nucleară. După ce a părăsit postul de șef al AIEA, ElBaradei s-a întors în Egiptul natal, la acea vreme depășit de contradicțiile interne. Politicianul l-a criticat în repetate rînduri pe președintele egiptean Hosni Mubarak, iar după răsturnarea șefului statului în timpul „Primăverii arabe”, Mohammed ElBaradei a aspirat chiar la președinție, dar a refuzat să participe la alegeri din cauza neînțelegerilor cu noile autorități.
După lovitura de stat din 2013, Mohammed ElBaradei a devenit vicepreședintele interimar al Egiptului, deși a demisionat o lună mai tîrziu din cauza dezacordului cu represiunea susținătorilor fostului guvern. Mohammed ElBaradei rămîne pînă astăzi unul dintre cei mai influenți politicieni nu numai din Egipt, ci și din întreaga Africă și pledează activ pentru dezarmarea nucleară.
(va urma)
N.K.