Întotdeauna adevărul trebuie să iasă la lumină, iar faptele bune ale înaintașilor trebuie să fie cunoscute de generația actuală. Oamenii trebuie să cunoască istoria pămîntului pe care calcă, pentru că ea este povestea de viață a străbunilor noștri. În anul 1983, județul Satu Mare, alături de alte județe ale Transilvaniei, a fost gazda unor emoționante întîlniri cu Academicianul Ștefan Pascu (1914-1998), cu prilejul lansării către cititori a valoroasei lucrări „Ce este Transilvania?”. Prin competența, bunătatea și înțelegerea ce l-au caracterizat, Academicianul Ștefan Pascu a acordat un interviu special pentru ,,Cronica Sătmăreană”, pentru ca, prin intermediul acestui cotidian, locuitorii din județul Satu Mare, toți iubitorii de istorie, să înțeleagă rostul și rolul acestei științe, cu profunde semnificații patriotice, frumusețea și inegalabila Istorie a Românilor.
– Domnule academician, și sătmărenii au așteptat cu viu interes apariția cărții dvs. ,,Ce este Transilvania?”. Despre acest lucru v-ați putut convinge personal cu prilejul prezentării cărții în Municipiul Satu Mare, Carei și în Sanislău, Poiana Codrului și Medieșu Aurit. Vă rugăm să ne răspundeți de ce a fost necesară o astfel de sinteză a istoriei Transilvaniei în prezent? Vă punem această întrebare pentru că Neamul Nostru românesc trebuie să afle ce am fost, de unde am venit, cine sîntem și ce vor fi generațiile prezente și viitoare.
– O carte, în general, își justifică apariția atunci cînd problema sau problemele cuprinse în ea se îmbogățesc cu cunoștințe noi și valoroase în comparație cu cele știute din cărțile mai vechi; atunci cînd prin comparația nouă, prin interpretarea originală, problema sau problemele dezbătute sînt mai bine, mai profund, mai interesant înfățișate; atunci cînd comanda socială, adică interesele de obște o pretind pentru a oferi celor interesați, noilor generații, contemporaneității, în general, posibilitatea de a cunoaște în mod veridic, obiectiv, științific, problema sau problemele de actualitate stringentă; atunci cînd interese superioare, raționale pretind răspunsuri, iarăși obiective, veridice, unor aserțiuni, unor teze, străine științei, propagate cu intenții de a prolifera confuzii, în rîndurile celor neavizați. Toate aceste motivații s-au asociat, iar rezultatul este această carte, cu titlu pe cît de simplu, pe atît de semnificativ: Ce este Transilvania?
– De ce această lucrare a fost tradusă și în limba germană - ambele versiuni fiind publicate împreună (la prestigioasa editură Dacia din Cluj-Napoca)?
– De ce a fost tradusă cartea și în limba germană? Pentru a oferi și cititorilor de limbă germană, din România, și din alte țări, posibilitatea, lesnicioasă, de a cunoaște adevărul, cu privire la problemele fundamentale din istoria, geografia, etnografia, cultura, în general, a acestei Țări Românești, Transilvania, viața oamenilor ce i-au înfrumusețat trecutul, îi înfrumusețează prezentul și vor înfrumuseța viitorul. Mai cu seamă că această carte urmează, la două luni după apariția, în Statele Unite ale Americii, a lucrării semnate de același autor, acelei dintîi Istorii a Transilvaniei, tipărită în străinătate, în limba engleză (A History of Transylvania, Wagne State University Press, Detroit, 350 p.).Ce este Transilvania? o completează pe aceasta, acoperind, astfel, o mare parte a geografiei politice universale prin limbile de mare circulație în care s-au tipărit cele două părți.
– Unul din procesele cele mai importante trăite de poporul român în ultimele două decenii, simțite puternic atît de societatea românească cît și peste hotare, a fost renunțarea la povara ideilor preconcepute, la dogme și principii simpliste, rigide, a tabuurilor ideologice care sufocau adesea viața. Cea mai curajoasă răsturnare de viziune a fost realizată de Academia Română, care a dezvăluit, cu hotărîre și mare discernămînt, o serie de teze antiștiințifice, denaturări și falsuri, unele de mare gravitate. Vă rugăm să menționați cîteva dintre ele!
– Sînt foarte numeroase problemele lămurite de Academia Română, de la statul centralizat și independent întemeiat de Burebista, la Simbioza Daco-Romană, de la continuitatea poporului român în spațiul său genetic, carpato-danubiano-pontic, la formarea statelor românești de sine stătătoare; de la impresionanta epopee scrisă cu lacrimi și sînge, sfințită prin sacrificii și jertfe, la istoricul eveniment, care a fost cea dintîi unire a țărilor române prin voința românilor din cele trei provincii românești, sub conducerea viteazului și temerarului domn Mihai Vodă; de la marile răscoale și mișcări revoluționare, din Evul Mediu (Bobîlna, războiul țărănesc al lui Gheorghe Doja) și început de epocă modernă (Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu la 1821), la revoluția din 1848; de la Unirea Principatelor și nașterea României moderne la cucerirea Independenței României 1877-1878; de la evenimentul apoteotic, Unirea tuturor românilor în România Mare, prin voința unanimă a poporului român și adeziunea naționalităților conlocuitoare; Și multe alte probleme și fenomene istorice fundamentale, esențiale și cardinale pentru înțelegerea veridică a mersului istoric al unei societăți la încrucișare de drumuri și civilizație.
– De mai multă vreme, unii istorici de peste hotare încearcă, în diferite lucrări, să susțină teoria existenței unui vid în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Vă rugăm să vă referiți la această teorie antiștiințifică.
– Întrebarea este întrutotul justă și justificată. Deoarece lămurirea acestor probleme nu numai ușurează, ci explică și dezvoltarea societății din spațiul carpato-dunăreano-pontic, istoria oamenilor care i-au dat viață. Argumentele logice ar fi suficiente pentru infirmarea unei asemenea teorii neștiințifice; un popor care a trăit de milenii în aceleași locuri – poporul dac – nu-și părăsește locurile ancestrale în nici o împrejurare; nu se cunoaște vreun caz în istorie ca o populație să-și fi părăsit, în totalitatea ei, căminele, gospodăriile în fața unei invazii; de la părăsirea Daciei de oficialitatea romană și pînă la așezarea goților au trecut mai multe decenii, astfel că invazia acestora nu constituia la anul 271 o amenințare; noii veniți chiar ar fi împiedicat evacuarea întregii populații, avînd nevoie de roadele muncii băștinașilor; teritoriile sud-dunărene, unde s-ar fi așezat daco-romanii la sud de Dunăre, nu erau cu nimic mai liniștite decît cele nord-dunărene; nici un izvor nu pomenește revenirea românilor de la sud de Dunăre într-o vreme mai tîrzie; populația daco-romană, devenită poporul român ar fi trebuit să aibă o memorie neobișnuită pentru a se așeza, după 8-9 secole, exact pe locurile părăsite cu tot atîtea secole în urmă. Argumentele logice sînt confirmate pe deplin de dovezile arheologice, tot mai numeroase și mai consistente: peste 1.000 de așezări, cimitire, obiecte felurite, piese paleocreștine, tezaure monetare – toate de factură daco-română, au fost descoperite pe întreg cuprinsul țării. Se adaugă acestei categorii de argumente, cele lingvistice, etnografice, juridice; cuvinte și particularități care numai la oamenii din nordul Dunării s-au păstrat, din limba dacă și din cea latină; organizarea social-politică a obștilor, cu juzi și „oameni buni și bătrîni”, de asemenea proprii numai la românii nord-dunăreni; datini și obiceiuri, de asemenea păstrate numai la daco-români.
– În lucrările dvs., alături de toate localitățile transilvănene, Sătmarul este prezent întotdeauna cu mărturii incontestabile privind existența, permanența și continuitatea poporului nostru și pe aceste frumoase plaiuri românești. Ce sentimente vă leagă de județul Satu Mare și de oamenii săi harnici și ospitalieri?
– Meleagurile sătmărene și oamenii care le înfru­musețează prin munca și hărnicia lor par statice, și acestea sînt argumente pentru permanență și continuitate, pentru anularea teoriei „vidului”. Iar pentru mine, ca om al pămîntului și ca un cercetător al trecutului, aceste meleaguri înseamnă o atracție deosebită prin ceea se înseamnă azi, pentru ceea ce au însemnat ieri și pentru ceea ce vor însemna mîine. Din anii debutului științific, meleagurile românești din nord-vestul țării au constituit subiect de cercetare și au rămas de atunci și pînă acum, și vor continua să rămînă în mod statornic, integrate firește în Țara Transilvaniei și, de asemenea, în istoria țării întregi și a întregului popor român.
– Ce impresii deosebite v-au lăsat locuitorii din comuna Medieșul Aurit și din satul Lucăceni?
– Cele două așezări sătești pomenite - Medieșul Aurit și Lucăceni – sînt într-adevăr ilustrative, una – cea dintîi – pentru trecutul său îndepărtat, din vremea dacilor, apoi pentru rosturile sale importante în Evul Mediu și în cel modern, continuîndu-și ascensiunea în epoca socialistă. O așezare românească în Secolul XI, cotropită de feudali, ce-și construiesc aici o puternică cetate, prin munca și sudoarea țăranilor români, alături de care au fost așezați și țărani unguri. Impresionantă a fost dragostea oamenilor de aici – vîrstnici și tineri – față de trecutul de luptă pentru dreptate și libertate, socială și națională, dragoste de locurile străbune. Satul Lucăceni, sat nou, de aproximativ 60 de ani, cu o întrerupere de viață de vreo 4 ani – în timpul ocupației horthyste – a fost întemeiat, așa cum îi arată și numele, de oameni legați trup și suflet de dr. Vasile Lucaciu. Sînt mîndri oamenii din Lucăceni de patronul lor, pe care-l cinstesc în toate împrejurările și în felurite forme. Iar biserica, asemănată cu Voronețul, este mai degrabă un monument istoric; la intrare străjuiesc Decebal și Traian, iar în interior, nenumărate aspecte din mișcarea memorandistă și mișcarea națională a românilor din Transilvania. E unică în țară, după cum deosebiți sînt locuitorii satului.
– Ați fost în orașul Carei, care în ultimii 18 ani a cunoscut o puternică dezvoltare economică și socială. Despre această localitate vorbesc documentele vremii, fiind consemnată și în harta lui Ptolemeu sub denumirea de Docidava. La acest obiectiv arheologic pînă acum nu s-a organizat un șantier corespunzător de cercetare. După părerea dvs. ce demersuri ar trebui întreprinse în acest sens? Să reținem că Docidava avea o organizare politică, economică, culturală și de apărare.   
– Carei, vechea Docidavă dacică? Identificarea nu e absolut certă, dar poate fi. Această atestare o găsim și în harta Daciei Romane, la care se referă și Constantin C. Giurăscu și Dinu Giurăscu în Istoria României din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi, tipărită la Editura Albatros. Lucrările arheologice își vor spune cuvîntul. Întîrzierea poate fi remediată. Institutul de istorie și arheologie ar putea colabora cu Muzeul de Istorie din Satu Mare și cel din Carei pentru a realiza o asemenea cercetare, unindu-și puterile științifice și cele materiale. Și începutul ar putea fi făcut în anul 1984. Vestigiile arheologice cunoscute din împrejurimile imediate: obiecte dacice, ceramică, bronz, fier constituie un indiciu încurajator. Ceea ce înseamnă că orașul Carei nu-și are începuturile în prima jumătate a Secolului al XIV-lea, cînd datează prima atestare documentară (1320), ci cu mult înainte, din vremuri milenare. La Carei mai există și Monumentul Ostașului Român Eliberator la 25 octombrie 1944, cînd a fost eliberată ultima brazdă de pămînt românesc de sub ocupația străină, și Castelul din centrul municipiului. Mai vreau să remarc și alte localități din județul Satu Mare, al căror nume vine din timpuri imemoriale. Mă refer în primul rînd la Zotmar – Sătmar – Satu Mare, care a aparținut și de familia Drăgoșeștilor din Maramureș, apoi, la Ardud, unde există vechea cetate construită de familia ,,Drag” tot din Maramureș, care, în 1481, în istoria Ungariei este pomenit cu numele de „Dragfy”, de la Bartolomeu Dragfy – voievod al Transilvaniei. Mai vreau să amintesc și personalitățile de seamă din județul Satu Mare, precum: Moise Sora Nouacu, Petru Bran, Grigore Maior, Ady Endre, Vasile și Constantin Lucaciu, Vasile Pătcașiu ș.a.
– Pînă acum ați scris două volume privind Voievodatul Transilvaniei. În finalul volumului al II-lea ați făcut promisiunea cu privire la cel de-al treilea volum. Ce ne puteți spune în legătură cu această promisiune?
– Cel de-al III-lea volum din Voievodatul Transilvaniei e într-o fază înaintată, ceea ce mă face încrezător cu privire la apariția lui pînă la sfîrșitul acestui an. După cum județul Satu Mare a fost prezent în cele două volume apărute, nu va lipsi nici din acesta. Dimpotrivă, va ocupa un loc mai important chiar. Pentru a oferi o satisfacție în „avanpremieră” celor ce-l așteaptă, le pot spune că instituțiile cneziale și voievodale sînt ilustrate în județul Satu Mare prin peste 100 de cnezi, voievozi și crainici, care ocupă un cuprinzător spațiu istoric, de la 1241 (cînd e pomenit voievodul de Girolt), la care se adaugă zecile de cnezate și voievodate și alte zeci de familii ce-și derivă numele din demnitatea de cnezi și voievozi români.
– Pe cînd o nouă întîlnire cu dumneavoastră la Satu Mare?
– Pe la sfîrșitul acestui an, dacă sătmărenii vor dori. În ce mă privește, voi veni cu mare plăcere și interes. Spre sfîrșitul anului sper să vă pot oferi cel de-al treilea volum al ,,Voievodatului Transilvaniei” și, de asemenea, lucrarea închinată Unirii celei Mari din 1918, la împlinirea a șase decenii și jumătate de la istorica înfăptuire.
IOAN CORNEANU
MIRCEA PÎRLEA