Este de la sine înțeles că, în literatură, via și vinul - ,,vast material de cultură” – constituie o temă frecvent abordată, cu o arie întinsă, mai ales în creația umoristică. Vinul este un dar dumnezeiesc, cere înțelepciune și cumpătare. A însoțit civilizația omenirii, a fost cîntat de poeți, dar creațiile umoristice i-au dezvăluit aspecte mai puțin lăudabile, mai ales în epigramele încărcate de sensuri, cu învățăminte demne de luat în seamă. E adevărat că, așa cum se știe, vinul este dătător de voie bună, sub influența unui pahar de vin rosé, mintea este mai avîntată, cheamă inspirația. Așa se explică faptul că majoritatea scriitorilor sînt slujitori supuși ai zeului Bachus (dar nu și invers).
Importanța vinului, mai ales a Cotnarului, pentru societatea ,,Junimea” este cunoscută, mai ales după ce se mută la Bolta Rece. Pentru informarea și amuzamentul cititorilor, prezentăm cîteva date despre cele ce se întîmplau la această ,,Academie” a ,,boltagiilor”, preluate din cartea autorilor Constantin Botez și Adrian Pricop – Tradiții ale ospitalității românești. Prin Hanurile Iașilor, Ed. Sport-Turism, București, 1989, p. 148, inserate în volumul Elis Râpeanu, ,,Epigrama în literatura română” (Ed. Dealul Melcilor, Brașov, 2001): La ,,«academia ie­șeană de umor și inteligență», se întîlneau, în funcție de timpul lor liber, unii membri ai societății JUNIMEA, alteori, cum se afirmă, «întregul areopag junimist ocupa crîșma». În acest mediu s-au petrecut cele mai generoase și mai nobile întîmplări, avînd toate un caracter de creațiune spontană și originală. BOLTAGIII, care se adunau la un cofăiel de vin vorbit, au transformat renumita cîrciumă a grecului (aromân, credem noi) Avram Amira, care preia localul în 1864, în UNIVERSITAS VINORUM, cu deviza «mîncarea-i fudulie, băutura temelie». Vestitul Cotnar, conservat în hrubele Amira, «cu gust de căpșună și adiere de frunză de nuc», era elementul dionsiac ce întreținea o atmosferă de umor și poezie. Vasile Pogor surprinde acest aspect prin iedeea «dacă n-ar fi Cotnarul, trebuia să-l inventăm, căci fără el unde-i umorul Junimei, cînd ne inspirăm?». La rîndul său, Amira completa sentențios cu următoarele versuri:
La Junimea se păstra dictonul
Intră cine poate, rămîne cine vrea!
La Bolta Rece era consemnul
Intră cine vrea, rămîne cine bea!”.
La agapele din acest templu, ,,unde inimile deveneau deschise și spiritele vii, au fost persiflate ifosele de boieri ale unora” (p. 133). Eminescu însuși prefera acest local unde l-a dus, după 1873, și pe I. Slavici, cu care a locuit, un timp, la Trisfetitele (moment surprins de poet cu ironie și autoironie, în catrenul:
Eu sînt biata caracudă
Ce trăiesc fără de trudă
În locaș la Trisfetite
Trisfetitele vestite
vestite prin renumele de ,,balamuc” pe care și-l atrăseseră locatarii) [din: G. Călinescu, ,,Viața lui Mihai Eminescu”, vol. I, E.P.L., București, 1969, p. 311]. Acest cenaclu vinicol avea și un buchet de norme intitulat Decalog al vinului, care ,,urmărea să sintetizeze tot ceea ce ridică pe un piedestal superior ținuta demnă care nu admite exaltarea, viciul, abuzul și exagerarea de orice fel” (C. Botez, op. cit. p. 144). Cei inspirați exprimau în versuri aceste precepte. Iată două sextine care cuprind două tendințe opuse:
CUMPĂTAREA
(Vinul nu se bea, se degustă)
Nu mă lua,
Nu mă bea,
Nu-s măsură de ulcea,
Să mă guști,
Să-nveți să bei
Cîte-un deget, două, trei.
ABUZUL
(Ironizează pe cei ce vor să beie la nesfîrșit)
Bolta Rece cu răbdare
Cere de la fiecare
Ca să beie liniștit,
Fără țipete stridente,
Fără gesturi violente,
Pîn’ la fund! La nesfîrșit!
,,Ca sucursală credincioasă a Junimii, trebuia să imite obiceiul” centralei, introducînd Condica de prezență, care a devenit un adevărat document păstrat de Simion și Panciu – fiii lui Aristia Amira. ,,A fost un registru cu multe file, unde întîmplările și faptele desfășurate în vestita crîșmă erau consemnate, la început, de un membru delegat, mai tîrziu fiecare boltagiu avea dreptul să ceară cu ifos să i se dea acea condică, unde se treceau toate fanteziile inspirate de generosul vin de Cotnar” (p. 145). Astfel, glumețul Creangă a consemnat următoarea ghicitoare:
Ghici, ghicitoarea mea:
Nu pot sta fără proptea,
Am o față sfeclioasă
Și-o privire caraghioasă,
Sînt pipir ca un cosac
Sacsana ca un briceag,
Dar acuma sînt în stare
Să mă bat c-un boier mare.
(Omul chefliu)
(pipir, probabil, unduios ca pipirigul – trestie mai mică; cosac – pește argintiu; sacsana, saxană-povară, aici cu sensul de îndoit, cocîrjat ca sub povară).
Însuși Maiorescu înzestrează ,,bîrlogul” cu 12 stacane – după numărul apostolilor – aduse din Italia, ,,ca surpriză pentru banchetul Junimii, apoi transportate cu mult alai la Bolta Rece, Pogor trimițîndu-le ca amintire stihuirea:
Din acest stacan
Beți din an în an,
Or, la Bolta Rece,
Se bea [sic!] zilnic zece!”.
Și Caragiale își exprimă atașamentul față de Uni­versitas Vinorum (Bolta Rece), care și-a căpătat un anumit blazon. Dintr-o scrisoare către Creangă se des­prinde nostalgia pentru acele zile cînd își desfășura ,,corrida” la Bolta Rece, cînd erau ,,mai îndrăzneți ca Ivan Turbincă și mai fericiți ca Ioan Roată”, încheind astfel: ,,Trimit Iașiului o caldă salutare; iar pe voi vă sărut, sugînd în pagubă buricile celor zece degete care mai păstrează parfumul și binecuvîntarea Cotnarului” (p. 152). Cu timpul, coborau în crama de la Bolta Rece și studenții și tinerii absolvenți ai universității, care organizau, la diferite ocazii, petreceri, și Universitas vinorum răsuna de cîntecul Gaudeamus igitur. În această atmosferă aveau loc adevărate recitaluri de poezii, îngemănate cu parodii. Astfel, poetul Petru Fântânaru (născut în 1867 la Fălticeni, cel care a scris în 1891 volumul RADICALE, publicat în 1894 sub pseudonimul Vladimir) a parodiat ,,Somnoroase păsărele”:
Drăgălașe păhărele
Dinainte-mi să se pună,
Să se toarne vin în ele,
        Poftă bună!

Să golim toți în tăcere,
Iar cuiva vin de nu-i place,
Beie-atunci mai bine bere,
        Beie-n pace!

Cine-i amețit prea tare,
Pe sub mese să se culce
Și în zgomot de pahare
        Doarmă dulce!

Să nu fie vorbă lungă,
Doară știm ce scurtă-i viața,
Să bem pînă să ne-ajungă
        Dimineața!
La parodie răspunde poetul Bădușcă (Grigore Petcu, n. 1 iunie 1855 în Iași, fratele lui Ion Grigoriu-Havas – decanul ziariștilor din Moldova), cu următorul catren ce-și va fi prelungit, poate, ecoul, în epigramele de mai tîrziu pe tema ,,Pe Dunăre de-ar curge vin”:
Mările de vin să fie
Lucru negîndit
C-ar ajunge tot ieșeanul
Marinar vestit!
Și Vasile Militaru elogiază vinul, cel ce inspiră poeții:
Urare meseriei noastre
Vinule de viță rară, vinule de viță sfîntă
În al cărui suflet mare însuși nemurirea cîntă,
Tu ești sănătatea lumii, tu ești bucuria vieții,
Să cunoască nemurirea, tu ai inspirat poeții.
Un adevărat cavaler al vinului a fost renumitul scriitor și epigramist Al. O. Teodoreanu (Păstorel), care se mîndrea cu titlul de oenolog – calitate cu care G. Călinescu îl introduce în Istoria literaturii române. La un pahar de vin cu Robert de Flers, Păstorel afirma: ,,Vinul trăiește, are o conștiință personală, ale cărui virtuți ascunse sau calde slăbiciuni trebuie ghicite”. Și neîntrecutul, spumosul epigramist dădea dovadă de spirit de ,,sacrificiu” în ,,lupta” cu misterele vinului:
Ne cheltuim în vaste fantezii,
Entuziaști, mai tineri sau mai maturi,
Dar savurînd licoarea-atîtor vii,
N-ai descifrat destul... Și nu te saturi.
ELIS RÂPEANU
(din vol. ,,Sus Paharul”, Ed. Anamarol, 2018)