Sincer să fiu, nu-l înţeleg deloc pe P.M. Băcanu. Nu are ce mînca? Vrea posturi înalte în ierarhia dregătoriilor româneşti? Pentru că orice ar zice el astăzi – că Securitatea i-a înscenat un proces penal, ca să mascheze acuzaţiile politice – este o invenţie atît de răsuflată, atît de infantilă, încît nu o crede nici propria sa odraslă. Adică Securitatea a inventat toţi acei oameni care au dat declaraţii împotriva lui, a inventat actele acelea ştampilate şi parafate pe la notariate cu vreo 10 ani înainte, a inventat seriile de motoare ale maşinilor, ori poate că i-a bătut bine pe numeroşii indivizi, liberi şi cinstiţi, care apar pe traseul stufosului dosar de escrocherie băcănistă, ca să-i forţeze a spune gogoşi, după care le-a dat drumul?! Chiar ne crede Băcanu proşti? El nu-şi dă seama că se face de două ori de rîsul lumii: o dată ca infractor mărunt, ca geambaş de maşini, iar a doua oară ca impostor închipuit, cu aere de lider politic? Oare chiar nu s-o găsi cineva din preajmă care să-i spună să stea în banca lui?! De furat, a furat, l-a făcut scăpat Gh. Robu şi i-a clasat dosarul, dar acum de ce mai ţipă el ca broasca sub roţile căruţei, de ce face atîtea valuri? Crede că în turbulenţa asta generală pe care o creează va zăpăci pe cineva şi i se va şterge urma propriilor infracţiuni, crede că acuzînd la grămadă Securitatea şi Miliţia asta înseamnă automat absolvirea lui de nişte fraude concrete, dovedite, certificate de zeci de oameni obişnuiţi, nu de-ai lui Postelnicu sau Vlad?! Ori poate crede Băcanu că împroşcînd fără alegere, pe o rază de 360 de grade, tot ce a însemnat Securitate şi Miliţie în România, se va şterge cu buretele colaborarea lui reală, tenace şi primejdioasă, cu organele de interne, faptul că el a fost ceea ce se numea un informator de cameră? Una dintre cele mai bune dovezi ale apetitului băcănist de a-şi turna colegii numai şi numai pentru a-şi mai îndulci soarta penală este următoarea: tot timpul cît el a fost arestat, soţia lui a rămas neclintită pe postul de contabil principal la Tipografia C.C. al P.C.R., din Bucureştii Noi, unde apăreau cuvîntările lui Nicolae Ceauşescu şi documentele de partid, dar unde se tipăreau şi paşapoartele, precum şi alte materiale extrem de secrete. Ea intra în contact cu ele, vedea ce emisari importanţi vin pe-acolo, manevra acte oficiale cu ştampila S.S. (strict secret) pe ele şi mînuia bani mulţi, sute de milioane de lei. Putea să facă Securitatea o asemenea gafă, să lase într-un asemenea loc însemnat pentru partid şi pentru interne pe nevasta unui deţinut politic, cum pretinde Băcanu că a fost? Asta s-o spună lui Mutu, securiştii erau băieţi deştepţi, cu şcoală americană: ar fi îndepărtat-o imediat – numai că Băcanu colabora cu ei, devenise unul de-ai lor, aşa că i-au protejat familia. Iată numai cîteva dintre explicaţiile comportamentului aberant al acestui om neterminat, bîlbîit şi de o incultură fenomenală, cum nu cred să mai existe cîţiva în presa română. Cineva şi-a bătut joc de el şi, atunci cînd a ieşit din puşcărie (cîrlionţat, pletos şi mustăcios ca D’Artagnan!), i-a trîntit pe cap o căciulă prea mare pentru el. Şi îi cade sistematic pe ochi. Şi omul nu mai vede şi face greşeli. Adică loveşte cu ură în toate direcţiile, ca orice personaj încolţit de propriile sale găinării, dă din mîini bezmetic şi creează o atmosferă confuză într-un domeniu foarte delicat. Iertaţi-mi o comparaţie, dar Băcanu seamănă cu un adolescent cam retardat, care de faţă cu nişte musafiri a fost rugat de tăticul lui, cu grad de general, să desfacă masa mare din sufragerie, de-aia extensibilă, de 12 persoane: bietul copil a făcut efortul, dar a scăpat un vînt, aşa că imediat a început să-şi creeze justificări, să scîrţîie masa şi scaunele, să rîcîie covorul, ca nu cumva să creadă lumea simandicoasă că tocmai el produsese zgomotul acela nedorit. Cam aşa face şi Băcanu: a scăpat o găluşcă o dată, adică A FURAT, iar acum aruncă cu fumigene în toate direcţiile, dă cu pocnitori, doar-doar la înghesuială i se va uita furtul, vom vedea ce odioasă a fost Securitatea şi îl vom crede pe cuvînt că a fost victima unei înscenări. Nu ţine, lumea e cu mult mai deşteaptă decît crede el. Infantilismul lui de copil bătrîn, care a scris toată viaţa răvaşe despre guguştiuci şi dovleci gemeni, ne insultă bunul-simţ. Iertată să-mi fie această prea lungă introducere. Dar am vrut să-mi precizez şi eu punctul de vedere faţă de tentativa asta iresponsabilă a unui mic infractor de a asmuţi populaţia ţării şi opinia publică internaţională împotriva organelor de apărare a României. Motivaţia lui e meschină, de vagabond al străzii prins la furat gutui, dar consecinţele în plan social-politic pot fi dramatice. Şi măcar de-ar face aşa ceva din convingere, dar există dovezi că ia bani cu nemiluita, deşi afişează o mutră de milog cu pantofii scîlciaţi; un exemplu convingător este că anul trecut, atunci cînd a fost în S.U.A., a luat 400.000 de dolari de la organizaţia „Freedom House”. Tot ceea ce publică Băcanu acum în acea revistă ca un pistol cu capse „Strict Secret” este o ruşine naţională. Cine îi dă informaţiile? – se întreabă lumea. Hai să-i facem un pustiu de bine şi să-l descălţăm public, divulgînd un lucru ieşit din comun, în urmă cu puţin timp. Băcanu a intrat în relaţie cu văduva unui general de Securitate care, deşi e cu mult mai în vîrstă decît el (şi, desigur, mai voluminoasă!) i-a devenit amantă. Da, aţi citit bine, şoricelul fiert în ulei de frînă e pofticios şi se aburcă pe vădane de grenadiri. Iar această muiere i-a pus la dispoziţie mica arhivă a repausatului, constînd în chitanţe, scrisori, un jurnal intim, ceva fotocopii – toate mărunte şi toate oprite la anul 1984, cînd generalul a dat ochii peste cap. Numai că Băcanu are grijă să le umfle cu pompa, aşa cum umfla şi dovlecii pe cîmp, şi preţurile la maşini. Mai nou, revista asta de un ridicol antologic, care ar vrea să imite presa de senzaţie occidentală, se ocupă şi de viaţa mea particulară. Nu voi avea pretenţia ca Băcanu să publice acele fişe din dosarul meu de unde reiese cît de supravegheat mi-a fost telefonul, cîte scandaluri am avut cu Postelnicu şi Nuţă, cîtă ură strînseseră cîţiva mahări împotriva mea, datorită nonconformismului meu, dar şi articolelor mele sportive, în care am demascat cît am putut maşinaţiunile poliţieneşti de la echipele „Dinamo” şi „Victoria”, inclusiv bătaia începută de „victorieni” în meciul cu „Steaua”, din toamna lui 1987, incident grav în care chiar „România liberă” luase atunci partea echipei… poliţiei! Nu m-am supărat pentru asta, dar Postelnicu i-a cerut atunci primarului Capitalei, Constantin Olteanu, topirea întregului tiraj al revistei „Săptămîna” şi interzicerea mea ca şi cronicar sportiv. Îl rog pe amicul Olimpian Ungherea, colonel activ şi fost şef al publicaţiei „Pentru Patrie”, să spună în public ce mi-a mărturisit mie în urmă cu trei ani, anume interdicţia dictată de un general de Securitate, care l-a chemat la el şi i-a strigat: „Îţi interzicem categoric să-l mai publici cu versuri sau articole, în revista Ministerului de Interne, pe cel mai mare duşman al nostru!”. Aşa e, dragă prietene? Aşa că Băcanu, care vrea cu orice preţ să mă tragă şi pe mine în troaca lui, inventează în contul meu, ce credeţi?, de-a dreptul o crimă! Acum, să mă ierte Dumnezeu, s-au spus foarte multe despre mine: că sînt antisemit, că mănînc ciorbă de burtă, de ungur, că sînt securist, că sînt plagiator, dar criminal nu m-a făcut încă nimeni. Nu-i nimic, ca în tabelul lui Mendeleev, s-a acoperit şi pătrăţica asta. Deci, în „Strict Secret” apare articolul cu titlul incitant „Un scriitor spînzurat şi Securitatea”, semnat de o anume Dobre Ileana. Se spune acolo că ei au fost vizitaţi la redacţie de dl. Aurel Lăbescu, văr al scriitorului Ion Lotreanu. Acest personaj cu nume comic şi predestinat, Lăbescu (de ce nu Lăbuş?) mă acuză de următoarele ticăloşii: în toamna lui 1984, eu aş fi publicat o poezie antisemită, semnată cu pseudonimul Al. Sima. Cînd a venit momentul anchetei (care anchetă?!) Eugen Barbu şi-a fabricat o viză pe paşaport din care să reiasă că el n-ar fi fost în ţară şi că nu e implicat. Şi acum urmează nebunia aşa că voi reproduce textual ce se scrie în revista „S.S“: „Vina a căzut pe Ion Lotreanu, Vadim Tudor refuzînd să-şi recunoască semnătura. În urma protestului lui Moses Rosen împotriva lui Ion Lotreanu se iau aspre măsuri: desfacerea contractului de muncă şi internarea în Spitalul nr. 9, urmată de cea de la Spitalul Sanatorial Cîmpina. Acuzaţia de nebunie nu reprezintă decît o manevră binecunoscută a Securităţii, avînd în vedere că lui Ion Lotreanu îi fusese lăsat permisul de conducere (?!). Cum ar putea conduce un om nebun? A urmat o perioadă de izolare a scriitorului de restul lumii, de prietenii adevăraţi, la care a contribuit, se pare, şi sora vitregă a lui Eugen Barbu, Ioana Nichita, ce se mutase în apartamentul lui şi nu-l lăsa să vorbească cu nimeni la telefon. La moartea scriitorului, apartamentul acestuia a fost sechestrat de Securitate“ ş.a.m.d. Ca să nu pierd vremea cu toţi proştii, voi dezumfla, pe puncte, gogoaşa acestei minciuni. Cu specificaţia că ea seamănă ca două picături de apă cu genul de minciuni pe care „România liberă”, „Scînteia tineretului liber”, „Baricada”, „Caţavencu”, „Expres-Magazin” şi alte băltoace căscate în drumul ţării spre democraţie le găzduiesc cu regularitate, deşi ştiu bine că sînt minciuni şi deşi uneori sînt nevoite să dea dezminţiri. Revenind la moartea, cu totul regretabilă, a lui Lotreanu, voi spune că adevărul a fost acesta: 1) Ion Lăbescu a fost în tinereţe ofiţer de contrainformaţii pe graniţă, după care cineva care îi citea notele informative i-a băgat în cap că ar avea talent literar; 2) Astfel, Ion Lăbescu şi-a schimbat la notariat numele, devenind Ion Lotreanu, după care a fost angajat la „Viaţa Militară” cu gradul de căpitan; 3) Prin anii 1973-1974, Dan Mutaşcu l-a adus la „Săptămîna”, unde a fost angajat prin transfer în funcţia importantă de secretar general de redacţie şi cum ofiţerii de contrainformaţii părăseau greu instituţia lor de bază, a fost nevoie de mai multe intervenţii ale lui Eugen Barbu pe lîngă generalul Ion Coman; 4) În foarte scurt timp, nivelul de viaţă al lui Lotreanu a sporit considerabil, omul şi-a făcut un frumos apartament şi şi-a cumpărat un autoturism „Lada” cu o prioritate absolută, statut special la care a contribuit şi funcţia sa de secretar de partid al revistei; 5) Ingrat şi fără frică de Dumnezeu, personajul s-a purtat foarte urît cu binefăcătorii săi: pe Mutaşcu a început să-l cenzureze abuziv şi apoi să-l elimine din revistă, iar pe Eugen Barbu a îndrăznit să-l trateze foarte cazon şi autoritar. Enervat de aerele de lider politic pe care şi le dădea Lotreanu, scriitorul amintit i-a spus în cadrul unei şedinţe: „Mă, Lotrene, eu ştiu că eşti ofiţer de Securitate, dar, dacă te interesează, eu fac politică personală la această revistă!” La care secretarul de partid, pătruns de importanţa lui partinică, i-a strigat de faţă cu toată redacţia: „Nu, dumneata trebuie să faci POLITICA PARTIDULUI!” Era clar că nu se putea lucra cu un asemenea dogmatic, care nici măcar scuza talentului sau a culturii nu o avea. Ţin minte că într-o polemică pc care o avea cu o revistă, el era foarte fericit că a găsit ca argument o frază din… Lenin, şi anume ce zisese marele dascăl al noroadelor despre dreptul omenirii la vise! Cultură vastă, ce să mai vorbim! 6) În ceea ce mă priveşte, Lotreanu m-a reclamat tot timpul la partid, iar prin 1978 s-a dus la şeful meu direct de la Agerpres, bunul şi regretatul Victor Stamate, căruia i-a spus confidenţial să fie foarte atent, întrucît eu critic uneori politica partidului şi vorbesc despre Ceauşescu unele chestiuni care nu se discută. De asemenea, m-a mai reclamat la Nicolae Mihalache, secretarul cu propaganda al Comitetului Municipal de Partid Bucureşti, dar, nefiind membru P.C.R. pe atunci, mare lucru nu mi s-a întîmplat. 7) În repetate rînduri, Eugen Barbu a vrut să-l scoată din redacţie, pentru că întreţinea un climat de suspiciune şi tensiune, numai că strînsele legături cu Securitatea i-au asigurat lui I.L. o protecţie miraculoasă. Şi nu numai cu Securitatea, ci şi cu C.C. al P.C.R. şi Consiliul Culturii, unde turna în modul cel mai ordinar tot ce se întîmplă la revistă. Drept răsplată, pe la începutul anilor ’80 a fost trimis cu o bursă în Italia de către Vasile Nicolescu, directorul de resort din C.C.E.S.; ce a scris Lotreanu în revistă, la înapoiere, a fost dovada incontestabilă a lipsei sale totale de talent literar, iar colecţia revistei stă mărturie; era vorba, ţin minte precis, despre modul cum s-a spălat el pe picioare într-o chiuvetă, la un hotel de categorie inferioară; acuma, să mă ierte Dumnezeu, să te duci în patria unei glorioase Antichităţi şi a Renaşterii miraculoase şi să relatezi cum îţi speli ţurloaiele în apă rece, ridicîndu-le pînă la nivelul chiuvetei, aşa ceva te descalifică pe veci, mai ales că operaţiunea puteai să o faci şi la Bucureşti, într-un cămin de nefamilişti, nu era nevoie de o bursă de mii de dolari, pe vremea cînd atîţia oameni bine pregătiţi nu se puteau duce la specializare. 8) Poezia despre care spune vărul lui Lotreanu, acest Aurel Lăbescu, nu mi-a aparţinut nici mie, şi nici secretarului de partid al „Săptămînii”. Ea face parte din folclorul evreiesc din România şi a fost publicată de criticul Zigu Ornca într-o antologie de profil tipărită la Editura Minerva. Este vorba despre un fel de epigramă, veche de peste 100 de ani, care sună cam aşa: „Iţic Ştrulă a murit/ Ah, ce bine s-a gîndit/ De-ar muri şi Rifca lui/ N-aş fi dator nimănui”. E o glumă a unui evreu necăjit şi lutru, gen Cibili Moise, care nu poate deranja pe nimeni, cu atît mai mult cu cît poartă patina autenticităţii şi a vechimii. Această epigramă a fost reprodusă la Cronica de librărie a „Săptămînii”, dar nu de către mine (n-am scris în viaţa mea o Cronică de librărie!), ci chiar de către Lotreanu, pseudonimul Al. Sima nefiind al meu, ci al lui! De altfel, toţi oamenii de la fosta revistă „Săptămîna” ştiau că acesta era pseudonimul lui, iar cea mai bună dovadă e statul de colaborări interne şi externe al publicaţiei, păstrat pesemne în arhivele Editurii Presa Liberă. 9) O altă minciună gogonată a lui Aurel Lăbescu, dar şi a publicaţiei lui Băcanu, este că această întîmplare s-a petrecut în toamna lui 1984! Ori, colecţia revistei arată că e vorba de toamna lui 1983, în 1984 Lotreanu fiind demult concediat, iar eu însumi interzis de către C.C. al P.C.R. pentru volumul „Saturnalii”, la presiunile formidabile ale rabinului şi ale Jointului.

(va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Material reprodus din revista „România Mare“, nr. din 17 mai 1991)