Motto: „Istoria mă va răzbuna!”. Nicolae Ceaușescu

Scriu acest articol la o zi după moartea lui Ion Ceaușescu, cel mai mic dintre frații lui Nicolae Ceaușescu – și cel căruia i-a fost dat să închidă ochii ultimul. S-a născut pe 23 martie 1932 la Scorniceşti, a urmat școala și a devenit unul dintre cei mai respectați agricultori – și poate cel mai performant și mai iubit ministru al Agriculturii. 

Am avut prilejul să-l cunosc, să merg la el acasă, să vorbesc cu oameni care au lucrat cu el – și mai ales să devin prieten cu fiul său, Nicolae. Pe scurt, cei care l-au cunoscut spun că era un om excepțional, gata de orice efort, implicat și cinstit, demn de fratele său, cel mai mare conducător pe care românii l-au avut vreodată. În privat era un om plăcut și modest, dar spiritual și cald, apropiat. Calități pe care le-a moștenit și fiul său. Care a fost relația cu Nicolae Ceaușescu? Chiar îl întrebam pe fiul lui Ion Ceaușescu cum vorbeau în casă, în privat, între ei, despre președinte? „Cu cel mai mare respect! Și nu de frică, nu numai de recunoștință pentru că lui îi datoram poziția familiei – ci pentru că tata chiar îi respecta gîndirea și idealurile, munca și efortul, dăruirea lui Nicolae Ceaușescu”. 

Rămas bun, Ion Ceaușescu! Sînt sigur că, la un moment dat, se va spune adevărul despre această familie care a marcat în bine istoria României - o familie de români patrioți, cu care toți ar trebui să ne mîndrim!

99 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român

Am scris cîteva note pe 8 mai, cînd s-au împlinit 99 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român. În primul rînd, să eliminăm o minciună – erau doar cîteva sute de comuniști în toată țara. Fals: mișcarea comunistă a existat, inclusiv în România! Chiar dacă istorici actuali – militanți, mai degrabă subiectivi decît obiectivi - încearcă să minimalizeze sau chiar să nege existența unei mișcări comuniste în acea perioadă, presa vremii îi contrazice. Au existat grupări comuniste în mediile muncitorești, iar ideii i s-au alăturat intelectuali ai vremii. Să nu uităm două aspecte: primul - Franța, mereu inspiratoarea românilor, a avut prima guvernare comunistă din istorie, Comuna din Paris, 1871 – iar Partidul Comunist Francez a avut în Zéphirin Camélinat un candidat la prezidențialele din 1924 care s-a clasat pe locul trei, iar PCF a intrat în legislativ. Camélinat avea 84 de ani și avusese un rol important printre comunarzi, fiind directorul Monetăriei în perioada Comunei.

Al doilea aspect este chiar anul despre care vorbim, 1921, finalul unei perioade (1919 – 1921) în care gîndirea social-politică din România a luat un avînt unic, inclusiv către stînga. Un avînt domolit repede de interesele capitalului și ale clasei conducătoare. Așa a fost și cu comuniștii români, urmăriți, hăituiți de ,,democrația” capitalistă, o prigoană împotriva căreia au scris publiciști ai vremii, dar și intelectuali – nu numai de stînga.

S-a constatat că mare parte dintre cei care au fondat partidul nu erau etnici români; atrag atenția că nici arendașii care jecmăneau țăranii în 1907 nu erau, nici mulți dintre stăpînii industriei nu erau, ba chiar nici editorii principali de carte nu erau… Desigur, au existat legături ale comuniștilor din România cu tînărul stat comunist condus de Lenin, dar la fel s-a întîmplat în multe state europene – chiar și în SUA. Statul muncitorilor și țăranilor era o inspirație pentru o lume profund nedreaptă – de care ni se cere să uităm azi. Așa cum ni se cere să credem că miile de țărani uciși în 1907 erau un fel de agenți ruși, la fel ca muncitorii uciși în grevele din perioada interbelică sau cei aruncați în beciurile Siguranței sau ale poliției. Și la fel cum revoluționarii narodnici basarabeni, în frunte cu Constantin Stere, erau ,,suspecți” – cum la fel de suspecți erau cei veniți din Transilvania, precum Liviu Rebreanu, care își descrie propriul ,,calvar”.

Da, totul era bine și frumos atunci, chiar dacă, în nici 10 ani de la Marea Unire, o criză cumplită avea să culce la pămînt România – și nu un an, ci patru! - iar după aceea… aproape nimic NU avea să mai fie al românilor din bogățiile și proprietățile țării. Și tare bine și frumos era cu județele cu 90% populație analfabetă, cu zona rurală într-o mizerie cumplită!... Și mai ales, sigur, comuniștii au fost de vină cînd România s-a pus sub tutela ,,strategică” germană, care mai întîi a impus cedarea Ardealului de Nord, apoi a semnat tratatul prin care cedam Basarabia – și apoi ne-a aruncat în războiul nimicitor!

Da, URSS a luat Basarabia – dar nu avea nici o obligație față de România, pe cînd ,,partenerul strategic” de atunci, Germania, avea! Paranteză: să nu uităm un aspect pe care azi vor să ni-l ,,spele” din minte: politica lui Titulescu de apropiere de liderii URSS era tocmai pentru a-i face pe aceștia să recunoască România Mare. Dar Titulescu a fost îndepărtat, pentru că nu convenea Germaniei, regelui Carol II și acoliților săi politici – iar politica lui inteligentă a fost abandonată, ca și Basarabia. Care oricum fusese transformată într-un fel de zonă disciplinară pentru penalizații din România - și ai cărei lideri, care înfăptuiseră Unirea din 1918, fuseseră îndepărtați, în frunte cu C. Stere.

Toate astea NU le-au făcut comuniștii! Da, ei au revenit după 1945, au preluat țara cu puterea sovietică, dar în loc să vîndă România sau să o cedeze, în nici 15 ani au re-preluat țara pentru români - și au dezvoltat-o pentru popor. Pentru un popor pe care l-au dus la școală, pe care l-au educat, căruia i-au dat de muncă. Adică… exact invers decît au făcut capitaliștii!

Comuniștii lui Ceaușescu și Dej au dezvoltat spiritul național – nu ,,naționalist extrem” cum se minte azi! – într-o țară în care minoritățile erau respectate, aveau reprezentanți în suprastructura politică și în administrație. Nu ca reprezentanți ai unor entități separate – ci ai cetățenilor, indiferent de etnie sau religie. Asta nu însemna că nu apăreau cărți în limbile minorităților sau nu aveau emisiuni ori școli și licee. Comuniștii au dezvoltat România independentă, transformînd-o într-o țară cu un cuvînt de spus pe plan internațional. Comuniștii au creat un sistem sigur de trai, cu posibilități de învățătură pe bază de merit și efort personal – desigur, cu firești excepții… Nimic nu e perfect, în fond, iar ,,cea mai mare democrație din lume”, SUA, e cel mai bun exemplu.

Da, după război au existat nenorocirile – mai mult sau mai puțin impuse – care au afectat multe familii și au transformat în victime mulți români. A fost comunismul – sau epoca? În fond, pușcăriile politice, crimele politice, prigoana politică nu le-au inventat comuniștii! Ele au fost dintotdeauna și s-au manifestat cumplit… La fel de cumplit ca exterminarea unor populații – nu din cauza foametei, cum a fost în URSS-ul ars de un război în care au murit 25 de milioane pentru ca Occidentul să supraviețuiască… și să nu recunoască azi imensa jertfă și meritele… Nu, acele grupuri și chiar acele populații au fost ucise pentru că țineau de o etnie ori pentru că se născuseră pe un pămînt pe care îl doreau alții… Pușcăriile comuniste aparțin acelorași generații care au cunoscut – și au acceptat, în unele cazuri – lagărele naziste, prigoana negrilor și a chinezilor, măcelurile din Africa de Nord sau Siria, atrocitățile războiului, Hiroșima și Nagasaki. Noi vedem azi partea întunecată a comunismului. Care a existat.

Din păcate, nu sîntem lăsați să vedem și partea luminoasă de după umbră, partea în care comuniștii români au ținut cu România și cu românii, indiferent de etnia lor, și de la care ne-au rămas bogății spirituale și materiale. Și mîndria de a fi contat în lume ca țară. O istorie pe care NU avem voie să o uităm, tocmai pentru că alții asta vor! La fel cum vor TOT ce e al nostru.

8 mai 1921 este al nostru, ca și Partidul Comunist Român, ca și Nicolae Ceaușescu – sau ca și istoria noastră –, cu luminile și umbrele sale. 

DRAGOȘ DUMITRIU