81 de ani de la tragica moarte a lui Nicolae Iorga
  • 23-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 17
  • 0

Nicolae Iorga, savantul român
care a scris şi a făcut istorie


Nicolae Iorga, una din mințile cele mai strălucite din istoria inteligenței umane, o personalitate excepțională a istoriografiei românești, s-a născut la 5 iunie 1871, la Botoșani.
Filonul nestemat al geniului său se relevă de timpuriu. A fost un copil precoce, astfel că, înainte de a păși în prima clasă a școlii primare, citise, în original, din opera lui Hugo, Florian și a altor literați francezi, precum și Letopisețele lui Kogălniceanu. În clasa a VI-a de liceu era socotit de profesorii săi un desăvîrșit cunoscător al limbilor elină și latină. Înainte de a împlini 19 ani, era numit, prin concurs, profesor de liceu. Universitatea a absolvit-o într-un singur an, trecînd toate examenele în mod strălucit, fiind elevul lui Xenopol. La vîrsta de 21-22 de ani, citise, în original, literatura și filozofia antică, a Evului Mediu, a Renașterii și a epocii în care trăia. De aici și acea însușire de a gîndi nu numai în hotare naționale de cultură, ci prin viziunea civilizațiilor milenare. La 22 de ani obținea titlul de doctor la Universitatea din Leipzig, ale cărei cursuri le frecventase numai două luni. În urma unui concurs, devenit celebru, e numit profesor de istorie la Universitatea din București. Avea 23 de ani. Pentru a ajunge, după expresia unui coleg al său, un ,,fenomen nenatural”, ce ,,face cinste patriei”, fiind asemuit cu ,,biblioteca din Alexandria înainte de a fi arsă de Omar”, au trebuit ani de trudă, cerînd de la propriile sale puteri mai mult decît o permitea firea umană.
Opera sa, tipărită în mai multe limbi, cuprinde domenii foarte variate: istoria poporului român, dar și a imperiului byzantin, otoman, a statelor balcanice și a omenirii. De aici pornește faima sa peste hotarele veacului său. A scris despre istoria artei, a literaturii, armatei, bisericii, comerțului, dreptului, industriei și învățămîntului. A întocmit mari studii de sinteză, numeroase monografii de domni și scriitori și a editat un impresionant număr de documente. A compus versuri, a scris piese de teatru, a lăsat pagini nemuritoare în notele sale de drum și a rostit mii de discursuri și conferințe. Opera sa întrunește 1.250 de cărți și 25.000 de articole.
A fost și un mare și pasionat drumeț, străbătînd toate meleagurile țării sale, dar și ale întregii Europe, călătorind și dincolo de Ocean. A luat parte la multe congrese internaționale, fapt ce l-a pus în legătură cu nenumărate centre de mare cultură. A fost distins cu titluri academice, de doctor honoris causa a numeroase universități și membru al mai tuturor academiilor și instituțiilor specifice de peste hotare (Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Alger, Santiago de Chile etc.).
În perioada de formare a sa ca student și ulterior, a ,,alergat” dintr-o arhivă în alta ,,pentru a afla și a ști mai mult despre geniul și fapta strămoșilor”. În anii următori, pînă în 1906, vacanțele sînt rezervate cunoașterii țării, prin străbaterea satelor și mînăstirilor, aceste păstrătoare ale unui trecut de artă și cultură, a drumurilor și orașelor, a tuturor provinciilor neamului românesc. Astfel se legau cele știute din documente cu realitatea, văzută și simțită, încît savantul, părăsind biroul din arhivă și bibliotecă, lua contact direct cu trecutul, păstrat în sufletul și obiceiurile țăranului, în formele de viață cotidiană, în armonia, de linie și culoare, a artei populare și culte. În 1915, el își încheia una din nenumăratele lui conferințe și lecții din acea vreme, cu această adîncă mărturisire a credinței în virtuțile sălășluite în popor: ,,Noi cînd facm un lucru, noi, cărturarii, cînd scriem în cărți și cărțile se așază în biblioteci, ne-am plătit datoria; poporul are însă (...) comoara amintirilor sale în suflet. Neglijează-l, disprețuiește-l, aruncă-l în sărăcie, nu ține seamă de dînsul; vine o vreme cînd, totuși, la el trebuie să te adresezi, fiindcă ei, la un loc, sînt cei mulți, sînt cei curați, sînt cei tari, cei meniți biruințelor; sînt acei care sprijină pe umerii lor statul și poartă înaintea tuturora steagul de luptă. Și atunci rămînem uimiți, fericit uimiți, cînd vedem cu cît mai mult plătește muta tradiție, gata de a se preface în fapte, din inima lor, față de gălăgioasa modă, incapabilă de fapte și muncă, din vorbele și cărțile noastre. (...) Cred în cei mari și tăcuți, în aceia al căror suflet cuprinde tot cît am suferit, tot cît am luptat, tot ceea ce avem dreptul să smulgem prin luptă. În ei cred”.
Metoda de lucru a cărturarului
Despre ,,laboratorul” și metoda de lucru ale lui Nicolae Iorga, aflăm din mărturiile fostului său secretar particular, Barbu Theodorescu (1905-1979), autor și al unei întinse monografii consacrate vieții și operei marelui savant. ● ,,În biroul său aflai în orice moment o frumoasă colecție de stilouri din cele mai noi, primite în dar de la admiratorii săi. Nu avea un scris nervos, oprit, sucit. Din contră, gîndirea rapidă, dornică de a comunca totul, făcea ca mîna să alunece cu rapiditate. Avea un scris mărunt, imaginea de ansamblu a paginii fiind întotdeauna armonioasă, elegantă”. ● ,,Se întîmpla ca literele izolate să fie abia conturate, prinzînd din ele cîte o fărîmă: un arc, un punct, o linie învîrtită, sucită, pusă chiar unde nu trebuia, sau mîncată, încît scrisul său se cerea – ca și hieroglifele – descifrat. Iată de ce grafia sa speria pe redactorii și pe lucrătorii tipografi”. ● ,,Savantul nu-și revizuia manuscrisul, care, odată încheiat, era trimis în grabă la tipografie. Și chiar dacă ar fi fost recitit cu migală, și eventual completat, el nu reprezenta ultimul cuvînt al autorului. De aceea Iorga da o mare atenție corecturii. Una din marile bucurii ale unei zile, pentru dînsul, o prilejuia corectura, șpaltul. Pe șpalt se făcea revizia ultimă a manuscrisului: îndreptări stilistice, adăugiri etc., astfel că nu rareori, în urma corecturii în șpalt, ieșea aproape o nouă lucrare”.
● ,,Dimineața, Iorga trecea direct în biroul său de lucru. Obișnuit, citea ziarele – multe – în primul rînd cele românești. Din lectura lor pornea articolul pentru Neamul românesc, ziarul său, în care a publicat, timp de peste trei decenii, cîte un articol, uneori și două, pentru fiecare zi. Cînd pleca în străinătate, prima grijă era să lase opt-zece articole pentru Neamul, iar de unde se afla, la Paris sau Roma, nu uita articolul zilnic. Așa se face că, între anii 1906 și 1940, nu a fost zi în care ziarul să nu cuprindă un articol al său. O singură dată, în 1912, timp de o săptămînă, cînd zdrobit de durere din cauza morții fiicei sale Tilița, nu a lucrat nimic, iar Neamul s-a tipărit fără scrisul profesorului”. ● ,,Am asistat la plecarea sa în America, din Portul Genova. Prima grijă înainte de a se îmbarca pe vapor a fost să cumpere hîrtie de scris. Scria și cînd era reținut în casă de boală. Astfel, lucrarea consacrată istoriei artei medievale a fost scrisă într-o săptămînă, în timp ce era bolnav”.
● ,,Unele din cărțile sale – nu multe – nu au fost scrise, ci dictate, cum e cazul cu manualul de istoria românilor pentru liceu. Cartea, de 381 de pagini, a fost dictată în 28 de ore, adică în patru duminici, de la 14,00 pînă la 17,00 și de la 21,00 pînă la două din noapte, după cum ne spune stenograful său, Henri Stahl. În timp ce dicta, se plimba continuu în jurul biroului său, vorbind rar, pînă ce uita că dictează și începea să țină «adevărate conferințe de un captivant interes»”. ● ,,Își construise planul noii sale istorii universale, adică noua formă a operei din 1929, pornind de la un studiu publicat în Revista istorică (1939). Acesta ar fi putut să constituie prefața Istoriologiei, tipărită postum, în 1969, care are următoarea încheiere: «Am ținut să urmăresc întreaga construcție a celei mai noi istorii universale. Ea are nevoie totuși de multe schimbări. (...) Împrejurările vor hotărî dacă gîndul meu, care e așa de greu de urmărit, își va afla atît de mult dorita înfăptuire»”.
Presimțea oare tragicul său sfîrșit? Gîndul acestui colos al spiritualității românești, ce se îndrepta spre alcătuirea unei mari sinteze de istorie, pe care numai cîțiva savanți ai omenirii au cutezat s-o scrie, nu-și va fi aflat mult dorita înfăptuire.
O moarte ca de martir
La 27 noiembrie 1940, savantul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reşedinţa sa de la Vălenii de Munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeaşi lună. La ora 17,30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi 3 persoane au barat uşa, iar alți 4 bărbați se găseau în camera alăturată. Era „Poliţia legionară a capitalei”, care venise să-l ridice pe profesorul Iorga, „pentru un interogatoriu”.
A doua zi, 28 noiembrie, trupul neînsuflețit al lui Nicolae Iorga este găsit ciuruit de 9 gloanțe în pădurea Strejnicu/Snagov. În documente se consemna: ,,Cadavrul prezintă trei plăgi orefaciale (7 mm), prin armă de foc (…). Moartea lui Nicolae Iorga, profesor universitar, în vîrstă de 69 de ani, a fost violentă. Ea se datorește unor plăgi, prin arma de foc, ale capului și trunchiului, cu distrugerea creierului și hemoragie internă…”
România se găsea – după plecarea din țară a regelui Carol al II-lea – sub un regim militaro-legionar, avea o conducere bicefală. Pe de o parte, legionarii lui Horia Sima, pe de alta parte, armata la ordinele generalului Antonescu. Din octombrie 1940, o misiune militară germană se găsea în România, ocupînd poziții strategice. Mai ales în Valea Prahovei, pentru a proteja zăcămintele de petrol, esențiale pentru diviziile de blindate. România își schimbase sistemul de alianțe. Acesta era contextul.
Din echipa morții au făcut parte legionarii Paul și Ștefan Cojocaru, Tudor Dacu, Ion Tucan, Ștefan Iacobuță, Gheorghe Cîrciumaru. Creierul bandei a fost Traian Boeru (1908-1994), inginer. A fost o misiune de pedeapsă. Legionarii îl considerau vinovat pentru procesul intentat lui Zelea Codreanu, pentru încarcerarea și uciderea acestuia alături de alți șefi legionari, în noiembrie 1938, la ordinele regelui Carol a II-lea, și organizat de Armand Călinescu, și el ucis în septembrie 1939. A fost o răzbunare sîngeroasă. Autorii au rămas nepedepsiți pentru că au fugit din țară, în Germania. Numai cei doi Cojocaru au fost arestați în 1941. La aflarea veștii uciderii lui Iorga, ambasadorul Germaniei hitleriste din București arăta într-un raport trimis Berlinului: ,,El ne ura și combătea prin viu grai și scris national-socialismul”.
Moartea lui Nicolae Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. Numeroase personalităţi istorice au concluzionat că a fost „cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”. După aflarea veștii asasinării profesorului Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.
Nicolae Iorga a fost o personalitate care a creat şcoală şi a dat substanţă culturii naţionale, a influenţat puternic viaţa social-politică a ţării sale, fără a fi un doctrinar, un ideolog politic, fără a crea programe de guvernare care să coaguleze forţele poporului său. Din nefericire, s-a dovedit că nu sînt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală, societatea nu a înţeles să aprecieze şi să respecte valorile promovate de el, iar realităţile acelei epoci şi-au pus amprenta asupra personalităţii savantului, care şi-a găsit sfîrşitul nedrept şi tragic, la marginea unui şanţ…
R.M.


Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite