Anul acesta comemorăm 602 de ani de la moartea marelui voievod Mircea cel Bătrîn (domn al Țării Românești între anii 1386 și 1418), unificator, om politic, diplomat, organizator al statului, comandant militar și strateg, sprijinitor al culturii și ctitor de așezăminte.

Mircea cel Bătrîn a fost fiul lui Radu I Basarab (1377-1383), nepotul lui Nicolae Alexandru și strănepotul lui Basarab Întemeietorul. Înainte de el a domnit fratele său mai mare, Dan I (1383-1386), care a căzut pe cîmpul de luptă în războiul împotriva țarului de la Tîrnovo, Șișman. Mama lui Mircea a fost Calinichia doamna, potrivit pomelnicului de la Cîmpulung. Totuși, pomelnicul de la Cîmpulung o menționează ca soție a lui Radu I pe Ana. În acest caz, fie a avut două soții, fie pe Calinichia o chema și Ana. Știrile sînt puține. Hașdeu ne informează despre Calinichia că era de neam împărătesc, din sîngele Paleologilor, sora sau vara împăratului byzantin Ion Paleologul. Mircea era oricum un Basarab autentic, iar părintele său, care a fost un mare domnitor și ctitor, a fost socotit, prin confuzia cronicilor din Secolul al XVII-lea, faimosul descălecător din Făgăraș, Negru Vodă, numit Radu Negru și socotit întemeietorul Țării Românești.

Începîndu-și domnia în anul 1386, Mircea cel Bătrîn a pornit la organizarea multilaterală a Țării Românești pentru a face față expansiunii otomane ce ajunsese în Balcani. În vederea apărării și pentru a fi în bune relații cu vecinii, Mircea încheie un tratat pe bază de egalitate, mai întîi cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (căruia îi recunoaște suzeranitatea), la 7 martie 1395, la Brașov. Mai înainte, încheiase cu regele polon Vladislav al II-lea Iagello un tratat de alianță, în localitatea Radom din Polonia, la 10 decembrie 1389.

Aflat în ofensivă, Imperiul otoman cucerește țaratele bulgărești, pe care le transformă în pașalîcuri, și atacă Serbia. În urma bătăliei de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei, 1389), cneazul Lazăr cade în luptă și Serbia este transformată și ea în pașalîc. Deși unele documente pomenesc despre ajutorul armat dat de către Mircea Serbiei, faptul nu este unanim recunoscut. În continuare, otomanii pătrund în Țara Românească, și Mircea cel Bătrîn conduce oștile române în marea confruntare de la Rovine, localitate situată, de majoritatea izvoarelor, pe Argeș. Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau, după cercetări recente, 17 mai 1395) împotriva oștilor otomane conduse de Baiazid Ilderim (Fulgerul) se încheie cu o strălucită victorie a domnului român.

Neputînd fructifica victoria, trădat de o parte din boieri, care îl susțin la tron pe Vlad Uzurpatorul, Mircea e nevoit să se retragă la Brașov, unde încheie cu Sigismund tratatul amintit. Tratatul era o alianță antiotomană și în el Mircea este recunoscut ca domn al țării. Mircea controla partea răsăriteană a țării și se instalează, de fapt, o dualitate a puterii: Mircea –Vlad.

Întărindu-și pozițiile, Mircea cel Bătrîn participă la marea cruciadă de la Nicopole, din vara lui 1396. Întrucît ducele Burgundiei nu-i permite lui Mircea să deschidă lupta, urmările sînt dezastruoase pentru cruciați.

Mircea, avînd sprijinul țării și cu ajutorul voievodului Transilvaniei, Stibor, îl alungă pe Vlad și își reia domnia, devenind singur stăpînitor. Timp de cîțiva ani el reușește să apere hotarul țării de otomani, dar în bătălia de la Ankara, din anul 1402, Baiazid este luat în captivitate de hanul mongol Timur Lenk și se stinge. Lupta pentru tron din Imperiul otoman între fiii lui Baiazid îi prilejuiește lui Mircea amestecul în susținerea unui pretendent în detrimentul altuia. Din nefericire, triumfă Mahomed asupra lui Musa, și acesta, înscăunat în anul 1413, înseamnă o lovitură pentru politica lui Mircea. Părăsit de aliații săi, regii Ungariei și Poloniei, care începuseră tratative cu Poarta, Mircea cel Bătrîn consimte la plata tributului anual ca răscumpărare a păcii. Mircea moare la 31 ianuarie 1418 și este înmormîntat la Mînăstirea Cozia.

Opera lui Mircea cel Bătrîn este multilaterală și bogată în conținut. Mai întîi este o realitate faptul că, în timpul lui Mircea, hotarele Țării Românești au cunoscut cea mai mare întindere. El a știut, în complexitatea raporturilor politice ale timpului, să aducă în hotarele țării pămînturi străvechi românești, fiind, după expresia lui P.P. Panaitescu ,,adunător de pămînturi românești”. Spre deosebire de înaintași, care stăpîniseră peste teritoriul Ungrovlahiei (Vlahia de lîngă Ungaria, pentru a putea fi deosebită de Vlahiile sud-dunărene), Mircea a adăugat (uneori cu sabia) pămînturi românești. Întinderea hotarelor țării reiese din titulatura așezată la începutul hrisoavelor (actelor de domnie): ,,Eu cel în Christos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Christos iubitorul și singur stăpînitorul, Io Mircea, mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpînind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului, Herțeg și domn al Banatului Severinului și pe amîndouă părțile pe toată Podunavia, încă și pînă la Marea cea Mare și stăpînitor al cetății Dîrstorului”. Această acțiune îi conferă lui Mircea cel Bătrîn calitatea de unificator și de precursor al actului de la 1600, întreprins de Mihai Viteazul.

Pornind de aici, opera lui Mircea cel Bătrîn poate fi urmărită pe planul viziunii și calității lui de om politic și organizator al țării. Organizarea acesteia a decurs dintr-o necesitate istorică. Întinderea teritorială trebuia să conducă la conferirea unui plus de prestigiu și putere. În titulatura lui Mircea apare formularea ,,mare voievod și domn”. Pentru ca un asemenea titlu să se introducă într-o cancelarie, el trebuia să corespundă unei realități, care depășea tradiția, deoarece numai tradiția nu constituia o justificare a actului de recunoaștere a autorității domnitorului de către marile puteri. Mircea cel Bătrîn izbutește să aducă Țara Românească la maxima ei întindere, îi conferă acea realitate teritorială care să dea dreptul purtării titlului peste un teritoriu întins. Titlul de ,,mare voievod” a aparținut real numai domniei lui Mircea cel Bătrîn.

Organizarea statului se desăvîrșește acum. În privința sfatului domnesc, majoritatea dregătoriilor sînt atestate documentar în domnia sa. Prima nouă dregătorie datează din 1389. Înseamnă că la trei ani de la urcarea pe tron, Mircea pornise la structurarea aparatului de stat. Dacă ne gîndim că ultima dregătorie datează din 1415, putem afirma că domnul crea dregătorii, în funcție de necesitățile care se iveau. Mircea apare ca organizator al vieții politico-administrative. Teritoriul cel mai mare al țării era organizat în sate, tîrguri și județe. În toate aceste subdiviziuni teritoriale, dregători de toate rangurile și atribuțiile asigurau prezența puterii centrale, autoritatea voievodului. Astfel, domnul își putea exercita prerogativele în cele mai bune condiții.

In vremea lui Mircea cel Bătrîn, opera poate fi privită și pe planul organizării armatei. Dacă Basarab Întemeietorul ridicase la lupta de apărare tot potențialul uman, termenul de ,,oastea cea mare” apare în documentele Țării Românești în Secolul al XV-lea, în vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn. Este dovada că forma generală de cuprindere a poporului în lupta de apărare a țării se structurase, devenise o instituție, o regulă, ceea ce în termeni moderni se numește serviciul militar permanent. Mircea cheamă la luptă și țărănimea aservită, deci lărgește participarea la oastea cea mare. La capacitatea lui de conducător se adaugă cea de strateg. Cele patru elemente tactice (retragerea, pustiirea, hărțuiala și alegerea locului luptei) sînt folosite din plin și cu mari rezultate în luptele conduse de Mircea cel Bătrîn.

Întreg ansamblul de măsuri politice luate de Mircea cel Bătrîn se completează cu diplomația domnitorului. Spirit de diplomat, activitatea sa poate fi privită pe momentele tactice în întreaga domnie, în încheierea tratatelor de alianță cu monarhii Ungariei și Poloniei, în relațiile de alianță cu domnul Moldovei, Petru Mușat, și de sprijin a lui Alexandru cel Bun în preluarea domniei, în anul 1400. La fel, amestecul în lupta pentru tron din Imperiul otoman a avut tot o substanță diplomatică.

Nu trebuie neglijată activitatea de bun gospodar a lui Mircea cel Bătrîn, concretizată într-o economie înfloritoare asigurată epocii sale.

Opera lui Mircea cel Bătrîn poate fi judecată și în lumina tradițiilor pe care el nu numai că nu le-a nesocotit, dar a considerat că este moștenitorul tuturor acestora. În acest sens, opera sa, clădită pe tradiții, a însemnat sinteza acestora și totodată, apogeul lor. Spiritualitatea epocii lui Mircea cel Bătrîn aduce în lumină o epocă de cultură, de sens renascentist, chiar dacă nu se poate vorbi de începutul Renașterii la noi în această epocă. Mircea a fost un sprijinitor al culturii, un ctitor de așezăminte: Schitul Brădet, Mînăstirea Snagov, Mitropolia din Tîrgoviște (refăcută în timpul lui Neagoe Basarab), Mînăstirea Dealul (rezidită apoi de Radu cel Mare ), Mînăstirea Glavacioc, Mînăstirea Vișina (pe malul Jiului), Vodița II. Mircea înzestrează lăcașuri ctitorite de înaintași, ca Tismana și Cotmeana, și face danii la mînăstirile athonite, în special la Cutlumuz, ,,marea lavră a Țării Românești”. Principalul monument arhitectonic datorat lui este, însă, Cozia. Începută de Radu I, Cozia este finalizată de Mircea cel Bătrîn, care îi dă maxima strălucire. Cozia nu va rămîne numai a epocii lui Mircea. Ea crează un stil aparte, rămîne prototipul de construcție munteană, un element de continuitate artistică, ce leagă trecutul de viitorul său.

Mircea cel Bătrîn rămîne și un simbol al luptei pentru independență, așa cum a lăsat țara la moartea sa. Încă din epoca lui Mircea, românii își afirmă condiția și nobila misiune de apărători ai Apusului. Bătălia de la Rovine n-a constituit o simplă biruință, ci ea a avut semnificație, valoare și răsunet european. Nu în zadar cronicarul turcilor, Leunclavius, îl numea pe Mircea cel Bătrîn ,,Principe între creștini, cel mai viteaz și cel mai ager”.

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare