– 85 de ani de la lovitura de stat avându-l ca autor pe Generalul Ion Antonescu –

1940 – anul negru 
al României Mari
După multe încercări și suferințe, mereu sub stăpâniri străine, părea că anul 1917, cu perturbări sociale profunde la Răsărit de România, venea cu vremuri mai bune pentru Basarabia. Astfel, la sfârșitul anului 1917 s-a constituit ca Republică Democratică Moldovenească, proclamându-și auto­nomia în cadrul Republicii Ruse, apoi, după Revoluția Rusă din Octombrie, independența față de Rusia lui Lenin – ultimul pas înainte de 27 martie 1918, când s-a unit de bună voie cu Regatul României. Într-un entuziasm general Sfatul Țării adoptă Actul Unirii din acea zi stelară, care definește în mod clar și indubitabil esența Unirii și liberul consimțământ, astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară Republica Democrată Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și totdeauna, SE UNEȘTE CU MAMA SA ROMÂNIA. TRĂIASCĂ UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA – PURURI ȘI TOTDEAUNA! Președintele Sfatului Țării, ION INCULEȚ, Vicepreședinte, PAN. HALIPPA”. 
Bineînțeles că reprezentanții minorităților (nu toți): ucraineni, ruși, germani, evrei, găgăuzi, au votat împotrivă, nedorind să recunoască noua țară în care urmau să locuiască. Toamna aceluiași an 1918 vine cu o nouă veste îmbucurătoare pentru români: la 28 noiembrie, cei 100 de membri aleși ai Congresului General al Bucovinei semnează o Rezoluție de unire necondiționată cu Regatul României, punând astfel capăt înstrăinării acestei părți de țară de Statul Național de drept căruia trebuie să-i aparțină. Și aici, marii „prieteni” ai României de azi, ucrainenii (13 deputați), au sfidat interesele naționale, părăsind sala de ședință înainte de votare.
Sfârșitul anului de grație 1918 aduce noi acțiuni de unire, de data acesta din partea de Vest – Transilvania, aflată sub stăpânirea Austro-Ungariei, Imperiul Austro-Ungar destrămându-se la 31 octombrie 1918. În acest context, la 29 octombrie, Consiliul Național Român Central (CNRC) notifică guvernului maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. Respingând manevrele Ungariei de a păstra Transilvania în mrejele ei, pe 3 noiembrie 1918, CNRC publică Manifestul către popoarele lumii prin care se anunța convocarea unei Mari Adunări Naționale a românilor care să voteze unirea teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceștia cu Regatul României. 
După cum bine se cunoaște, marele eveniment a avut loc la Alba Iulia, unde, pe 1 decembrie 1918, cei 1.228 de delegați din Transilvania, Banat și Țara Ungurească au votat o Rezoluție care „Decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.
Astfel se realiza visul de veacuri al tuturor românilor de a trăi toți într-o singură Patrie – ROMÂNIA – vis plătit cu viața și cu sângele soldaților și martirilor morți în timpul anilor tragici de asuprire națională. Doar 22 de ani a durat bucuria românilor de a trăi sub același acoperământ de Țară, cu nume de România. Deși luna august 1939 când, pe 23, s-a semnat la Moscova Pactul Ribbentrop-Molotov – un tratat între Germania și Uniunea Sovietică – putea fi un semnal de alarmă, conducerea de la București, în frunte cu Regele Carol al II-lea, nu bănuia urmările tragice (pentru România) ale acestui Act. Astfel cum s-a aflat mai târziu, acest Pact conținea un Protocol Secret Adițional care împărțea Europa de Est în sfere de influență. În acest caz, Basarabia și nordul Bucovinei, intrând în sfera de influență a Rusiei, alunecaseră deja pe topoganul Moscovei, faptul provocând consternare la mai puțin de un an, în 26 iunie 1940, când Moscova a trimis un ultimatum României, cerând evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, în termen de 4 zile; când nici acest termen nu a fost respectat, pe 28 iunie trupele sovietice intrând în Basarabia și în nordul Bucovinei, până pe 29 iunie tancurile rusești ocupând până și Ținutul Herța, care nu era stipulat în Ultimatum.
Neputința României interbelice de a reacționa, disputa cu rezultat negativ din Parlamentul de la București și din Consiliul de Coroană, combinată cu lipsa de fermitate a Regelui Carol al II-lea (Comandantul Armatei), la care s-a adăugat retragerea haotică și împiedicarea acestei operațiuni de către Armata rusă, ajutată de basarabenii de etnie rusă, s-au înscris într-una dintre cele mai negre cronici din Istoria Statului Român.  În doar două zile România pierdea peste 50.000 de kilometri pătrați și o populație de aproape 3.800.000 de locuitori, alături de pierderi materiale.
Cum criza politică de la București era inevitabilă, degringolada a pus stăpânire pe mai-marii Țării, dezbaterile pro și contra devenind interminabile. Pe când încă nu ne dezmeticisem din lovitura din iunie, ne-am trezit peste două luni, la 30 august 1940, cu Dictatul de la Viena, prin care România trebuie să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei (44.000 de kilometri pătrați și o populație de 2.667.000 – români, unguri, sași ), în urma presiunilor Germaniei Naziste și Italiei Fasciste. Pierzând doar în câteva luni 94.000 kmp din teritorii și aproximativ 6.500.000  din populație, fără nicio reacție materială din partea guvernanților și a Palatului, România trebuia „resetată”, ceea ce s-a petrecut în toamna anului 1940, sub mâna forte a generalului Ion Antonescu.
Regele sau Generalul?
Prăbușirea granițelor unui stat în timp de pace este cel mai grav semnal că acel stat are mari probleme în apărarea sa, existând condiții de dispariția lui totală de pe hartă. Criza de stat din România, care avea în centrul ei pe Carol al II-lea, făcut responsabil de cedarea teritoriilor naționale fără a se trage nici un foc de armă, se accentua, în timp ce Guvernul Gigurtu încerca diferite subterfugii pentru a-și ascunde neputința politică. Toate însă, în zadar. În urma ultimei umiliri a României – „Arbitrajul” de la Viena – au apărut mișcări de stradă, deși Guvernul a interzis manifestările publice. Revolta care mocnea a luat forma răzmeriței stradale, având loc numeroase ciocniri cu forțele de ordine, în urma încercărilor de ocupare a unor instituții publice (sedii de poliție, primării, Palatul Telefoanelor, Radioul). Inițiatorii acestor acte de agresiune stradală erau legionari, care în seara zilei de 3 septembrie au încercat chiar să dea o lovitură de stat. Slăbiciunea acestui Guvern, ce se instalase din vara anului 1940, l-a determinat pe rege să se gândească la un Guvern condus de o mână forte, care să permită gestionarea complicatelor probleme care se zăreau la orizontul politic al României, unele dintre acestea fiind deja în derulare. Cine ar fi putut întruni calitățile cerute într-o asemenea criză politică, în același timp să fie acceptat și de Carol al II-lea?
Prima speranță, motivată mai mult emoțional, s-a îndreptat către Iuliu Maniu, președintele PNȚ, politicianul care, spre deosebire de Ion Gigurtu, care, în urma întâlnirii cu Hitler, din august 1940, a declarat că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a demonstra orientarea sa nazistă și aderarea la Axa Berlin-Roma, a propus organizarea rezistenței în Transilvania împotriva ocupației maghiare.  Însă tocmai această opțiune, care presupunea respingerea „Arbitrajului” de la Viena și declanșarea unui război cu Ungaria nu și-ar fi dorit Germania lui Hitler și, la urma urmei, nu era dorit nici de regele Carol al II-lea în funcția de premier, neînțelegerile mai vechi dintre cei doi nestingându-se nici acum.
După acest plan eșuat – culmea ironiei! – tot pe un adversar de-al regelui cade „beleaua”: Generalul Ion Antonescu – cel care ispășise o pedeapsă, trimis în domiciliu forțat la Mânăstirea Bistrița, pe motiv că îl criticase pe rege. Forțat de împrejurări, generalul Ion Antonescu, fiind considerată persoana cea mai nimerită în astfel de situații limită – era un militar de carieră cu rezultate excepționale, era un om devotat meseriei și un incoruptibil, deși critic dur al regelui și al camarilei de la Palat –, Carol al II-lea nu a avut încotro și l-a numit pe generalul Ion Antonescu în fruntea Consiliului de Miniștri și, bineînțeles, cu formarea noului Guvern. Numai că, socoteala regelui nu se potrivea cu cea a generalului Antonescu: în timp ce primul dorea să împartă puterea, Antonescu o dorea pe toată. În timp ce regele Carol al II-lea, prin desemnarea generalului Ion Antonescu în fruntea noului Guvern, considera soluția una de moment, Ion Antonescu, dușmanul declarat al regelui, avea deja planul pus la punct – întâlnirea de la Ploiești cu Iuliu Maniu, din 1 septembrie, unde s-a discutat problema înlăturării regelui, spune tot.
Ziua de 4 septembrie, zi în care Ion Antonescu a depus jurământul în fața regelui, nu a fost nicidecum ziua liniștii așteptate de Carol al II-lea prin stratagema (deși și-a călcat pe inimă) de a-l instala pe general în fruntea Guvernului, ca salvator al unei Românii atacată din toate părțile și sfârtecată ca de rechini. Să nu uităm că Guvernul Gigurtu, după cedarea Transilvaniei de Nord și încheierea unui Tratat cu Germania, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania, devenea un executant fidel al ordinelor lui Hitler. Nedumerit de ce, după numirea  generalului Ion Antonescu cu formarea unui nou Guvern, manifestările din stradă nu au încetat, dimpotrivă, acestea s-au amplificat, regele l-a întrebat pe general ce se întâmplă, fără să-și dea seama că însăși persoana sa era motivul manevrelor din stradă. În aceste condiții, în mediul politic românesc plutea întrebarea: Regele sau Generalul?
Generalul Ion Antonescu – puteri depline
Fără să bănuiască ce va aduce noaptea de 5 spre 6 septembrie, ziarele din ziua de 5 septembrie 1940 titrau cu litere de-o șchioapă despre noua modificare de la vârful Puterii din România lui Carol al II-lea. „D. general Ion Antonescu, președintele consiliului, a fost învestit cu depline puteri pentru conducerea Statului Român. CONSTITUȚIA A FOST SUSPENDATĂ. PARLAMENTUL A FOST DIZOLVAT”. Regele, fără să știe, va semna ultimele Decrete și Comunicate, printre care cel cu depunerea Jurământului de către noul Președinte al Consiliului de Miniștri (regele devenind o persoană onorifică din punct de vedere al acestor prerogative), precum și următorul Decret, pe care-l redau integral: „Văzând starea de extremă necesitate în care se găsește țara, AM DECRETAT ȘI DECRETĂM: Art. 1. Se suspendă Constituția promulgată la 27 februarie 1938 și publicată în Monitorul Oficial No 48 din 27 februarie 1938. Art. 2. Corpurile legiuitoare se dizolvă pe data acestui Decret-Lege. Art. 3. Președintele Consiliului de Miniștri  este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestui Decret. Dat la București, la 5 septembrie 1940  ss,  Carol  Președintele Consiliului de miniștri  ss General I. Antonescu  Nr. 3052”.
În editorialul de pe pagina întâi, de vineri 7 septembrie 1940, a cotidianului „Timpul”, începutul arăta astfel: „Guvernul Gigurtu a demisionat. La cârma Țării a fost chemat eri, în împrejurări atât de grele, la ceasuri atât de dureroase, unul din cei mai de frunte comandanți pe care i-a avut oștirea românească: generalul Ion Antonescu”. După ce descrie în termeni elogioși cariera militară și politică a noului Președinte al Consiliului de Miniștri, făcând trecerea de la haina militară (pe care și-a păstrat-o, totuși) la „haina politică”: „Era firesc ca prin inteligența lui superioară și limpedea vedere a evenimentelor să-și croiască drum larg și în afara cadrelor ostășești. Consacrarea politică a generalului Ion Antonescu se confirmă prin însărcinarea fără precedent pe care a primit-o eri”, editorialul se încheie într-o notă patriotică-optimistă-divină: „Aceasta este misiunea de șef a generalului Ion Antonescu. Un om care a biruit, care a suferit, care a înfruntat biruitor furtuna războiului și furtuna politică nu se poate teme de nimic. El este îndreptățit să arate Națiunii drumul ce-l va urma, oricât de grele ar fi piedicile semănate înaintea noastră. Să dea Dumnezeu ca alegerea lui să fie cea adevărată și nădejdile să fie împlinite cu bine. Aceasta este rugăciunea și urarea poporului român”.
Cu puteri depline și cu mână forte, ghidat de resentimentele la adresa regelui Carol al II-lea, traumă care l-a urmărit mulți ani, generalul Ion Antonescu, speculând și ostilitatea întregului spectru national (mulțimea străzii, partidele politice, Armata, Garda de Fier), în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940, îi aplică regelui lovitura de grație!
De fapt, Antonescu era pornit încă din anii tinereții împotriva regelui și a camarilei de la Palatul Regal. Spre exemplificare, redau din cuvântul generalului Ion Antonescu de la prima ședință a Consiliului de Miniștri, din 7 septembrie 1940, referitor la punctul de pe ordinea de zi „Raporturile cu Palatul” (stenogramă aflată la Arhivele Naționale ale României): „Una dintre cauzele care au constituit pentru mine o problemă importantă încă de când eram tânăr – pentru că soarta mi-a rezervat dreptul să nu fiu chemat decât în momente grele, dar când a venit la împărțirea beneficiilor, onorurilor, căpitanul, maiorul... generalul Antonescu trebuia îndepărtat, ignorat, umilit, trebuia micșorat, ca nu cumva să ridice capul, și aceasta provenea din cauza clicii care se aduna în jurul Tronului. (...) S-a terminat cu trecutul în această privință. Palatul nu se va mai amesteca în nicio problemă a Statului, și acel ministru sau funcționar al Statului ce va fi prins de mine va fi destituit imediat și sancționat. Am să fac Statutul Casei Regale și îl voi impune la toți. (...) Nimeni nu va trece prin fața Palatului decât să se închine în fața unui simbol. El este numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului. Regelui Carol al II-lea, în anul 1933, când am fost șef de Stat Major, i-am spus: Ești pe traiectorie, Majestate, și s-ar putea să te lovească glonțul, vei face greșeli politice și Națiunea te va alunga. Nu numai atunci, dar totdeauna, i-am spus adevăruri grozave Regelui și m-am opus chiar formulei: Rege și Națiune, spunând că întâi trebuie să fie spusă Națiunea. Din ea trăim, prin ea venim și respirăm, pentru ea trebuie să murim”. Excelent moment de meditație pentru Rege! Să fi influențat acest mesaj ferm, în detrimentul Palatului, operațiunea de arestare a Mareșalului Ion Antonescu de către Regele Mihai I, în ziua fatidică de 23 august 1944?
Pleacă regele, vine fiul regelui
Precum scriam mai sus, lovitura de grație a venit în noaptea de 5/6 septembrie, când generalul Antonescu i-a cerut printr-o scrisoare lui Carol al II-lea să renunțe la tron. Mesajul lui Antonescu pentru rege, din acea noapte de neuitat, a fost categoric, un fel de ultimatum clar: „Toți vor abdicarea Majestății voastre”. Cum nu i-a picat bine acest ultimatum tocmai din partea celui pe care-l numise la conducerea Guvernului, regele Carol al II-lea a reacționat prompt, încercând să-l înlăture sau chiar să-l asasineze pe Ion Antonescu. Agățat cu disperare de tron și încurajat de câțiva generali ostili lui Antonescu, regele a întâmpinat un refuz categoric, generalii reproșându-i că regele, comandantul suprem al Armatei, și-a abandonat Armata în vara anului 1940, lăsând-o să se retragă, cu pierderi umane și materiale, într-o umilire totală.
Avertizat de către Ion Antonescu de faptul că, în caz contrar (dacă nu va abdica), nu răspunde de siguranța și viața sa, regele s-a văzut  încolțit să abdice, dând comunicării actul respectiv, în care, însă, nu se consemnează cuvântul abdicare, interpretând renunțarea la tron ca pe o jertfă oferită Țării și Poporului Român: „Vremuri de adâncă tulburare și îngrijorare trec peste scumpa mea Țară. De acum 10 ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul patriel Mele, fără preget, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste. M-am străduit de a face tot ce conștiința mea îmi poruncea pentru binele României. Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește în fața unor mari primejdii. Aceste primejdii, vreau din marea Mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului Meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale Domniei. Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalț cea mai caldă rugăciune ca să-i fie cât mai folositoare. Lăsând poporului Meu pe scumpul Meu fiu, rog pe toți Românii să-l înconjoare cu cea mai caldă și desăvârșită credință și dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie în greaua-i răspundere ce de azi înainte apasă asupra umerilor lui fragezi. Țara Mea să fie păzită de Dumnezeul Părinților noștri care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor. Trăiască România Mare! CAROL R. București, 6 septembrie 1940”.
Deoarece mi se face silă să comentez aceste minciuni regale ale regelui playboy, las cititorii (cei care cunosc Istoria României) să aprecieze fariseismul textului de mai sus.
Acțiunea, în sine, a comportat un risc real și în implicarea factorului extern, așa cum avea să ne lămurească chiar Ion Antonescu (pentru prima oară) în ședința de cabinet din 27 septembrie 1940, răspunzând la o problemă externă , apropo de Germania: „Nu pot să fac nimic care ar putea să-mi slăbească poziția, pentru că prin nemți am reușit să fac ce am făcut. Domnul Fabricius (ambasadorul Germaniei la București – n.a.), în noaptea aceea, mi-a dat un concurs prețios, și anume cum? Când au fost chemați Valer Pop și Brătianu, după ce am cerut abdicarea Regelui – am cerut abdicarea, am plecat și i-am spus că-i dau timp până la 4 dimineața, și puteam să spun, fiindcă eram dictator – după ce a consultat și pe acești oameni, și s-au dus și la Legația Germană și au spus ce-a spus Regele. Regele a spus că domnul general Antonescu îi cere abdicarea și că și Armata cere abdicarea. Întreba pe Pop: Ce crezi că trebuie să fac? Pop i-a spus: „Sunt de părere că trebuie să abdicați”. Același lucru i-a spus și Brătianu. Pop i-a sugerat ideea să întrebe și pe Fabricius, și s-a dus, la ora 3 dimineața, la Fabricius și i-a spus: Uite ce s-a întâmplat, generalul Antonescu a cerut abdicarea Regelui. Am fost consultat de Rege, mi-a pus întrebarea cutare și a rămas să văd de ce părere ești. Fabricius i-a spus: Nu mă ocup decât să găsesc drumul pe care Regele Carol să plece din Țară. Deci m-a ajutat domnul Fabricius enorm la lovitura de Stat. Dacă nu făcea așa eram omorât și Carol era pe Tron”.
Ajungând la momentul descris, generalul Ion Antonescu desfășoară o intensă activitate organizatorică și legiuitoare, elaborând Decrete, Comunicate și Apeluri care schimbă din temelii orânduirea de  stat, mergând până la amănunte privind reglementarea succesiunii la tron, a formulării (și depunerii) noilor Jurăminte pentru rege, oștire, guvernanți, magistrați, primari, Culte etc. Noul Președinte al Consiliului de Miniștri s-a mișcat cu o rapiditate de invidiat. Dacă la ora 8 a zilei de 6 septembrie se produsese actul de abdicare al regelui Carol al II-lea, la ora 9.30, la Palatul Regal, regele Mihai I depunea Jurământul în fața a doar 3 persoane: Generalul I. Antonescu, Șeful Statului și Președintele Consiliului de Miniștri, I.P.S. Nicodim, Patriarhul României, și G. Lupu, Primul Președinte al Înaltei Curți de Casație.
Ceremonia a fost scurtă: două Jurăminte și o urare. Noul rege Mihai I: „Jur credință Națiunii Române.  Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”; Jurământul generalului Ion Antonescu, depus în fața regelui Mihai I: „Jur credință Regelui Mihai I, Statului și Națiunii române. Așa să-mi ajute Dumnezeu”. La eveniment au fost de față următoarele personalități: Prof. Mihail Manoilescu, Ministru al Afacerilor Străine; General David Popescu, Ministru de Interne; I. Gruia, Ministru al Justiției; Nichifor Crainic, Ministru al Propagandei Naționale; Vasile Stoica, subsecretar de Stat la Ministerul Propagandei Naționale; General Ioan Ițiu, Șeful Marelui Stat Major al Armatei și Casa civilă și militară a Majestății sale. Pentru că am amintit și de o urare, aceea a fost din partea generalului Antonescu, în doar câteva cuvinte. Iat-o: „Sire, Dumnezeu să ajute Țării, Majestății Tale și mie”. Scurt și la obiect, fără accente de ploconeală și de lingușire.
De altfel, Ion Antonescu a avut grijă ca regele Mihai I să îndeplinească doar o funcție  onorifică în ceea ce privește conducerea Statului, astfel cum reiese și din Decretul semnat de tânărul rege și contrasemnat de Antonescu, care fixa rolul „decorativ” al regelui și pe cel capital al viitorului mareșal, astfel: Art. I – „Învestim pe d. General Ion Antonescu, președintele Consiliului de miniștri cu depline puteri pentru conducerea Statului Român”. Art. II – „Regele execută următoarele prerogative regale: a) el este capul oștirii b) el are dreptul de a bate monede c) el conferă decorațiile române d) el primește și acreditează ambasadorii și miniștri plenipotențiari e) el aprobă modificarea legilor organice și numește pe primul ministru, însărcinat cu depline puteri”  Art. III – Toate celelalte puteri ale Statului se exercită de președintele Consiliului de miniștri”.
Ziarele din zilele ce au urmat acestei lovituri de stat erau pline de știri și de documente reproduse, care oglindeau metamorfoza majoră prin care trecea România în toamna anului 1940. Timpul de duminică, 8 septembrie, titrează sub titulatura ziarului: „TRĂIASCĂ M.S. REGELE 
MIHAI I!”, continuând cu: „POPORUL ÎNTREG, 
ÎNTR-UN CALD ENTUZIASM, ACLAMĂ PE TÂNĂRUL SUVERAN ȘI NOUL REGIM”. Apoi sunt publicate Proclamațiile generalului Antonescu, de felul: „FRAȚI ROMÂNI, Fac din inima mea îndurerată un fierbinte apel să uitați totul, să vă strângeți în jurul tânărului și iubitului nostru Rege, să intrați în ordine și să vă puneți pe muncă. Trăiască România!”; Către Armată, prin care stipulează depunerea jurământului către noul rege, de către întreaga Armată, până la cel mai târziu la ora 18 (6 septembrie). O impresie aparte a provocat scurta scrisoare expediată de Antonescu la Dresda (Germania), unde se afla în exil, trimisă de Carol al II-lea, regina-mamă Elena: „MAJESTATEA SA ELENA Weisse Hirsch DRESDA  În ceasul în care poporul român în unanimitatea lui aclamă cu însuflețire urcarea pe tron a fiului vostru, Generalul Antonescu vă roagă respectuos să luați primul tren și să veniți cu un minut mai devreme lângă prea tânărul Rege al Țării spre a-I completa educația pe care Patria noastră și a Lui I-o dorește  fierbinte. Sunt fericit Majestate că de astăzi cumplitele suferințe ale Majestății Tale au luat sfârșit”.
Deși Maniu și Brătianu nu au vrut să intre în Guvernul generalului Ion Antonescu, netezindu-i, astfel, calea acestuia către Garda de Fier, lângă care Antonescu proclamă, la 14 septembrie 1940, Statul Național-Legionar – ambele partide emit comunicate prin care susțin noua ordine politică din țară și instalarea la Palat a Regelui Mihai. Din peisaj nu putea lipsi expresia atitudinii generalului Antonescu față de Germania și Italia, recte, față de Hitler și Mussolini, cărora le expediază câte o telegramă prin care generalul își exprimă sentimentele de încredere nețărmurită în aceste state și în conducătorii lor, cu urmările pe care le cunoaștem odată cu trecerea României de partea Axei, în declanșarea războiului contra URSS, în noaptea de 21/22 iunie 1941.
* * *
După cum se cunoaște, coabitarea lui Antonescu cu Garda de Fier nu a fost de bun augur. Doar 131 de zile a durat Statul Național – Legionar, până în 21 ianuarie 1941, când la București a izbucnit o revoltă legionară, condusă de Horia Sima, cu scopul de a-l detrona pe Ion Antonescu și a prelua întrega conducere a Statului. După lupte de stradă, cu crime odioase, săvârșite de înfirbântatele minți legionare, a venit reacția dură a șefului Statului, generalul Antonescu folosind Armata pentru a pune capăt acestei rebeliuni antiromânești. Ca urmare, regimul național-legionar a fost desființat, Mișcarea Legionară fiind scoasă în afara legii, Ion Antonescu și-a consolidat poziția de lider absolut, instaurând o dictatură militară.
Să nu-l uităm pe Carol al II-lea. După abdicare, în dimineața zilei de 7 septembrie 1940, fostul rege a plecat din România însoțit de Elena Lupescu și Ernest Urdăreanu, cu un tren special, format din 12 vagoane, încărcate cu obiecte din patrimoniul Coroanei. După călătorii prin câteva state, Carol și Elena Lupescu s-au stabilit în Portugalia, la Estoril, unde s-au căsătorit la 7 iulie 1947. Carol a murit pe 3 aprilie 1953, fiind înmormântat în cimitirul regal al Mânăstirii San Vincente din Lisabona.  În anul 2003, rămășițele pământești ale fostului rege au fost reînhumate la Curtea de Argeș.
Astăzi, la 85 de ani de la aceste evenimente, care au marcat profund România interbelică, în condițiile în care Țara noastră traversează o perioadă nefastă, într-o democrație șubredă și într-o criză economică endemică  interminabilă, guvernanții ar trebui să mediteze la lecția Istoriei, și să nu se creadă invincibili și nemuritori...
GEO CIOLCAN