
- 15-07-2020
- 0 Comentarii
- 864
- 7
Anul acesta aniversăm 563 de ani de la urcarea pe tronul
Moldovei a lui Ștefan cel Mare, domnul Modovei (1457 – 1504), om politic și
diplomat strălucit, comandant de oaste ilustru și priceput strateg, gospodar,
unificator, sprijinitor al culturii, însemnat ctitor de așezăminte,
reîntemeietorul Moldovei, simbol al luptei pentru independență a românilor și
al creștinătății. Ștefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al
Moldovei. În timpul domniei sale, statul românesc de la est de Carpați a atins
perioada de apogeu.
Tatăl lui Ștefan cel Mare, Bogdan al II-lea, domnul Moldovei
între anii 1449 și 1451, era fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun și frate
cu Iliaș, Ștefan al II-lea, Petru al II-lea și Petru Aron. Ștefan cel Mare și-a
petrecut copilăria sub supravegherea atentă a mamei sale, Oltea-Maria. De la
moartea lui Alexandru cel Bun, urmașii lui luptaseră între ei pentru tron, ceea
ce contribuise la slăbirea puterii centrale. Bogdan al II-lea, primejduit de
frații săi se refugiază împreună cu soția și copiii la rudele soției, în Țara
Românească. Preocupat să formeze și să mențină un front antiotoman, Iancu de
Hunedoara îl sprijină pe Bogdan al II-lea să ocupe tronul Moldovei
(martie-octombrie 1449) împotriva lui Alexăndrel (fiul lui Iliaș) care, ca
domnitor, era slab și la dispoziția panilor polonezi. Bogdan al II-lea ia
tronul prin luptă, învingînd oștile lui Alexăndrel la Tămășeni (octombrie 1449)
și a intrat victorios în Suceava. El s-a dovedit un capabil conducător de
oaste, trezind admirația lui Ștefan, care s-a aflat alături de tatăl său.
Bogdan al II-lea a fost preocupat de întărirea puterii centrale și înflorirea
Moldovei, dar în anul următor (1450) Alexăndrel revine cu ajutor polonez pentru
a-și relua domnia și este înfrînt din nou în bătălia din Codrul Crasnei
(septembrie 1450). Ștefan are din nou prilejul să învețe din tactica militară a
tatălui său, însă, pe cînd se găsea la o nuntă în localitatea Reușeni
(octombrie 1451), Bogdan al II-lea este surprins de Petru Aron și ucis
mișelește (octombrie 1451). Tînărul Ștefan este nevoit să ia drumul pribegiei
și ajunge la curtea lui Iancu de Hunedoara. Împreună cu vărul său Vlad Țepeș se
maturizează sub oblăduirea voievodului Transilvaniei și amîndoi se pregătesc să
ia domnia Țărilor Române. În primăvara lui 1457 îl aflăm pe Ștefan la curtea
lui Vlad Țepeș (care luase domnia cu un an înainte) și cu un corp de oaste dat
de acesta intră în Moldova. I se alătură oameni din Moldova și întîlnește
oștile lui Petru Aron pe care îl înfrînge la Doljești pe Siret la 12 aprilie
1457. Petru Aron fuge în Polonia. La 14 aprilie 1457, pe locul numit
„Direptate”, Adunarea țării îl proclamă domnitor, și mitropolitul Kir Teoctist
îl unge, cu voia întregului norod al Moldovei.
În politica internă, Ștefan cel Mare a acționat în vederea
întăririi autorității domnești și a instituțiilor statului. Astfel, domnitorul
a urmărit limitarea puterii marii boierimi, iar în Sfatul domnesc a introdus
oameni de încredere și i-a înlăturat pe cei care erau considerați nesiguri.
Reprezentanții domniei în ținuturi și cei din fruntea cetăților (precum pîrcălabii)
au căpătat puteri sporite.
Pe plan central, un rol deosebit de important în timpul lui
Ștefan cel Mare l-a avut portarul Sucevei, comandant al oștirii. Domnitorul s-a
preocupat atît de refacerea domeniului domnesc, cît și de întărirea economică a
țării. O atenție deosebită a fost acordată comerțului, negustorii brașoveni, ca
și cei din Polonia și Ungaria bucurîndu-se de privilegii comerciale. Domnitorul
a luat măsuri pentru întărirea capacității de apărare a țării, conștient fiind
de pericolele care puteau veni din exterior. În acest sens a dispus de „oastea
cea mică”, iar în caz de primejdie majoră putea convoca ,,oastea cea mare“, din
care făceau parte toți locuitorii apți de luptă ai țării. Documentele
menționează că ,,oastea cea mică” era formată din 10.000-15.000 de oșteni
(luptători de elită), iar „oastea cea mare” putea ajunge la un efectiv de
40.000 de luptători. Oastea lui Ștefan cel Mare a fost dotată și cu cele mai
moderne arme ale timpului, precum bombardele. Marele domnitor a avut în vedere
și sistemul de cetăți de apărare, în cadrul căruia s-au remarcat Suceava,
Neamț, Cetatea Albă, Chilia și Hotin.
În politica externă, a urmărit, în primul rînd, să aibă
relații bune cu toți vecinii. De asemenea, un principiu de bază a politicii
externe a lui Ștefan cel Mare a fost acela de a nu fi angrenat în lupte, în
același timp, pe două fronturi. În privința relațiilor externe, se pot observa
două probleme distincte: relațiile cu Polonia și Ungaria și, respectiv, cele cu
otomanii. În privința Poloniei, după înlăturarea lui Petru Aron, Ștefan cel
Mare a urmărit normalizarea relațiilor cu această țară. În anul 1459,
domnitorul a încheiat un tratat cu Polonia la Overchelăuți, prin care regele
Cazimir al IV-lea, devenind suzeran al lui Ștefan cel Mare, nu-l mai ajuta pe
Petru Aron în încercarea de a reveni pe tronul Moldovei. Bunele relații cu
Polonia în timpul regelui Cazimir al IV-lea sînt confirmate de privilegiile
comerciale pe care Ștefan cel Mare le-a acordat negustorilor polonezi în
Moldova, precum și de ajutorul militar trimis în diferite momente ale luptei
antiotomane. Din păcate, Polonia nu s-a dovedit un aliat deosebit de important
în lupta antiotomană. Ștefan cel Mare însă avea nevoie de relații bune cu
Polonia pentru a contrabalansa pretențiile de suzeranitate ale Ungariei asupra
Moldovei. De altfel, din cauza faptului că maghiarii dețineau importanta cetate
Chilia, relațiile moldo-ungare din primii ani de domnie au fost încordate. În
anul 1465, după trei ani de eforturi militare, Ștefan cel Mare a reușit să
preia controlul asupra cetății Chilia. De aceea, în anul 1467, regele maghiar
Matei Corvin a întreprins o expediție în Moldova, urmărind recucerirea Chiliei
și înlăturarea lui Ștefan cel Mare de pe tron, unde l-ar fi instalat pe Petru
Aron. La 14/15 decembrie 1467, oastea lui Matei Corvin a fost înfrîntă la Baia,
iar regele cu greu a putut scăpa cu viață. În anul 1469, Petru Aron, urmărit în
Transilvania de moldoveni, a fost ucis.
În momentul în care pericolul otoman a devenit deosebit de
amenințător pentru această zonă a Europei, regele maghiar Matei Corvin a
înțeles că era mai bine să colaboreze cu Ștefan cel Mare în lupta antiotomană.
În aceste condiții, între cei doi conducători a fost încheiat, la 12 iulie
1475, tratatul de alianță antiotomană.
Un alt capitol al politicii externe a lui Ștefan cel Mare a
fost cel al relațiilor cu turcii. Fiind sigur de faptul că urmau importante
confruntări cu sultanul, a acționat pentru a avea, pe tronul Țării Românești,
aliați. De aceea, în anii 1473 și 1474 domnitorul moldovean a intervenit
militar și l-a înlăturat de pe tron pe Radu cel Frumos, instalîndu-l pe Laiotă
Basarab, iar în 1476 l-a determinat pe Matei Corvin să-l elibereze pe Vlad Țepeș,
pentru a ocupa tronul Țării Românești. În anul 1477, l-a înscăunat pe Basarab
Țepeluș și apoi pe Vlad Călugărul, însă Vlad Țepeș a fost ucis de boieri, iar
ceilalți domnitori instalați de Ștefan cel Mare pe tronul Țării Românești nu
i-au susținut lupta antiotomană. În privința relațiilor lui Ștefan cel Mare cu
otomanii, trebuie amintit că acestea s-au tensionat după anul 1471, cînd
domnitorul moldovean a refuzat să mai plătească haraciul. Din ordinul
sultanului Mahomed al II-lea, în anul 1475, o puternică armată turcească, în
frunte cu Soliman-pașa, a atacat Moldova. Ștefan cel Mare a beneficiat atunci
doar de ajutorul a 5.000 de secui, 2.000 de transilvăneni și 2.000 de poloni,
care se alăturau celor 40.000 de ostași moldoveni. Lupta cu oastea de 120.000
de oameni a lui Soliman-pașa s-a desfășurat la Vaslui sau Podul Înalt, la data
de 10 ianuarie 1475, și s-a încheiat cu victoria lui Ștefan cel Mare, victorie
de răsunet în întreaga Europă. Din păcate, statele europene nu au înțeles nici
atunci necesitatea constituirii unei puternice coaliții antiotomane, astfel că,
în anul 1476, în timpul
unei expediții a cuceritorului Constantinopolului, sultanul
Mahomed al II-lea, Moldova s-a găsit din nou fără un ajutor însemnat pe plan
militar. În aceste condiții, la data de 25 iulie 1476, oastea moldovenească a
fost înfrîntă, la Războieni, situația fiind agravată și de atacul tătarilor din
est, vasali otomanilor. Răspîndită în țară după pradă, oastea sultanului nu a
putut cuceri nici o cetate, toate rezistînd. Ștefan cel Mare s-a dovedit din
nou un bun conducător militar deoarece, aplicînd lovituri turcilor, a reușit
să-i alunge în afara țării, transformînd înfrîngerea în victorie. Din nou
Moldova era poarta de apărare a civilizației creștine în fața otomanilor, dar Ștefan
cel Mare rămînea din nou singur în fața puterii Semilunii.
În anul 1479, după un război de 16 ani cu otomanii, Veneția a
încheiat pace cu aceștia, iar regele Ungariei, Matei Corvin, a făcut același
lucru în anul 1483. În aceste condiți, în anul 1484, în urma unei puternice
campanii otomane organizate de sultanul Baiazid al II-lea, Moldova a pierdut
Chilia și Cetatea Albă. De aceea, la data de 15 septembrie 1485, la Colomeea,
domnitorul a depus jurămînt de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea.
În noile condiții, Ștefan cel Mare a înțeles că lupta antiotomană nu mai avea
sorți de izbîndă și, în anul 1487, a încheiat pace cu sultanul, acceptînd plata
tributului.
În ultimii ani ai domniei, Ștefan cel Mare a dorit să iasă de
sub suzeranitatea polonă, relațiile cu această țară tensionîndu-se după ce rege
a devenit Ioan Albert. În anul 1497, la data de 26 octombrie, oastea lui Ștefan
cel Mare a învins-o pe cea a regelui polon în bătălia de la Codrii Cosminului,
iar tratatul de pace, de la 12 iulie 1499, înlocuia actul de la Colomeea.
Relațiile cu Polonia au fost însă încordate și în ultimii ani ai domniei lui
Ștefan cel Mare din cauza disputei asupra Pocuției, teritoriu de la granița
dintre Polonia și Moldova.
Ștefan cel Mare a murit la data de 2 iulie 1504, după o
domnie de 47 de ani, și a fost înmormîntat la Mînăstirea Putna, o ctitorie a
sa. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat ca Sfînt în anul 1992. Pe bună
dreptate, Barbu Ștefănescu Delavrancea îl socotește Apusul de Soare al Moldovei
pe cel care, în eternitatea Istoriei românești, rămîne Ștefan cel Mare și
Sfînt. Ștefan cel Mare a avut trei soții: Evdochia din Kiev, cu care s-a
căsătorit la 5 iulie 1463 și cu care i-a avut pe Alexandru, Elena și Petru.
Alexandru a fost favoritul lui Ștefan. Aflat ca zălog la Constantinopol, el se
va căsători în 1489 cu Maria, din neamul Paleologilor Asani, ramură a familiei
imperiale byzantine, înrudită cu urmașii Asăneștilor bulgari. După căsătorie,
Alexandru primește titlul de voievod și e așezat la curtea domnească din Bacău.
Alexandru va lua parte la întreaga politică internă și externă a tatălui său.
Ștefan cel Mare voia să-l lase urmaș la tron, însă Alexandru se stinge la 26
iulie 1496 și e îngropat la Mînăstirea Bistrița, lîngă străbunul său Alexandru
cel Bun. Elena, fiica lui Ștefan cel Mare, s-a căsătorit în 1483 cu țareviciul
Ivan Ivanovici al Moscovei. Petru a murit de mic în 1480 și e îngropat la
Putna. A doua soție a lui Ștefan cel Mare a fost Maria de Mangop (căsătoria a
avut loc în 1472) din neamul stăpînitorilor cetății Mangop din Crimeea. Cu ea a
vut doi băieți: Ilie și Bogdan. Ilie dispare din documente (1473), Bogdan moare
în 1479 și e îngropat la Putna lîngă Petru. Maria de Mangop moare în anul 1477.
În anul 1478, Ștefan cel Mare se căsătorește cu Maria Voichița, fiica lui Radu
cel Frumos. Ea îi dăruiește pe Bogdan al III-lea (cel Chior), viitorul domn al
Moldovei (1504-1517) și care a avut ca fiu pe Ștefăniță (1517-1527). Bogdan cel
Chior a avut două surori: Ana (moare înainte de 1499) și pe Maria-Cneajna,
căsătorită cu cneazul polon Teodor Wieszowiecki, moartă în 1518. Ștefan cel
Mare a avut ca fiu natural și pe Petru Rareș, cu Maria Rareș din Hîrlău, ajuns domn al Moldovei în două
rînduri: 1527-1538 și 1541-1546.
Calitatea de bun gospodar reflectă grija pentru țara Moldovei
și oamenii ei. Chipul Moldovei este reflectat în cartea călătorului rus
Afanasie Nichitin (Călătorie peste trei mări), care vizitase țara lui Ștefan
cel Mare și nota: „Moldova este bogată și are de toate”. Ca organizator al
statului, Ștefan cel Mare devine un reîntemeietor al Moldovei. Consolidarea
puterii centrale și a instituțiilor statului, alături de lupta pentru
independență, ca și creșterea autorității Moldovei în contextul european al
vremii, toate aceste elemente sînt strîns legate între ele și scot în evidență
o altă latură a moștenirii lui Ștefan cel Mare, el lăsînd țara independentă și
cu posibilități de continuitate mușatină. Ștefan cel Mare apare și ca
unificator, prin adăugarea la Moldova a cetăților transilvănene Ciceul și
Cetatea de Baltă.
Moștenirea spirituală se răsfrînge în actul de creație al
vremii sale. Ștefan cel Mare este domn creștin, și războaiele conduse împotriva
Semilunii se desfășoară sub semnul crucii. Campion al luptei creștine, Athletus
Christi, cum a fost denumit, Ștefan cel Mare a ținut Biserica și reprezentanții
ei la loc de cinste.
În acest sens, trebuie să apreciem și însemnatul act
ctitoricesc. Tradiția consemnată în Secolul al XVII-lea dă numărul de 44 de
biserici și mînăstiri, dar socotind după pisaniile păstrate, numărul lor este
de 32. Cele mai însemnate sînt la Putna, Neamț, Bistrița, Voroneț, Tazlău și
Dobrovăț. A ridicat noi lăcașuri la Suceava, Iași, Vaslui, Dorohoi, Piatra,
Hîrlău, Baia, Chilia, ca și în satele Borzești, Războieni, Răușeni. În semnul
unirii cu frații români ridică o biserică la Rîmnicul Sărat, iar în
Transilvania, bisericile de la Vad (pe Someș) și cea din Feleac. Ca domn al
creștinătății, Ștefan cel Mare a făcut danii la Muntele Athos, a adus multe
îmbunătățiri Mînăstirii Zografos. Pe drept biserica ortodoxă română l-a
canonizat, trecîndu-l în rîndul sfinților părinți ai credinței creștine.
Ștefan cel Mare a ridicat curțile domnești la mare
strălucire: cele de la Suceava (cetatea sa de scaun), Iași, Piatra Neamț, Vaslui,
Hîrlău, Huși, Bacău. Ca mărturie a epocii lui Ștefan cel Mare rămîn nu numai
așezămintele religioase și civile, ci întregul context spiritual. În vremea lui
Ștefan cel Mare, diecii cancelariei domnești au început pe la 1473 scrierea
unui letopiseț sub îndrumarea mitropolitului Kir Teoctist, Analele de la Putna.
Cu siguranță, Ștefan cel Mare se situează la loc de cinste
printre marii eroi ai neamului românesc, iar memoria lui trebuie s-o purtăm cu
cinste atît noi, cît și urmașii urmașilor noștri.
MIRCEA PÎRLEA
Biblioteca Județeană Satu Mare
-1.6 C