22 decembrie 1989. Ora 9 dimineața. Bat la mașină. E încurcată rău. Afară, pe hol, aud larmă și plînsete de femeie. Deschid ușa. E bătrîna soră a lui Alexandru Sîrbu, maiorul-aghiotant al generalului Vasile Milea. O întreb de ce plînge. „M-a sunat Gigi acum și mi-a spus că sînt asediați în Comitetul Central, mi-a cerut să mă rog pentru sufletul lui!“. Încerc s-o potolesc, să-i spun că totul se va rezolva în curînd și n-o să moară nimeni. Nu prea pare convinsă. O însoțește un stol de femei gureșe, vecine de bloc, care știu ele că va fi și mai rău. Îi scriu o Scrisoare Deschisă cetățeanului Nicolae Ceaușescu. E a treia variantă, de ieri pînă azi. Omul e nebun, gata, s-a sfîrșit. Ce înseamnă Puterea în Orient, timp de 25 de ani!
Ora 10. Îmi telefonează Lidia, sora mea, care lucrează pe la sindicate, nu departe de Comitetul Central. La ei s-a aflat că Ceaușescu și-a dat demisia. Respir ușurat. Doamne, de n-ar mai muri nimeni! Vine la mine Dan Andrieșu. Știe cu ce mă îndeletnicesc. În urmă cu cîteva săptămîni i s-a prăpădit nevasta de cancer. Fată tînără, dacă avea 40 de ani. După înmormîntare, acasă la sora lui, m-a întrebat dacă n-aș putea deveni un Havel al României. Am rîs, deși atmosfera era funebră. „Eu în nici un caz, Dane. Îi las pe alții, mai luptători, treziți mai din timp“. Nu se dă bătut: „Bine, dar de aproape 6 luni ți-ai depus carnetul de partid, au făcut alții mai mult?“. (...) Să ajungă românii să se sfîșie între ei, să se ucidă! Imprim pe casetofon scrisoarea. E patetică. Nu știu ce se va întîmpla, dar Ceaușescu trebuie să afle de ea, s-o vadă, să se simtă umilit. N-am dat mîna cu el în viața mea, dar atîta lume crede că am fost protejatul lui! Halal protejat, m-a interzis în presă de patru ori. (...)
Deschidem radio-ul și aflăm că „dictatorul a fugit“. Parcă-parcă ar fi vocea lui Mircea Dinescu. Ce treabă are el cu evenimentele astea? E om politic? E militar? Oaspetele meu mă îmbrățișează fericit. O undă de îndoială îmi adumbrește bucuria. Asta nu prea pare Revoluția noastră, a românilor. Aud la radio, de-a valma, nume ca Dinescu, Blandiana... De unde-au apărut ăștia? Nu se cunoaște ce politică antiromânească fac? Cine știe, poate că mă înșel. Termin, în sfîrșit, de înregistrat caseta. I-o dau lui Dan, care îmi spune că o va preda unei prietene de la Biblioteca Engleză. Ieșim în stradă. O luăm la pas pe Bd. Alexandru Ioan Cuza. Lumea e încă liniștită. (...) Nu știu care dintre noi zice „Hai la Radio“. E destul de aproape. Ajungem în 5 minute. Lume multă, steaguri, megafoane. Dan îmi sugerează să intru și să citesc scrisoarea. Ezit, lumea e prea tulburată, încep să-mi dau seama de disproporția dintre ce credeam eu despre mine și ce cred alții, asmuțiți de hienele „Europei libere“. (...) Cîțiva participanți mă recunosc. „E dușman, s-a luat de Paler“ – strigă unul. Alții însă mă îmbrățișează și mă pun să jur pe steagul Tricolor că îmi iubesc Țara. Îmi dau seama cît de exaltate sînt spiritele. A lucrat propaganda! Doi tineri mă invită să intru în clădirea de peste drum, care ține tot de Radio. Stau acolo vreo 15 minute și beau o cafea. Amicii mei au plecat, fiecare în drumul lui. La radio vorbește un tînăr, Mironov. Pe urmă cineva de la „Scînteia tineretului“. Lume pestriță. Presimt că voi muri. Plutește în aer ceva nelămurit, nu-mi dau seama. Flerul meu îmi spune că se vor găsi destui „justițiari“ care să-i pună la zid pe toți cei care au avut tangență într-un fel sau altul cu Ceaușescu. Cisterna cu ură a explodat. Măcar să mor frumos.
Ies în stradă și mă îndrept, pe jos, spre casă. Pe la Piața Matache, o familie de țigani stă la poartă și strigă: „Băieți deștepți, românii, l-au dat jos pe Ceaușescu“. E soare. În ultima clipă, o virez spre Piața Victoriei. (...)
În redacție la „Informația“ e forfotă mare. Apare și Dinu Săraru, care ne îmbrățișează pe Barbu și pe mine. Îl văd, prin mulțime, pe secretarul cu propaganda al Comitetului Municipal București al P.C.R., Nicolae Croitoru. (...) Acum, la „Informația“, Croitoru ne spune: „Se pune accent pe oamenii de cultură, aveți grijă!“. Treaba asta mi-a plăcut cel mai mult. Deci iar se pune accent pe ceva anume. Urcăm la „Săptămîna“, la etajul IV. Deschidem televizorul alb-negru din biroul lui Nea Jean, care n-a mers niciodată fără cinșpe pumni. Începe să se însereze. (...)
Din stradă, răzbat împușcături. Patronul îmi spune: „Vadim, hai s-o întindem spre casă, că ne fac ăștia pilaf!“ La ieșire, cu coada ochiului văd că și pe ecran se trăgea: „Nea Jeane, pînă ajungem noi în Piața Palatului, ăia din balcon or să fie morți pînă la unul, auzi ce prăpăd e acolo!“. Și am tăiat-o scurt, pe Brezoianu, prin spatele Magazinului Adam. Clădirea C.C. al P.C.R. era fulgerată de trasoare. Cînd am ajuns în dreptul magazinului de Difuzare a Presei, am simțit că se trage la vreo 10 pași de noi, așa că ne-am adăpostit după colonade. Îl văd pe profesorul Ovidiu Bădina. Ne salutăm destul de crispat. În stația de autobuz, chiar la răspîntie, niște tineri se ascund după un TAB. Intrăm și noi, în fugă, printre gloanțe, în blocul Restaurantului Expres. Sîntem vreo 7-8 cetățeni. Așteptăm cuminți la etajul 1, pe întuneric. În cîteva minute, se face iarăși liniște. Hotărăsc cu Barbu să ieșim în fugă; cotim stînga, pe Știrbei Vodă, trecem pe lîngă Restaurantul Ministerului de Interne, apoi ieșim în Nuferilor. În preajma clădirii Radio, lume multă. Luasem cu mine un braț de ziare „Libertatea“, pe care le-am împărțit oamenilor. Un tînăr ne recunoaște: „Sînt rugbyst, vă știu, vă citesc articolele. Vreți să vă fac loc să intrați în Radio, să vorbiți?“. Răspunsul nostru a fost scurt și de bun-simț: „Nu, mulțumim“. (...) Din păcate, nu putem pătrunde cu mașina prin nici o barieră. Mai rău, pe Știrbei Vodă, exact în dreptul aceluiași Restaurant al M.A.I., ne pomenim cu un val de demonstranți care mergeau pe mijlocul străzii. Un bețivan aruncă cu o sticlă în parbriz, pe care îl face țăndări, nisip, nu alta, dar din fericire noi nu pățim nimic. Mugur întoarce pe străzile laterale, pe la Editura „Cartea Românească“. Nu mai poate continua. Văzînd un ARO alb și crezînd că e vorba de vreun demnitar comunist, care fuge, un alt derbedeu încearcă să dea cu o bîtă pe fereastră. Ce-i drept, prin cîteva locuri am trecut mai ușor, pentru că deschisesem geamul și am strigat: „Fraților, sîntem ziariști!“. Cu chiu, cu vai, ajungem acasă.
23 decembrie 1989. Am dormit puțin. Aproape toată noaptea trecută ne-am uitat la televizor. Nici acum nu-mi revin, tot am impresia că nu-i adevărat. Doamne, ce gînduri ai cu Țara asta? Întreaga noapte s-a tras în neștire, mai ales în zona Gării de Nord. Pretutindeni se vorbește de teroriști, de „copii ai lui Ceaușescu“, adică orfani arabi care au fost crescuți aici și i-au jurat credință. Dar unde o fi Ceaușescu? Și de ce a trebuit să dispară în sus cu elicopterul, cînd putea să dispară în jos, prin labirinturile interminabile ale Bucureștilor? Cine l-a sfătuit? (...) Nu-mi iese din minte scena de azi-noapte de la Televiziune: în studioul 4 s-a stins lumina, eram cu toții siguri că atacatorii vor năvăli și îi vor face chisăliță pe cei prezenți, dar totul s-a terminat în mod fericit, a apărut de cîteva ori căpitanul ăla tînăr, cu diagonală pe piept și uniformă nou-nouță, ca la filmare, și a rostit radios: „Situația e sub control, n-aveți nici o grijă!“. Totuși, dacă cineva ar fi dorit să oprească emisia, n-ar fi tras mai întîi în antena de pe turnul Televiziunii, n-ar fi aruncat în aer rețeaua electrică?
Adevărul este că s-au înmulțit telefoanele de amenințare. Se aude că prin oraș au început să se plătească polițe. Nu știu dacă e adevărat, dar un redactor din Televiziune ar fi fost ucis, din răzbunare. S-a tras toată noaptea. (...) La televizor, parcă s-a mai ordonat puțin haosul. Apar profesioniștii. Fostul poet stalinist Dan Deșliu dă să citească o „listă neagră“, de scriitori și artiști colaboraționiști, care, în mintea lui, ar trebui să aibă soarta acelora care au colaborat cu nazismul (?!). Ce nemernic! L-a oprit cineva la timp.
24 decembrie 1989. În zori, Lidia, sora mea, ne cheamă afară, pe mine și pe ne­vastă-mea, să vedem un spectacol rar: vreo 7-8 teroriști împușcați în spatele casei sale, pe trotuarul de peste drum de M.Ap.N. Ne spune că lumea trece pe lîngă cadavrele lor și le scuipă, le bagă monede în gură. Nu ne ducem să ne uităm, n-avem asemenea curiozități morbide. E Ajun de Crăciun. (...) Se moare pe capete. La Gara de Nord, cel puțin, e un bombar­dament inimaginabil. Cine să mai umble cu colindul, pe vremurile astea de prăpăd? (...) Am împodobit bradul și în acest an. Nici un an n-am absentat de la întîlnirea cu el, e atît de frumos, e atît de înălțător, un crîmpei de pădure iluminat sărbătorește! Și totuși, tristă duminică, vorba cîntecului care i-a dus la sinucidere pe atîția unguri. E aproape de miezul nopții. Afară, în oraș, în loc să bată clopotele, bat tunurile și latră mitralierele. (...)
25 decembrie 1989. Sfînta zi de Crăciun. Unde sînt iernile copilăriei? De ani de zile, ciclurile parcă s-au inversat: avem zăpadă de Paşte şi soare de Crăciun. O pojghiţă subţire de gheaţă s-a aşezat, totuşi, pe lîngă şanţurile cu apă, pe sub balcoanele unde s-a mai spălat un covor. Timid şi fără vlagă, se aude un dangăt de clopot. (...) Sună la uşă administratorul blocului, bătrînul Predescu. E forfotă teribilă, monşer, trebuie să facem de gardă la uşa de la intrare, mişună teroriştii, sar de pe un bloc pe altul, minune mare! Cît de puţin pregătiţi sîntem pentru asemenea încercări ale vieţii! Toată experienţa noastră, toată ştiinţa de carte, toate obişnuinţele umane nu mai fac două parale. Un glonţ bezmetic poate să rupă lanţul cîtorva zeci de generaţii. Am o sabie căzăcească în casă, pe care e încrustat anul 1912. Mi-a dăruit-o Soby Cseh, de ziua mea. S-o iau? Să n-o iau? Mai bine n-o iau, mă mai fac de rîs. De cine să mă apăr cu ea? De mitraliere? De oamenii-panteră care sar din bloc în bloc?
26 decembrie 1989. E marţi, a doua zi de Crăciun. Televiziunea nu mai conteneşte cu colinde, icoane, sănii cu zurgălăi. E o feerie, mi se umple sufletul de bucurie. Privesc cu multă milă la majoritatea crainicilor şi prezentatorilor TV, care fac eforturi paranormale de a părea altceva decît sînt, de a arăta că i-a silit cineva să lucreze cum au lucrat, să vorbească cum au vorbit. Cîtă laşitate! Ce spectacol dezgustător! (...)
Ce ruşine! Cum poate un om, care l-a slujit ani de zile pe Ceauşescu, să jubileze la moartea lui, petrecută în Sfînta Zi de Crăciun? Urmărim înregistrarea cu sufletul la gură. Ceauşescu e de o demnitate extraordinară. Nu reiese clar cînd au fost făcute cele 60.000 de victime – în ultimele zile sau în cei 25 de ani de domnie? Îngrozitor de enervant şeful completului de judecată, nu-i văd chipul, nu i se aude decît vocea. Vorbeşte ca un bădăran, el dă spectacol, ştie că e filmat. Mai izbuteşte să mă calce pe nervi avocatul apărării, care de fapt îl acuză cel mai tare pe Ceauşescu. Ce mascaradă! Încă mai sper că nu-i adevărat. „Nu-i
adevărat, Cornel – îmi spune sora mea – ăsta nu-i Ceauşescu, e o dublură a lui. Păi ce, aşa arată el?“. Am ajuns şi la final. Dintr-un cadavru cu haina ferfeniţă, se ridică fumegarea gloanţelor, ca negura peste un munte. De ce nu s-o fi filmat întreaga execuţie? „Din păcate, el este, Lidia. Uite-i haina şi căptuşeala, uite-i cravata grená, el a mai apărut cu astea. Ce scrie Pacepa, că zilnic i se ardeau hainele pentru protecţie, e o scorneală. L-au împuşcat ca pe un cîine!...“.
CORNELIU VADIM TUDOR
(fragmente din volumul „Jurnalul Revoluției
de la Crăciun la Paște”)