306 ani de la moartea lui Constantin Brâncoveanu (1)
  • 04-08-2020
  • 0 Comentarii
  • 2166
  • 6

Constantin Brâncoveanu (care a domnit în perioada 1688-1714) este unul dintre cei mai mari voievozi ai românilor, care, ca și Neagoe Basarab și Matei Basarab, își va adăuga la numele de familie (Brâncoveanu) și patronimicul de ,,Basarab”, pentru a cinsti numele familiei domnitoare și a-i aduce un plus de prestigiu și glorie prin fapte alese. Și totuși, Constantin Brâncoveanu avea și o ascendență basarabă prin ,,aga Matei din Brâncoveni (Matei Basarab). Ramificațiile acestei rădăcini ajungeau la Radu Șerban Basarab. Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost ginerele lui Radu Șerban. Una din fiicele postelnicului, Stanca, se va căsători cu Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin-Vodă Brân­coveanu, așa încît, pe lîngă ascendența basarabă, Brâncoveanu o va avea și pe cea cantacuzină, provenită din Cantacuzinii byzantini, ce dăduseră în scaunul Byzanțului și un împărat, pe Ioan Can­tacuzino, în Secolul XV.

Dacă fiecare domnitor Basarab a contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la realizarea idealurilor românești de împlinire și progres pentru țară, Brâncoveanu prezintă, ca personalitate, o structură care îl singularizează. El creează un stil al vremii, stilul brâncovenesc. Din acest punct de vedere, l-am putea considera un ,,Ludovic al XIV-lea românesc“, mai ales că este contemporan cu ,,Regele Soare”.

Stilul brîncovenesc este complex, manifestat în toate sectoarele de activitate, chiar dacă prin stil brîncovenesc s-a înțeles îndeobște maniera imprimată în artă, în special în construcții. Constantin Brâncoveanu a creat însă un stil de concepție în modul cum a văzut dezvoltarea economică a țării, prin felul cum a acționat asupra oamenilor care compuneau societatea, a conceput factorul politic și pe cel diplomatic într-o strînsă legătură.

Stilul brîncovenesc apare în arta desăvîrșită a domnitorului de a conduce destinele țării. Pornind de la realitatea că Țările Române erau înconjurate de trei mari imperii, otoman, habsburgic și rus, Brâncoveanu a studiat poziția fiecăruia dintre ele. A înțeles că, în urma înfrîngerii de la Viena (1683), pentru Imperiul Otoman începea degringolada, în timp ce pentru habsburgi, mărirea. Imperiul Otoman era însă destul de puternic, strategic vorbind, cel mai apropiat pericol pentru Țările Române.

Pentru a ajunge domn, Cons­tantin Brâncoveanu a plătit sultanului un tribut de cinci ori mai mare ca înainte, știind că în Imperiul Otoman precumpănea interesul bănesc. Stimulînd inte­resele sultanului și demnitarilor din jurul lui, Brâncoveanu a izbutit să se mențină în scaun 26 de ani, adevărată performanță la acea epocă de fluctuații domnești. Politica de echilibru promovată de Șerban Cantacuzino cu mijloace mai modeste, la Brâncoveanu atinge apogeul și devine artă.

Cît privește Imperiul Habsburgic, Brâncoveanu vede în expansiunea acestuia o mare primejdie pentru țară, în perspectivă apropiată și în forme mai aspre decît cea turcească. La început rupe relațiile cu imperialii și recheamă solia românească de la Viena, trimisă de înaintașul său în scaun, Șerban Cantacuzino. Atitudinea aceasta stîrnește mînia împăratului Leopold, care trimite o armată în Țara Românească, unde se dedă la rechiziții forțate, mult păgubitoare pentru populație. Cu ajutorul unor forțe tătărăști, Brâncoveanu determină retragerea armatelor imperiale în Transilvania, le urmărește și obține victoria de la Zărnești-Tohani (1690), pe care o adaugă ca o contribuție la tradiția luptei românești pentru neatîrnare. Relațiile cu imperialii trebuiau însă repde îmbunătățite. Angajarea unor conflicte armate împotriva unei puteri aflate în continuă ofensivă însemna a condamna țara la mari sacrificii economice, la jertfe umană și ruină generală. Era momentul unei retrageri strategice și al unei apropieri de habsburgi care să nu știrbească din interesele țării, dar și să-și tempereze zelul față de turci. Două evenimente demonstrează că politica de echilibru începea să se impună. În 1695, împăratul Leopold îl numește pe Brâncoveanu ,,principe al Sfîntului Imperiu, iar în 1699, Sultanul îi recunoaște domnia pe viață. Brâncoveanu nu credea în viabilitatea celor două titluri. În 1703, noul sultan, Ahmed al III-lea îl chema la Poartă pentru reînnoirea domniei.

Față de Imperiul rus, Brâncoveanu adoptă o altă politică legată în măsură hotărîtoare de situația Țării Românești față de celelalte două imperii. O apropiere de Rusia ar fi constituit o măsură de siguranță împotriva tendințelor expansioniste ale habsburgilor și turcilor, dar și un risc ce ar fi putut genera intervenția turcilor în primul rînd. Rusia, sub Petru I (1689-1725), ajunsese în măsură să țină piept Porții și chiar habsburgilor, dar în bătălia de la Stănilești, din 1711, care a urmat alianței dintre Petru I și Dimitrie Cantemir, coaliția moldo-rusă se destramă, fiind înfrîntă de oștile otomane. Brâncoveanu nu a luat atunci o atitudine concretă față de confruntarea ce se desfășura. În schimb, a acționat pe cale diplomatică pe linia apropierii de Rusia, după cum a încercat și în relațiile cu Polonia. El a folosit soli pricepuți ca Gheorghe Castriotul, Panaiot din Rhodos, și, mai ales, pe cel mai strălucit dintre trimișii săi, David Corbea Ceaușul. De altfel, în epoca lui Brâncoveanu, diplomația era la nivelul celei apusene. Brâncoveanu dispunea de o cancelarie formată din oameni de o deosebită cultură și de un cifru secret pe care îl folosea zilnic în activitatea sa cu alte țări. Diplomații săi, printre care și cronicarul Radu Popescu, erau oamenii cei mai aleși, cunoscînd limbi străine și venind ei înșiși cu bogate inițiative.

În epoca lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a atins apogeul, s-a realizat sinteza cuceririlor de pînă atunci, originală, în cadrul căreia complexitatea formelor de exprimare și bunul gust se îmbină armonios. Este o epocă de renaștere culturală și artistică. Constantin Brâncoveanu a fost nu numai un Mecena pentru creatori, dascăli, ecleziaști, scriitori, artiști, pe care i-a sprijinit, dar era el însuși un om de cultură capabil să înțeleagă fenomenul cultural în totalitatea lui. Dacă, în ceea ce privește activitatea diplomatică, Bucureștiul era un centru vestit al diplomației, o trambulină pentru ambasadorii apuseni ce mergeau în Imperiul Otoman, tot astfel se poate aprecia Bucureștiul și ca un centru de cultură.

În domeniul învățăntului, în epoca lui Brâncoveanu strălucește Academia Domnească de la Sf. Sava, înființată de Șerban Cantacuzino, dar căreia Constantin Brâncoveanu îi dă maxima strălucire în 1707 prin reorganizarea ei. Academia Domnească și-a dovedit tăria și caracterul ei novator prin introducerea unor cunoștințe umaniste și științifice la nivelul epocii. Academia era școala cea mai însemnată pentru românii de pretutindeni, aici veneau să se instruiască români din toate provinciile românești, fapt care servea și scopurilor politico-diplomatice de unire și neatîrnare, mai ales că veneau și tineri din alte țări. Mai mult, Brâncoveanu oferă un larg și consecvent sprijin material învățămîntului de peste hotare. Astfel, 46 de școli din stăinătate (Europa de Sud-Est, Asia Mică, Siria, Iordania, Palestina, Egipt) au beneficiat de acest sprijin.

Activitatea tipografică este fecundă. Antim Ivireanul, ,,maestrul tipografilor”, are contribuții deosebite: tipărirea de cărți și publicații. Totodată, lupta pentru introducerea limbii române în Biserică și în Cancelarie. În epoca lui Matei Basarab se realizase primul pas, al doilea s-a înregistrat în timpul lui Șerban Cantacuzino și al treilea, cel hotărîtor, acum. Deși era doar o epocă de tranziție, procesul va fi definitivat în Epoca Modernă.

(va urma)

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite