
- 04-08-2020
- 0 Comentarii
- 2166
- 6
Dacă fiecare
domnitor Basarab a contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la
realizarea idealurilor românești de împlinire și progres pentru țară,
Brâncoveanu prezintă, ca personalitate, o structură care îl singularizează. El
creează un stil al vremii, stilul brâncovenesc. Din acest punct de vedere, l-am putea considera un ,,Ludovic al XIV-lea
românesc“, mai ales că este contemporan cu ,,Regele Soare”.
Stilul brîncovenesc este complex, manifestat în toate sectoarele de
activitate, chiar dacă prin stil brîncovenesc s-a înțeles îndeobște maniera imprimată
în artă, în special în construcții. Constantin Brâncoveanu a creat însă un stil
de concepție în modul cum a văzut dezvoltarea economică a țării, prin felul cum
a acționat asupra oamenilor care compuneau societatea, a conceput factorul
politic și pe cel diplomatic într-o strînsă legătură.
Stilul brîncovenesc apare în arta desăvîrșită a domnitorului de a conduce
destinele țării. Pornind de la realitatea că Țările Române erau înconjurate de
trei mari imperii, otoman, habsburgic și rus, Brâncoveanu a studiat poziția
fiecăruia dintre ele. A înțeles că, în urma înfrîngerii de la Viena (1683), pentru Imperiul Otoman începea degringolada, în
timp ce pentru habsburgi, mărirea. Imperiul Otoman era însă destul de puternic,
strategic vorbind, cel mai apropiat pericol pentru Țările Române.
Pentru a ajunge
domn, Constantin Brâncoveanu a plătit sultanului un tribut de cinci
ori mai mare ca înainte,
știind că în Imperiul
Otoman precumpănea interesul bănesc. Stimulînd interesele
sultanului și demnitarilor din jurul lui, Brâncoveanu a izbutit să se mențină
în scaun 26 de ani, adevărată performanță la acea epocă de fluctuații domnești.
Politica de echilibru promovată de Șerban Cantacuzino cu mijloace mai modeste,
la Brâncoveanu atinge apogeul și devine artă.
Cît privește Imperiul Habsburgic,
Brâncoveanu vede în expansiunea acestuia o mare primejdie pentru țară, în
perspectivă apropiată și în forme mai aspre decît cea turcească. La început rupe relațiile cu imperialii și recheamă solia
românească de la Viena, trimisă de înaintașul său în scaun, Șerban Cantacuzino. Atitudinea
aceasta stîrnește mînia împăratului Leopold, care trimite o armată în Țara Românească, unde se
dedă la rechiziții forțate, mult păgubitoare pentru populație. Cu ajutorul unor
forțe tătărăști, Brâncoveanu determină retragerea armatelor imperiale în
Transilvania, le urmărește și obține victoria de la Zărnești-Tohani (1690), pe
care o adaugă ca o contribuție la tradiția luptei românești pentru neatîrnare. Relațiile cu imperialii trebuiau
însă repde îmbunătățite. Angajarea unor conflicte armate împotriva unei puteri
aflate în continuă ofensivă însemna a condamna țara la mari sacrificii
economice, la jertfe umană și ruină generală. Era momentul unei retrageri
strategice și al unei apropieri de habsburgi care să nu știrbească din
interesele țării, dar și să-și tempereze zelul față de turci. Două evenimente
demonstrează că politica de echilibru începea să se impună. În 1695, împăratul
Leopold îl numește pe Brâncoveanu ,,principe al Sfîntului Imperiu”, iar în 1699, Sultanul îi recunoaște domnia pe viață. Brâncoveanu nu
credea în viabilitatea celor două titluri. În 1703, noul sultan, Ahmed al
III-lea îl chema la Poartă pentru reînnoirea domniei.
Față de Imperiul
rus, Brâncoveanu adoptă o altă politică legată în măsură hotărîtoare de situația Țării Românești față
de celelalte două imperii. O apropiere de Rusia ar fi constituit o măsură de
siguranță împotriva tendințelor expansioniste ale habsburgilor și turcilor, dar
și un risc ce ar fi putut genera intervenția turcilor în primul rînd. Rusia, sub Petru I (1689-1725),
ajunsese în măsură să țină piept Porții și chiar habsburgilor, dar în bătălia
de la Stănilești, din 1711, care a urmat alianței dintre Petru I și Dimitrie
Cantemir, coaliția moldo-rusă se destramă, fiind înfrîntă de oștile otomane. Brâncoveanu nu a
luat atunci o atitudine concretă față de confruntarea ce se desfășura. În
schimb, a acționat pe cale diplomatică pe linia apropierii de Rusia, după cum a
încercat și în relațiile cu Polonia. El a folosit soli pricepuți ca Gheorghe
Castriotul, Panaiot din Rhodos, și, mai ales, pe cel mai strălucit dintre
trimișii săi, David Corbea Ceaușul. De altfel, în epoca lui Brâncoveanu,
diplomația era la nivelul celei apusene. Brâncoveanu dispunea de o cancelarie
formată din oameni de o deosebită cultură și de un cifru secret pe care îl
folosea zilnic în activitatea sa cu alte țări. Diplomații săi, printre care și
cronicarul Radu Popescu, erau oamenii cei mai aleși, cunoscînd limbi străine și venind ei înșiși cu
bogate inițiative.
În epoca lui
Constantin Brâncoveanu, cultura românească a atins apogeul, s-a realizat sinteza
cuceririlor de pînă atunci, originală, în cadrul căreia complexitatea formelor de exprimare
și bunul gust se îmbină armonios. Este o epocă de renaștere culturală și
artistică. Constantin Brâncoveanu a fost nu numai un Mecena pentru creatori,
dascăli, ecleziaști, scriitori, artiști, pe care i-a sprijinit, dar era el
însuși un om de cultură capabil să înțeleagă fenomenul cultural în totalitatea
lui. Dacă, în ceea ce privește activitatea diplomatică, Bucureștiul era un
centru vestit al diplomației, o trambulină pentru ambasadorii apuseni ce
mergeau în Imperiul Otoman, tot astfel se poate aprecia Bucureștiul și ca un
centru de cultură.
În domeniul învățămîntului, în epoca lui Brâncoveanu strălucește Academia Domnească de la Sf.
Sava, înființată de Șerban Cantacuzino, dar căreia Constantin Brâncoveanu îi dă
maxima strălucire în 1707 prin reorganizarea ei. Academia Domnească și-a
dovedit tăria și caracterul ei novator prin introducerea unor cunoștințe
umaniste și științifice la nivelul epocii. Academia era școala cea mai însemnată
pentru românii de pretutindeni, aici veneau să se instruiască români din toate
provinciile românești, fapt care servea și scopurilor politico-diplomatice de
unire și neatîrnare, mai ales că
veneau și tineri din alte țări. Mai mult, Brâncoveanu oferă un larg și
consecvent sprijin material învățămîntului de peste hotare. Astfel, 46 de școli din stăinătate (Europa de
Sud-Est, Asia Mică, Siria, Iordania, Palestina, Egipt) au beneficiat de acest
sprijin.
Activitatea
tipografică este fecundă. Antim Ivireanul, ,,maestrul tipografilor”, are contribuții deosebite: tipărirea de cărți și publicații. Totodată,
lupta pentru introducerea limbii române în Biserică și în Cancelarie. În epoca
lui Matei Basarab se realizase primul pas, al doilea s-a înregistrat în timpul
lui Șerban Cantacuzino și al treilea, cel hotărîtor, acum. Deși era doar o epocă de tranziție, procesul va fi definitivat
în Epoca Modernă.
(va urma)
MIRCEA PÎRLEA
Biblioteca Județeană
Satu Mare
-2.6 C