30 de ani de „România Mare” – o poveste excepțională, ca și eroii săi
  • 05-06-2020
  • 1 Comentariu
  • 1406
  • 15

Motto: „Le voi striga de dincolo de lume: veţi fi ca mine, eu am fost ca voi!”

Corneliu Vadim Tudor

 

Îmi aduc aminte perfect: eram în Gara de Nord, cumpă­rasem o „Baricada” a amicului Eduard Gugui, primul om de afaceri dispărut suspect după Revoluție, și citesc pe coloana din dreapta un text vituperant despre apariția revistei „România Mare”. Era 1990, iunie, era o zi frumoasă, visele, la fel…

Atunci eram toți „pro-Occidentali”, vedeam numai cîmpii verzi precum dolarii ce veneau din Vest – și nu ne dădeam seama că… de fapt, plecau din România către Vest! Cert este că textul care-l ataca pe Vadim mi se părea firesc, abia așteptam să ajung în redacție și să-l amplific – cum așa? Obrăznicia acestui „comunist”, a acestui „poet de curte”, trebuia pedepsită!

Cam așa am făcut toți, nu doar revista mea, „Strada”, ci și „Expres”, „Expres Magazin” sau „Zig Zag” – dar mai ales „îndrumătorul” nostru moral, „România Liberă” a lui Petre Mihai Băcanu și a noului venit în echipă, Sorin Roșca Stănescu – primul meu idol gazetăresc. Și poate singurul, cu excepția ulterioară, Vadim Tudor.

Pe Corneliu Vadim Tudor îl cunoscusem cu ani în urmă, în 1980, cînd ni l-a prezentat, mie și colegilor de la corul Liceului „Mihai Viteazul”, profesoara Maria Labiș, sora poetului. Părea un actor de cinema, aducea cu Florin Piersic, dar cu un aer mai hollywoodian. Sigur pe el, zîmbind larg și cuceritor, părea a avea lumea la picioare – inclusiv pe încă frumoasa noastră profesoară, topită după el, în văzul nostru de adolescenți puși pe bîrfe și chicoteli deloc rușinoase. Asta a fost prima întîlnire, a doua fiind abia peste 12 ani…

În orice caz, după prima lună am constatat că nu scăpasem nici un număr din „România Mare”, că Vadim îmi intrase în reflexul de cititor – și, curînd, am remarcat că îmi influențează scrisul! Curajul lui, libertatea exprimării, pamfletul scris ca text de teatru, cu personaje care legau dialoguri în fața cititorului, fantezia lui – toate astea erau fascinante și îmi arătau ce înseamnă să stăpînești cu adevărat gazetăria! Spre deosebire de alți mari gazetari ai vremii – și erau mulți mari gazetari pe atunci! – Vadim era… un fel de Caravaggio, de Cellini – într-o mînă cu condeiul genial, în cealaltă cu spada însîngerată! Își deschidea drum către cititor nu doar prin „dezvăluiri” și prin editoriale superbe, ci prin atacuri tăioase, spectaculoase, de multe ori neortodoxe – așa cum consideram atunci. „Săptămîna pe scurt” a fost o lucrare unică în istoria presei române – și, fără discuție, cea mai citită rubrică – atît ca număr de cititori, cît și ca durată de existență: 30 de ani, dintre care 25 de ani sub pana lui Vadim – „Alcibiade”! Sigur, acum fac o dezvăluire – Vadim nu a recunoscut că el s-a aflat mereu în spatele acelei semnături; procesele și alte motive l-au făcut să se joace cu această identitate ascunsă. Dar, acum cred că e timpul să i se recunoască meritul acelei rubrici… scandaloase și geniale! Da, știu, folosesc de multe ori adjectivul „genial” – dar e vorba de Vadim, așa că… scutiți-mă cu limitele!

Cu mintea sa excepțională, Vadim și-a asigurat lansarea revistei prin atacurile celorlalți! Lansarea revistei „România Mare” a folosit, pentru prima dată în România, strategia de promovare prin publicitate negativă! Probabil că Vadim se inspirase din celebrele polemici dintre „Săptămîna” lui Eugen Barbu și „Flacăra” lui Adrian Păunescu.

Cu mintea și curajul său a adunat o echipă „feroce”, cu ziariști, dar și cu patrioți din fosta Securitate, în fine, cu personalități respinse de noua conducere a țării. Ce aveau aceștia în comun? Erau patrioți, naționaliști – și vedeau ce nu înțelegea lumea: că România urma să fie vîndută, că economia avea să fie distrusă și că străinii vor ajunge să conducă țara asta ca pe o colonie! Recunoașteți acum acest discurs? Da, și l-ați regăsit nu doar la fostul partid de guvernămînt – ci și la personalități care, atunci cînd Vadim și „România Mare” trăgeau semnalul de alarmă, îl atacau! Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Ilie Șerbănescu, Cornel Nistorescu, Paul Ghițiu și mulți alții, plus intelectualii de primă mărime - Eugen Simion, Varujan Vosganian, Ioan Aurel Pop ș.m.a. – toți au ridicat acum steagul… ridicat atunci de Vadim! Acesta e marele merit al revistei „România Mare” care trebuie recunoscut de toți!

Atunci, la începutul anilor ‛90, erau o mînă de oameni care avertizau că valul nu ne duce la țărmul dorit, ci ne îneacă! Vadim, Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Eugen Barbu, Dan Zamfirescu și alți cîțiva au dreptul la pagina rezistenței românilor în fața celei mai perfide invazii din istorie! Iar revista „România Mare” este dovada încă vie!

Vadim și „România Mare” au declanșat campaniile contra corupției din Justiție și contra marilor hoții care au dus la distrugerea economiei. Inițial, cei de la putere spuneau – „Eh, nebuniile lui Vadim” – dar de fiecare dată s-a spus, ani după – „Uite că a avut dreptate Vadim”.

Dar revista „România Mare” nu a însemnat doar „Săptămîna pe scurt” sau „Război corupției”, sau „Polemici și controverse”, ori „Contra revizionismului unguresc”. Și nici bătălia cu Ion Cristoiu, cel pe care l-a poreclit „Ardei umplut” – și cu care și-a continuat, de fapt, polemica „strategică”, asigurînd o permanentă promovare a revistei! Nu, revista a fost o permanentă tribună pentru cultură, unde au scris și au contribuit oameni excepționali!

De aceea nu-mi rămîne decît să scriu cîteva nume care au contribuit la această fabuloasă revistă. Mulți dintre ei s-au certat cu „Tribunul”, mulți nu mai sînt azi printre noi, de mulți nu mai știu nimic…

Încep cu Pavel Tudor, fratele cel mare al Tribunului, cel care, cu calmul și metoda lui a creat o excelentă rețea de distribuire a revistei. Lidia Samson, cea care a răspuns mult timp de partea economică a trustului.

– Romulus Vulpescu, ilustrul om de litere – și soția sa, celebra romancieră Ileana Vulpescu

– Mihai Ungheanu, celebrul critic și istoric literar

– Senatorul și publicistul Eugen Florescu

– Generalii Alexandru Munteanu, Teodor Paraschiv și Valeriu Buzea – ultimii, fondatorii „strategici” ai PRM

– Publicistul Vlad Hogea, ,,discipolul” lui Vadim

– Col. George Romanescu

– Marii istorici – Mircea Mușat și Ioan Ardeleanu

– Colonelul Ilie Merce – stîlp al marelui PRM

– Marele critic de artă și patriot Raoul Șorban

– Scriitorul și generalul veteran Radu Theodoru

– Fotoreporterul Vladimir Lungu

– Caricaturiștii Mihai Matei, Mihai Pînzaru, Miron Dinulescu

– Graficianul Eugen Mihăescu

Continui într-o ordine aleatorie – sau mai bine zis a amintirilor – cu MII DE SCUZE pentru cei pe care, în fuga articolului, i-am uitat!

– Dan Ioan Mirescu – teribilul procuror transformat într-un excepțional investigator de presă

– Scriitorul Hajdu Győző și soția sa, actrița Erzsébet Ádám

– Excelenții gazetari Mircea Hamza, Geo Ciolcan și George Militaru

– Jurnalistul Mircea Dumitrescu – ultimul supra­viețuitor al echipei lui Pamfil Șeicaru

– Prieteni nedespărțiți decît de moarte – scriitorul Florin Iordache, col. Liviu Olteanu, compozitorul și muzicologul Doru Popovici

– Publicistul Paul Suditu – poate cel mai vechi cola­borator al revistei

– Secretarul de redacție Monica Miu

– Jurnalistul Cristian Sandu, eminent jurist

– Comandorul Paul Maltopol

– Scriitoarea și jurnalista Floriana Jucan

– Scriitorul Ion Machidon

– Jurnalista Angela Băcescu

– Regretatul jurnalist Mihai Antonescu

– Cunoscutul jurnalist și om de radio Dumitru Avram

– Regretata Amelia Popescu

– Regretata poetă, jurnalistă de cultură și teleast Clara Mărgineanu

– Secretarul general a revistei „pui” – „Politica” - Avram Marian

– Scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu

– Scriitorul Vasile Băran

– Publicistul George Alboiu

– Publicistul Nicolae Dăscălescu

– Marele istoric literar Dan Zamfirescu

– Jurnalista Cristina Paț Leordeanu, aprigă secretară a lui Vadim

– Scriitorul Cristian Negureanu

– Om de litere Margareta Chetreanu

Oamenii din spatele revistei - Carmen Denisa Ion, Carmen Procopeț, Ana Stamate, Carmen Ionică, Mariana Bădan, Anca Grigoriu, Mihai Păiuș și mulți, mulți alții care au învățat ziaristică la ,,școala lui Vadim”. Ultimul, recunoscător pe viață lui Corneliu Vadim Tudor, Dragoș Dumitriu.

 

DRAGOȘ DUMITRIU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite