30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 (4)
  • 05-02-2020
  • 0 Comentarii
  • 339
  • 2

Motto: „Binevoitorilor mei cititori, un fel de Memorial al durerii umile, smerite, care duce în Rai, în loc de umilirea arogantă care duce în Iad, pentru ca cei vizați sau interesați să nu zică că nu au fost avertizați, și în scris, că informația înseamnă putere și că într-un stat de drept, bazat pe lege și norme juridice, sînt obligați să respecte Legea Domnului și legea omului, Biblia și Constituția țării”.

 

Împărtășesc în această privință opinia doamnei Alina Mungiu-Pippidi, specialistă în politici publice, de a cărei integritate politică și morală cred că nu se îndoiește nimeni, că Revoluția română a fost furată pe jumătate. Oricum, și așa, vinovații au fost prea mulți și în grade diferite ca să le poți intenta azi un proces echitabil, nici măcar celor în viață, dar nici nu le poți spune creștinește să-i ierte Dumnezeu, ci să-i judece după marea Dreptate a Sa. Autopsia unei lovituri de stat, făcută de la Paris, de Radu Portocală (,,România - autopsia unei lovituri de stat”, Editura Continent, 1991), ca orice examinare post-mortem, nu poate stabili întotdeauna cauzele exacte ale decesului. Nu e de mirare că o carte ulterioară a aceluiași om de cultură din exil (,,Un președinte împotriva României”, Editura Cartier, Chișinău, 2015) a fost sustrasă de la Tîrgul de carte  Gaudeamus din 2015 și ascunsă pînă astăzi.

Că Revoluția din decembrie 1989 a fost doar parțial furată o dovedește faptul că din 2004 România a devenit membră NATO, americanii au fost întotdeauna și au rămas cu noi, sovieticii veneau și plecau, apoi aceeași mult încercată România, cu trei ani mai tîrziu, în 2007, a devenit membră a Uniunii Europene, ca stat de drept, bazat pe legi și norme juridice, chiar dacă altenativ ele sînt respectate de cei de la putere ca într-o democrație originală. Se știe, dar e bine să reamintim că, în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940 de a le ceda Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, la numai un an, generalul Ion Antonescu, devenit comandant suprem al Armatei, îl obligă pe regele Carol al II-lea să abdice, cedînd tronul fiului său Mihai I, se alătură Axei (Germaniei naziste, Austriei și Ungariei anexate de Hitler, Italiei fasciste, Japoniei) și ordonă ostașilor să treacă Prutul, cu sacrificiul aproape a 500.000 de soldați și ofițeri români. Refuzînd cu încăpățînare să semneze un armistițiu cu Alianța (Anglia, Franța, după 1941 cu Uniunea Sovietică și China), la 23 august 1944 regele Mihai I îl destituie și arestează pe Antonescu, îl predă doi ani rușilor, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat și condamnat la moarte prin împușcare, la 1 iunie 1946. Puterea regală slăbește treptat și, la 6 martie 1945, Mihai I este silit de sovietici să accepte guvernul „de largă concentrație democratică” a dr. Petru Groza, pînă la abolirea totală a monarhiei și izgonirea din țară a regelui, la 30 decembrie 1947, de cînd procesul de sovietizare comunistă a țării a continuat în grade diferite, pînă la Revoluția din 1989. România, deși țară beligerantă, care alături de armata sovietică cu mari sacrificii i-a izgonit pe nemți pînă în bîrlogul de la Berlin, a fost obligată să plătească mulți ani despăgubiri de război prin împovărătoare cote de stat spre disperarea și sărăcirea bunicilor și părinților noștri.

În cele ce urmează, sper să nu fiu interpretat, Doamne ferește, ca un avocat al Diavolului, mai ales că nu sînt jurist. De Iadul pavat cu intenții bune, de capitalismul de cumetrie în care România se bălăcește și astăzi, nu cred că este vinovat un singur om, președintele de atunci al țării, eventual cîțiva dintre supraviețuitorii care i-au fost în preajmă. Prerogativele președintelui într-un stat de drept au fost și sînt, totuși, limitate. Nu contestă nimeni că a abuzat de putere și a făcut erori, dar dați-mi voie să cred că intențiile erau bune. Nu pot să uit că la Televiziunea Română, alături de alți membri ai Frontului Salvării Naționale, în primele zile ale Revoluției l-am auzit – sînt obligat să folosesc din nou un pleonasm – cu urechile mele: „În România, comunismul este ireversibil!”. Pe Ion Iliescu îl cunoșteam de cînd, ca tînăr asistent universitar, la recomandarea Facultății de Limbi Slave, am fost solicitat să-i fiu translatorul oficial de limba rusă la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților de la Sofia, din 1968, deși cunoștea mai bine decît mine limba rusă, fiindcă făcuse Hidrotehnica la Moscova, dar uzanțele de atunci și de acum cer ca, în eventualitatea că „șeful” comitea vreo imprudență, de vină să fie translatorul. Era pe atunci prim-secretar al CC al UTC și-mi amintesc cu respect cum ne proteja și ne sfătuia să nu ne angrenăm în acțiuni sau atitudini periculoase, riscante. Parcă îl văd și acum la Tribuna oficială a stadionului Vasil Levski din Sofia, cum spre mirarea lui Todor Jivkov, prim-secretar al CC al PC bulgar, aplauda frenetic delegația română, alături de alți participanți, cînd din solidaritate cu evenimentele din Cehoslovacia din timpul Primăverii pragheze ovaționam îndelung numele primului-secretar al CC al PC Cehoslovac, Dub-ček! Dub-ček!, în semn de protest că delegația cehoslovacă a fost oprită la granița cu Bulgaria și nu i s-a permis să participe la festival. Aveam să-l revăd apoi după 21 de ani la televizor în timpul Revoluției din 1989, asigurîndu-ne că, după cum am mai spus, comunismul în România este ireversibil.

Despre Revoluția Română, precedentele și urmările ei, am scris și publicat o carte specială, ,,De la Primăvara pragheză la Revoluția de catifea”, Editura Universității din Oradea, 2018. Notam acolo, printre altele, că, în plină desfășurare a Revoluției de catifea în piața Primăriei din Praga, am ținut să fac parte din baia de mulțime și să-l bat pe umăr pe Václav Havel, mîngîiat pe creștet cu cîteva zile înainte de președintele american Ronald Reagan, ca semn de prețuire a dizidentului ceh, devenit pe merit, la 29 decembrie 1989, primul președinte al Cehoslovaciei postcomuniste. Noi n-am avut norocul unui dizident ca Václav Havel. Dar nu trebuie să uităm că, în ultima perioadă, Ion Iliescu s-a impus ca adversar al cultului personalității lui Ceaușescu, a fost persecutat și mutat din oraș în oraș și pe funcții diferite, încît mulțimea și Frontul Salvării Naționale probabil nu avea de numit ca președinte o persoană mai potrivită – n-am zis providențială sau mai bună – decît Ion Iliescu. O viață întreagă, datorită firii mele curioase, m-am străduit să cunosc cît mai multe lucruri, dacă se poate chiar tegumentar, cu toate simțurile, cu inima și cu mintea. Așa am ajuns, contrar interdicțiilor de a atinge obiectele protejate de Muze, să pun mîna și să răsfoiesc Biblia scorojită pe care o citea Dostoievski în Siberia, să-l trag de nas pe Voltaire, care între favorurile acordate de Ecaterina a II-a a Rusiei și împăratul Frederic al II-lea al Prusiei a preferat liniștea iluministă de la Palatul Sanssouci din Potsdam.

(va urma)

Prof. univ. dr. PAUL MAGHERU

Universitatea din Oradea

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite