Motto: „Binevoitorilor mei cititori, un fel de Memorial al durerii umile, smerite, care duce în Rai, în loc de umilirea arogantă care duce în Iad, pentru ca cei vizați sau interesați să nu zică că nu au fost avertizați, și în scris, că informația înseamnă putere și că într-un stat de drept, bazat pe lege și norme juridice, sînt obligați să respecte Legea Domnului și legea omului, Biblia și Constituția țării”.

Scrisoarea, în reproducere exactă, începea așa: „Subsemnatul Magheru Paul, lector de limba și cultura română de la Universitatea din Bratislava, vă informez că din proprie inițiativă, împotriva interdicției Elenei Ceaușescu, simulînd o urgență a unui presupus unchi spitalizat la Bratislava, în data de 18 decembrie 1989, fără pașaport de serviciu, m-am prezentat la post în Cehoslovacia.

I-am informat pe colegii de la Ministerul Învățămîntului din Slovacia că Ministerul nostru se străduiește din răsputeri să nu întrerupă relațiile pe linie de lectorat și învățămînt cu Cehoslovacia, dar că nu se poate face nimic din cauza «șefei». De asemenea, le-am mărturisit directorului relațiilor externe Jozef Mruškovič și referentei de resort Gabriela Veselá, hotărîrea mea de a nu mă întoarce în țară, decît după căderea dictaturii lui Ceaușescu. Dumnealor contau pe mine, îmi rezervaseră catedra și locuința, asigurîndu-mă de tot sprijinul, cel puțin pînă la finele acestui an școlar”. Recunosc, motivele invocate erau mai ales de ordin didactic, profesional-științific. N-a trebuit să aștept mult, fiindcă la 25 decembrie, în Sfînta zi a Nașterii lui Christos, soții Ceaușescu au fost executați. A doua zi, 26 decembrie, am urcat în tren să mă întorc acasă, dar la Štúrovo, de la granița cu Ungaria spre Oradea, românii au fost coborîți din tren, fiindcă aveau interdicție de a intra în țară. A doua zi, 27 decembrie, am urcat din nou, intrarea de data aceasta era permisă și soția mă aștepta cu mașina noastră personală în gara de la Oradea.

Aceasta este povestea pe scurt a amintirilor încă vii din ultimele zile ale anului 1989, dar învățămintele au fost multe, dureroase și revelatoare. În primul rînd, dizidența mea de o săptămînă n-are niciun merit. N-am fost nici mai curajos, nici mai puțin „vinovat” decît toți românii. Comunismul, în care mult timp numeroși oameni au crezut, degenerase în crimă. Stagiul de șase ani într-o țară mai apropiată de Occident m-a făcut să cred, cel puțin cu patru ani înaintea multor români, că Comunismul (cacofonia nu merită evitată) mai devreme sau mai tîrziu va cădea. Prima țară capitalistă pe care am vizitat-o a fost Austria, invitat de lectorul de limba română, omologul meu de la Institutul für Romanistik din Viena, în mai 1985, cu ocazia aniversării a 30 de ani de la independența Austriei ca stat suveran și democratic. Atunci l-am cunoscut și pe preotul capelei ortodoxe, Marin Braniște, pe care l-am vizitat apoi duminici la rînd, iar după slujbele religioase, contra unor pomeni creștine obișnuite, țineam conferințe de literatură și cultură română enoriașilor refugiați sau emigranți în Austria. Acolo l-am cunoscut pe un patron și urmaș al familiei Menachem H. Elias, care a lăsat moștenire Academiei Române Fundația Elias. Patronul îmi spunea, printre altele, că dacă i s-ar concesiona, așa cum a cerut de mai multe ori, numai apele minerale din România, el ar asigura pîinea întregului popor român.

(va urma)

Prof. univ. dr. PAUL MAGHERU

Universitatea din Oradea