
- 20-01-2020
- 0 Comentarii
- 282
- 2
Motto: „Binevoitorilor
mei cititori, un fel de Memorial al durerii umile, smerite, care duce în Rai, în
loc de umilirea arogantă care duce în Iad, pentru ca cei vizați sau interesați
să nu zică că nu au fost avertizați, și în scris, că informația înseamnă putere
și că într-un stat de drept, bazat pe lege și norme juridice, sînt obligați să
respecte Legea Domnului și legea omului, Biblia și Constituția țării”.
Scrisoarea, în reproducere exactă, începea așa:
„Subsemnatul Magheru Paul, lector de limba și cultura română de la
Universitatea din Bratislava, vă informez că din proprie inițiativă, împotriva
interdicției Elenei Ceaușescu, simulînd o urgență a unui presupus unchi
spitalizat la Bratislava, în data de 18 decembrie 1989, fără pașaport de
serviciu, m-am prezentat la post în Cehoslovacia.
I-am informat pe colegii de la Ministerul
Învățămîntului din Slovacia că Ministerul nostru se străduiește din răsputeri
să nu întrerupă relațiile pe linie de lectorat și învățămînt cu Cehoslovacia,
dar că nu se poate face nimic din cauza «șefei». De asemenea, le-am mărturisit
directorului relațiilor externe Jozef Mruškovič și referentei de resort
Gabriela Veselá, hotărîrea mea de a nu mă întoarce în țară, decît după căderea
dictaturii lui Ceaușescu. Dumnealor contau pe mine, îmi rezervaseră catedra și
locuința, asigurîndu-mă de tot sprijinul, cel puțin pînă la finele acestui an
școlar”. Recunosc, motivele invocate erau mai ales de ordin didactic,
profesional-științific. N-a trebuit să aștept mult, fiindcă la 25 decembrie, în
Sfînta zi a Nașterii lui Christos, soții Ceaușescu au fost executați. A doua
zi, 26 decembrie, am urcat în tren să mă întorc acasă, dar la Štúrovo, de la
granița cu Ungaria spre Oradea, românii au fost coborîți din tren, fiindcă
aveau interdicție de a intra în țară. A doua zi, 27 decembrie, am urcat din
nou, intrarea de data aceasta era permisă și soția mă aștepta cu mașina noastră
personală în gara de la Oradea.
Aceasta este povestea pe scurt a amintirilor încă vii din ultimele zile ale anului 1989, dar
învățămintele au fost multe, dureroase și revelatoare. În primul rînd,
dizidența mea de o săptămînă n-are niciun merit. N-am fost nici mai curajos,
nici mai puțin „vinovat” decît toți românii. Comunismul, în care mult timp
numeroși oameni au crezut, degenerase în crimă. Stagiul de șase ani într-o țară
mai apropiată de Occident m-a făcut să cred, cel puțin cu patru ani înaintea
multor români, că Comunismul (cacofonia nu merită evitată) mai devreme sau mai
tîrziu va cădea. Prima țară capitalistă pe care am vizitat-o a fost Austria,
invitat de lectorul de limba română, omologul meu de la Institutul für
Romanistik din Viena, în mai 1985, cu ocazia aniversării a 30 de ani de la
independența Austriei ca stat suveran și democratic. Atunci l-am cunoscut și pe
preotul capelei ortodoxe, Marin Braniște, pe care l-am vizitat apoi duminici la
rînd, iar după slujbele religioase, contra unor pomeni creștine obișnuite,
țineam conferințe de literatură și cultură română enoriașilor refugiați sau
emigranți în Austria. Acolo l-am cunoscut pe un patron și urmaș al familiei
Menachem H. Elias, care a lăsat moștenire Academiei Române Fundația Elias.
Patronul îmi spunea, printre altele, că dacă i s-ar concesiona, așa cum a cerut
de mai multe ori, numai apele minerale din România, el ar asigura pîinea
întregului popor român.
(va urma)
Prof. univ. dr. PAUL MAGHERU
Universitatea din Oradea