Ori de cîte ori abordăm subiectul
„23 august 1944”, indiferent de con­textul în care vrem să tratăm tema, multiplele probleme rămase, încă, într-un fel de nebuloasă a Istoriei, ne pot crea un virtual handicap în ceea ce privește urmărirea și redarea firului desfășurat de pe ghemul, de multe ori încîlcit, al unor acțiuni și întîmplări cu determinări reciproce fie de atestare, fie de anulare. Istorici de orientări diferite (ca platformă idiologică și formare profesională), care s-au aplecat asupra acestui subiect, au înclinat balanța cînd într-o parte, cînd în cealaltă, căutînd să exploateze fie documentele la care au avut acces, fie mărturiile unor participanți la cel de-al II-lea Război Mondial, în special personalități militare sau politice, cu implicări directe în unele operațiuni desfășurate fie, direct, pe front, fie în culisele de manevre politice din cabinetele principalelor forțe înregimentate în marea conflagrație mondială. Pentru cine urmărește dezvoltarea subiectului de-a lungul celor 80 de ani de analize, dezbateri, dezvăluiri, anchete, elogii sau, dimpotrivă, critici, și încă nu are o orientare personală asupra întregului eveniment, ideea de derută este cert asigurată, mai ales dacă ne apucăm să punem față-n față – ca într-o antiteză istorică – interpretările de dinainte de 1989 ale momentului „23 august 1944”, cu cele din perioada postdecembristă.
Totuși, ce facem?
Părerea mea este că, uneori, această derută se poate metamorfoza într-un real avantaj, cititorul imparțial aflîndu-se în fața unor informații într-un anume sens distorsionate, dar, în principal, orientate spre același obiectiv comun – eludarea unor enigme generate de înfăptuirea actului istoric de la 23 august 1944, în România. Pe aceste considerente se bazează materialul de față, cu specificația că am exploatat unele surse istoriografice, posibil de cercetat după 1989, care permit crearea unui cadru istoriografic dacă nu inedit, cel puțin fluent în dezvăluiri și interpretări, cred eu, netrucate, bazate pe documente și acțiuni ce pot fi documentate, la care se adaugă, desigur, expresia personalității autorului, precum și limita acestuia în a „scormoni” prin arhive. Cu aceste ultime precizări, să pornim la drum, cu atenționarea că, în ceea ce urmează, nu voi utiliza procedeul descriptiv al momentului „23 august 1944” – temă bătătorită prea mult pînă acum, fiind o temă cu profil școlăresc – lăsînd ca accentul să cadă pe lucruri și pe elemente care au putut croi, în paralel, destinul României postbelice. În secundar, dincolo de litera scrisă, dacă vom avea curajul să intuim ce ascunde umbra istoriei, vom ajunge tot mai aproape de rădăcina acestei istorii, adică de izvorul care a dat viață actului istoric, în epicentrul căruia a fost Demiurgul modern – Omul de pe front – eroul. Pentru că el a fost Eroul, trădătorii au fost Politica și anumite interese militare...
Un ordin fără întoarcere
Pentru cei care mai trăiesc astăzi, veteranii din cel de-al II-lea Război Mondial – din ce în ce mai puțini – circa 1.000 – Ordinul de zi către Armată al Generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și Președintele Consiliului de Miniștri, din 22 iunie 1941, mai stăruie și acum în atmosferă, ecoul făcînd să vibreze inima fiecăruia dintre ei: „Ostași am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; Să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești din totdeauna. Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul. Zdrobiți vrăjmașul din răsărit și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre (...)”. De la acest ordin care, după Prut s-a extins și la Nistru și la alte rîuri și ape de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, punînd Armata Română în slujba Germaniei naziste și la ordinul sceleratului Hitler, pînă la Stalingrad, s-a dezvoltat epopeea României dintre anii 1941-1945, urmată de 45 de ani de transformări inedite, care au lăsat pagini încă nescrise în istoria noastră contemporană.
De peste 80 de ani plutește în aer, de multe ori scrisă sau rostită de oameni interesați de aflarea adevărului istoric, întrebarea-fantomă: De ce Armata Română, după ce a recuperat Basarbia, a continuat să lupte și dincolo de Nistru? De ce nu s-a respectat Ordinul Generalului Antonescu... Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei...? De ce?
Pentru că argumentele pro și contra sînt atît de numeroase și de controversate, și greu de probat acum, după 83 de ani – timp în care România a traversat trei sisteme sociale și politice – pentru a nu complica prea mult lucrurile, redau o parte infimă dintr-o lungă scisoare de răspuns a lui Ion Antonescu, adresată, la 29 octombrie 1942, lui Constantin I.C.Brătianu: „Cînd am intrat în război, cu prudența caracteristică a politicienilor valoroși, nu v-ați manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basrabia și Bucovina, v-ați grăbit să-mi cereți, și dumneavoastră, și domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat considerațiunile militare, politice, economice și morale pentru care nu puteam să o fac și v-am invitat, pentru a treia oară, să luați conducerea, răspunderea și riscurile unei asemenea acțiuni. Bineînțeles, ați refuzat”. Mai departe textul devine vitriolant, Antonescu invocînd motive indubitabile, mai ales de ordin militar, concluzionînd alarmant: „Sîntem la peste 1.500 de kilometri de țară, drumurile sînt cum sînt, iarna bate la ușă, depozitele sînt ale germanilor, căile ferate sînt în mîna lor, aviația are forța de distrugere pe care ar trebui s-o cunoașteți. Retragerea forțelor din situația actuală ar însemna părăsirea frontului. (...) Soluția ar fi criminală, Domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuși numai armata, s-ar prăbuși însăși țara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat și am ajunge în situația Serbiei și Greciei. Poftiți, Domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului și a guvernului. Retrageți dumneavoastră armata, și aranjați-vă cu Anglia. Numai că trebuie să întreb și armata și poporul. Sînt gata să le pun această întrebare, deschis și categoric, dacă și dumneavoastră sînteți gata să vă asumați răspunderea”.
Pentru a încheia controversa opririi (neopririi) Armatei Române pe Nistru – lăsînd la o parte prezicerile Mareșalului Antonescu (care nu s-au materializat, nefiind puse în „operă”) – să reamintim Bătălia de la Stalingrad (23 august 1942 - 2 februarie 1943),  decisă numai în 72 de ore între 19 și 21 noiembrie 1942. Atunci, cînd contraofensiva sovietică a lovit flancurile armatei germane, dispozitiv în care se aflau trupele române, în luptele de la Cotul Donului, componentă a Marii Bătălii de la Stalingrad și din stepa Calmucă, la o distanță de aproape 2000 de kilometri de țară, Armata Română a trăit cea mai neagră și tragică zi din viața și lupta ei, pierzînd 150.000 de ostați, la care pot fi adăugați și cei 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară, participantă la lupte, după cum se știe, de partea Germaniei...
Trădarea
de la „Poarta Iașului”
După marea cotitură de la Stalingrad, din toamna anului 1942 și iarna anului următor, pentru oricine care stăpînea un minimum de cunoștințe militare, deznodămîntul războiului devenea deja cunoscut: Aliații nu mai puteau pierde, iar Coaliția Axei, în frunte cu Germania lui Hitler, nu mai avea nicio scăpare. În ce privește România, odată cu 19 martie 1944, zi în care Armata Roșie a atins frontiera României interbelice, situația lua o turnură dramatică și unică – se profila clar pericolul iminent în care ne aflam, moment de cotitură și de un fel de „a fi sau a nu mai fi”. De altfel, analiștii politici și militari din afara țării au și tras semnalul de alarmă, așa precum Postul de Radio „Londra” avertiza conducerea de la București, cu referire la apropierea frontului de România, printr-un mesaj pe cît de pesimist, pe atît de realist: „Asta înseamnă că pentru România a sosit ceasul înfrîngerii. Mitul protecției germane a fost distrus, ca și mitul invincibilității germane. Dacă nu rupe relațiile imediat, România va pierde puterea de a acționa ca o națiune independentă. Trebuie ca poprul român, fără a pierde o clipă, să înfrunte realitatea situației în care se află”.
În ciuda acestor avertismente și a ofensivei impetuoase a Armatei Roșii pe front, înspre granițele României, Mareșalul Ion Antonescu, deși pe de o parte tatona configurarea unui armistițiu onorabil cu Aliații, nutrea speranța în consolidarea unei apărări pe linia Focșani – Nămoloasa – Galați, credință reiterată de Mareșal și la întîlnirile cu Hitler din 26-28 februarie și 5 august 1944 (ultima), fapt ce l-a determinat pe Adolf Hitler să contramandeze ordinul de pregătire a Planului Operațional „Margareta II” – ocuparea României în caz de defecțiune militară. Ca dovadă a opțiunii conducătorului statului român, iată o declarație fulminantă, făcută în ședința Consiliului de Miniștri din 21 iulie 1944, care, din păcate, s-a adeverit, în parte: „Singura forță în Europa care era și este capabilă să mai țină ordine în acest continent este tot forța germană. În ziua în care forțele militare germane se vor prăbuși și vor antrena în această prăbușire întreaga prăbușire militară și socială  Germaniei, atunci toată Europa va cădea în anarhie. Nu văd posibilitatea din partea americanilor, în special a englezilor, ca să mențină și să salveze Europa de la anarhie și de aceea interesul nostru politic și militar este, ca Germania să nu se prăbușească”.
Cu toate aeste aprecieri de loialitate militară, situația de pe front pregătea să se scrie altfel istoria. În nord-estul României, acolo unde încă din primăvară-vară se înfruntau forțe semnificative (Fronturile 2 și 3  Ucrainene și Grupul de Armate „Ucraina de Sud” – 2.000.000 de luptători), se cocea declanșarea unui uragan nimicitor. Iminentul atac s-a realizat în zorii zilei de 20 august 1944, cînd cele două Fronturi sovietice s-au pus în mișcare în cadrul operațiunii Iași – Chișinău. Sesizînd marele pericol, între 20 și 22 august, Mareșalul însuși s-a deplasat în zona frontului, la Comandamentul Armatei 4 române (Bacău), și la Statul Major al generalului Hans Friesaner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” (Tîrgu Ocna). Analizînd situația critică a Frontului, Mareșalul Antonescu a vrut să-și pună în aplicare planul său îndrăzneț, acela bazat pe două puncte esențiale: informarea Berlinului, prin Karl Clodius (ministrul economic al Führerului la București), privind hotărîrea sa de a se retrage din tabăra germană; apoi, deplasarea pe front, în după-amiaza zilei de 23 august, pentru a conduce personal „Bătălia Moldovei”, în speranța de a frîna înaintarea trupelor sovietice pe aliniamentul amintit mai sus, încercînd prin acest procedeu să obțină condiții mai „dulci” de armistițiu.
De altfel, în însemnările Mareșalului Antonescu, după arestarea sa de la Palat, s-a distins următorul paragraf, care întărește opțiunea de mai înainte: „I-am cerut (lui Clodius –n.a.) să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării, și să-mi dea dezlegarea de a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei. Domnul Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului...”.
Ei da, tocmai aceste demersuri întreprinse de Mareșal de a crea posibilitatea unor negocieri și semnarea unui armistițiu onorabil pentru România, au alarmat Palatul Regal și Opoziția, care au devansat cu trei zile planificata lovitură de stat (23 august, în loc de 26). Pînă atunci, însă, pe front s-a petrecut un lucru neașteptat și ingrat – o trădare! Lucrarea fusese pregătită din vreme, în condițiile în care tratativele purtate cu sovieticii (Stockholm și Cairo) pentru un armistițiu, erau nesatisfăcătoare. Astfel, în ultima întîlnire conspirativă dintre reprezentanții PCR, Emil Bodnăraș și Lucrețiu Pătrășcanu, și cei ai Palatului Regal și ai Armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea și Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony-Stârcea, Mircea Ionițiu și Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în MAE român (noaptea de 13/14 iunie 1944), odată cu crearea unui comitet Militar pentru pregătirea acțiunii armate (generalii Gheorghe Mihail, Constantin Vasiliu Rășcanu și colonelul Dumitru Dămăceanu), s-a pus la cale și actul trădării, după cum urmează.
După terminarea consfătuirii și plecarea participanților au mai rămas, la o ședință secretă, Emil Bodnăraș și colonelul Dumitru Dămăceanu (un reprezentant al comuniștilor și unul al Armatei). Discuția în doi s-a axat pe înlăturarea Mareșalului Antonescu, simultan cu grăbirea ieșirii României din Război, scopuri pentru a căror îndeplinire au ajuns la hotărîrea de a prăbuși frontul pe un anumit sector de la Iași, operație denumită, conspirativ, „Poarta Iașului”, la o dată stabilită din punct de vedere militar. Retragerea planificată a trupelor era prevăzută pe linia fortificată (marea speranță a Mareșalului) Focșani-Nămoloasa-Galați,  segment de front cu o deschidere de 25 de kilometri, avînd ca puncte de reper satul Erbiceni de lîngă Iași și sediul Mitropoliei, la nord de capitala moldavă.
Coordonatele fiind stabilite și aduse la cunoștință persoanelor cu putere de decizie militară în zonă, nu mai rămînea decît așteptarea momentului în care Armata Roșie să reia atacul – lucru intuit chiar și de Mareșal, după cum am arătat mai sus.
Ceea ce s-a și întîmplat în dimineața zilei de 20 august, după ce, în cursul nopții de 19/20 august trupele române s-au retras, conform planului, deschizînd cu lejeritate „Poarta Iașului”, pe care trupele sovietice au pătruns „ca în brînză”, la ora 13 defilînd pe străzile Iașului, în timp ce Armata a IV-a română se retrăgea în degringoladă, soldații ei înșiși neînțelegînd ce se întîmplă, de ce fug fără luptă. Așa cum am scris mai sus, tocmai în acea perioadă dramatică Mareșalul Antonescu a efectuat o inspecție pe acest front (20-21 august), situația întîlnită determinîndu-l să revină urgent la București, cu hotărîrea neclintită de a semna un armistoțiu cu sovieticii.
Acum, însă, intervine o altă trădare, care avea să pecetluiască soarta României pentru aproape o jumătate de secol.
O telegramă deturnată
Cunoaștem cu toții (mă rog, nu chiar toți), piesa „O scrisoare pierdută”  de Ion Luca Caragiale, autorul care, prin scrierile sale a biciuit cel mai tare năravurile clasei politice românești din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. Mai aproape de noi, pe la jumătatea Secolului al XX-lea, a apărut sintagma „O telegramă deturnată”, care, de data aceasta, are legătură de condiționalitate cu actul istoric de la 23 august 1944.
Așa cum am semnalat și la începutul acestui articol, istoriografia românească are mai multe interpretări în a prezenta, în complexitatea lor, evenimentele de la 23 august 1944. În prezent, prin declasificarea unor documente din arhivele străine, s-au mai limpezit apele în  această nebuloasă, rămînînd , totuși, pete albe pe filele Istoriei celui de-al II-lea Război Mondial, cel puțin în ce privește unele momente cruciale pentru România, unul dintre acestea fiind, bineînțeles, actul de la 23 august 1944.
Referitor la acest caz, în timp ce mulți autori se zbat să ne demonstreze cum am hotărît noi soarta războiului, cu personificarea „eroilor” principali: Regele și Mareșalul, evidențiindu-se tentativele de la Stockholm și Cairo ale unor trimiși de la București, pentru pregătirea și semnarea unui Armistițiu cu Puterile Aliate, realitatea unor documente de arhivă militară răstoarnă toată această activitate diplomatică, reducînd-o la o expresie a unei parșive stratageme pusă la cale de Statele Unite ale Americii și Marea Britanie.
Concret, în urma Conferinței de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), SUA și Marea Britanie au fost de acord ca Uniunea Sovietică să revină la frontierele existente înainte de atacul coaliției germane, din iunie 1941, consfințind faptul hotărît prin Pactul Molotov – Ribbentrop, ceea ce, pentru România însemna Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.  Ca atare, aruncată singură în gura lupului, România se vedea obligată să-și ia destinele în propriile-i mîini, acceptînd o nouă stăpînire de la Răsărit, sau să dispară, rămînînd alături de Germania nazistă pînă la final. În acest context, în care România a generat cîteva încercări de tratative pentru încheierea unui armistițiu – cunoscutele tatonări de la Stockholm și Cairo – ni se dezvăluie un plan diabolic în care erau percepute – ca niște manevre înșelătoare – eforturile diplomației românești în privința încercării de a pune capăt mai devreme războiului. Pentru a deruta serviciile de informații germane, aliații au inclus tratativele de armistițiu ale României într-un plan de dezinformare a inamiului, determinîndu-l să mute forțe militare de pe un front pe altul, în avantajul anglo-american. Conform unui plan secret dintre SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, inițierea unor negocieri cu România (Cairo), în vederea unui armistițiu, nu era decît paravanul în spatele căruia urmau să ne creeze stări conflictuale între Germania și România. În această paradigmă priveau conducătorii celor trei state din Coaliție raporturile cu România, în situația în care noi încercam să le venim în ajutor! De altfel, la începutul lunii martie 1944, aceștia ajunseseră la un consens în care considerau că a venit momentul să ceară României capitularea necondiționată, urmînd ca tratativele pentru un armistițiu să reflecteze acest statut ingrat.
În această atmosferă de tatonări și incertitudini își începe prințul Barbu Știrbei misiunea sa diplomatică de la Cairo, via Londra, unde vine în fața reprezentanților Puterilor Aliate cu propunerea României (inclusiv a Mareșalului) de pregătirea încheierii unui armistițiu. În acest context, pe l2  aprilie 1944, emisarul român primește condițiile preliminare ale multvisatului armistițiu, condiții care, din start, se prefigurează a fi imposibil de acceptat, acestea nefiind decît o capcană întinsă României de cele 3 puteri:
1. Capitularea trupelor române de pe frontul de Est și întoarcerea armelor împotriva Wehrmahtului;
2. Lupta alături de Națiunile Unite pentru restaurarea independenței și suveranității României;
3. Restabilirea frontierei de la 28 iunie 1948;
4. Despăgubiri de război;
5. Repatrierea tuturor  prizonierilor de război și eliberarea tuturor internaților din lagăre și închisori.
Pînă cînd proiectul de mai sus să ia o formă concretă, pe 1 iunie 1944, reprezentanții SUA, Marii Britanii și Uniunii Sovietice au anunțat ca tardivă prelungirea negocierilor, care și-au pierdut actualitatea, din partea lor acestea fiind considerate încheiate. Abia după desoperirea unor documente semnificative, cu privire la acest episod, s-a conturat capcana de care scriam mai sus, cînd România a fost folosită (prin efervescența acțiunilor întreprinse) ca un paravan menit să mascheze acțiunea de anvergură din 6 iunie 1944 – debarcarea trupelor anglo-americane în Normandia. Bine că am ajutat și noi cu ceva marea debarcare!
Al doilea „front” pe care s-au desfășurat tratativele în vederea ajungerii la un armistițiu, a fost Stockholm, capitala Suediei, prin ambasadorul nostru Frederic C. Nanu (în numele Guvernului Antonescu) și a consilierului Legației României, George I. Duca, reprezentantul Palatului Regal și al opoziției prtidelor politice. Ca și în cazul Cairo, și la Stockholm Aliații prezentaseră condițiile impuse pentru un eventual armistițiu, aproape identice, avînd, în mod distinct, un punct imposibil de acceptat, anume: trupele române care  luptau alături de germani împotriva Armatei Roșii (peste 15 divizii), să se predea Armatei Roșii, fie să atace spatele trupelor germane și să lupte cot la cot cu sovieticii.
În acest adevărat duel al propunerilor și al respingerilor acestora, în care se cunoșteau și propunerile Mareșalului Ion Antonescu pentru încheierea unui armistițiu cu Națiunile Unite, respectiv Uniunea Sovietică, dintre care nu lipseau: o înțelegere prealabilă cu Reichul; asigurarea că România nu se va afla singură în fața Uniunii Sovietice, prin prezența unor trupe anglo-americane pe teritoriul nostru; dacă după 15 zile Germania nu și-ar fi dat acordul pentru ieșirea României din Coaliție, în prezența trupelor anglo-americane în țară, Armata Română ar fi întors armele împotriva fostului aliat; fixarea unui culoar de trecere prin nordul României a Armatei Roșii, apare povestea telegramei de la Stockholm, document enigmatic ce a influențat într-un mod radical destinul României. Într-un anume context, în care Stalin nutrea sentimente de neîncredere în Aliați, apare misterioasa telegramă de la Moscova, via Stockholm, care conținea acceptul sovieticilor privind modificarea articolului unu din armistițiu, ceea ce i-ar fi convenit Mareșalului. Însă, după cum declară unii care, prin natura funcțiilor lor au fost martori la acest episod, telegrama cifrată, venită pe adresa Consiliului de Miniștri, în noaptea de 22/23 august, a fost sustrasă de către Grigore Niculescu-Buzești, directorul cabinetului Ministrului și Cifrului din Ministerul Afacerilor Externe, membru al Partidului Național Țărănesc și omul de încredere al lui Iuliu Maniu. Deși nu există dovada fizică, unii dintre „eroii” actului de la 23 august 1944, consideră că textul telegramei expediată de Gheorghe Duca se referea la solicitarea Moscovei ca România să-l trimită peste linia frontului pe generalul Aurel Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistițiului în numel unui guvern numit de rege, după demiterea Conducătorului Statului.
Indiferent de conținutul enigmaticei telegrame, sustragerea acesteia și ascunderea conținutului ei relevă calitatea de trădător a celui care a săvîrșit acest gest, mai ales în situația critică în care se afla România și, lucru de luat în seamă, în proiectarea perspectivelor care ar fi fost generate de acest document secret. De altfel, așa cum invocă mulți istorici și analiști politici și militari, încercările Mareșalului de a obține un rezultat favorabil din tratativele desfășurate atît la Cairo, cît și la Stockholm, au fost sabotate de Palatul Regal și de camarila regelui, inclusiv de reprezentanții partidelor politice: Iuliu Maniu și Brătianu, conspirației alătuîndu-se și reprezentanții Partidului Comunist.
Pierderile României
Analizînd, după trecerea a 80 de ani (și peste) de la datele acestor evenimente, cu gîndirea de acum și pe baza documentelor descoperite între timp, istoria contemporană descoperă multe puncte sensibile, pe muchie de cuțit, care, dacă ar fi fost îndeplinite, alta ar fi fost soarta de atunci a României. Iată cîteva repere de care trebuie să ținem seama cînd ne încumetăm să purcedem la un astfel de travaliu:
• Încă din februarie 1943, Mareșalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieșirea comună din război;
• În negocierile de armistițiu de la Cairo, s-a evidențiat faptul că, între Departamentul de Stat al SUA, reprezentanții Armatei și președintele Rossevelt apăruseră prea multe diferențe de opinie, în special pe forțele române de colaborare (politicul sau Antonescu): „Noi credem că ei singuri (românii – n.a.) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieșirea din Axă o va face Guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaștem că, dacă Mareșalul Antonescu vrea și este hotărît să o facă, numai el are mijloacele necesare și cele mai mari șanse de succes”. Toate bune, numai că președintele Roosevelt marșa numai pe varianta capitulării necondiționate a României;
• Simultan cu negocierile de la Cairo și Stockholm și cu desfășurarea complotului regal, prin trimișii regelui se purtau tratative și de Partidul Comunist de scoatere a României din război, reprezentanții acestuia avînd un rol determinant atît în complotul de la Palatul Regal, cît și în trădarea de la „Poarta Iașului”, dar și în desfășurarea evenimentelor ulterioare loviturii de stat de la 23 august 1944;
• Cu toate că guvernele SUA și Marii Britanii declaraseră că nu cunosc nici o modificare teritoială survenită după 1 septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial), ambele state și-au modificat poziția, recunoscînd anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herța (numite, cinic, în tratat ca reprezentînd „Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”);
• Deși la ora 22, în seara zilei de 23 august 1944, prin Comunicatul regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române și cele sovietice, în lipsa unui armistițiu semnat cu Stalin, și în situația abandonării comenzii Armatei de către regele Mihai, prin fuga acestuia, împreună cu regina mamă, în comuna Dobrița din județul Gorj, pentru cîteva săptămîni, rușii au continuat să ne considere inamici, luînd prizonieri circa 180.000 de militari români, majoritatea luînd drumul prizonieratului în Siberia. Tot pînă la semnarea armistițiului (12 septembrie 1944), au mai fost deportați în URSS 20.000 de români și 72.000 de români de etnie germană.
În încheierea acestui articol, tratat între sentimentul dureros al trădării și emoția pricinuită de eroismul Armatei Române, privită prin prisma unui istoric onest, cred că ar trebui să rămînem cu următoarea concluzie, organizată pe puncte, pentru a fi mai bine înțeleasă de către cititor:
1. Mareșalul Ion Antonescu trebuia lăsat să încheie și să semneze armistițiul, el fiind singurul care se putea impune în fața rușilor, prin cei un milion de soldați ai Armatei Române pe care-i comanda;
2. Realizarea Armistițiului de către conducătorul statului, ar fi avut alt mod de acțiune națională decît capitularea, așa cum s-a întîmplat după lovitura de stat de la 23 august 1944;
3. Prin lovitura de la Palat și arestarea lui Antonescu, cu capitularea întregii armate, din ordinul tînărului rege Mihai, înaintea semnării armistițiului cu sovieticii, România a pierdut iremediabil baza juridică și morală a apărării drepturilor sale statale;
4. Capitularea necondiționată, pe front, s-a transformat într-un dezastru național, tîrînd România într-un calvar devastator, pentru o lungă perioadă de timp;
5. Prin nesemnarea armistițiului și capitularea necondiționată, România și-a pierdut definitiv libertatea, la masa tratativelor i s-a refuzat statutul de țară cobeligerantă, deși a fost a patra putere militară participantă la înfrîngerea Germaniei naziste;
6. Semnarea armistițiului cu URSS, conținînd condiții împovărătoare pentru România, față de armistițiul negociat cu Antonescu, a fost amînată nejustificat pînă la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre cele două armate (română și sovietică) a fost semnat abia pe 25 septembrie, acest fapt determinînd ca Armata Română să se angajeze singură pentru eliberarea Transilvaniei;
7. Ca un fapt divers, dar semnificativ pentru prestigiul de care se bucura (ca militar) la Moscova Mareșalul Antonescu este și răspunsul dat de ministrul de Externe Molotov lui Lucrețiu Pătrășcanu, la 12 septembrie 1944, în cadrul delegației române de la Moscova pentru semnarea armistițiului. Cînd Pătrășcanu a întrebat de ce condițiile de armistițiu impuse de URSS României sînt mai grele decît cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentați pe nimeni”!
După cum se vede, între trădare și eroism este ceva mai mult decît o conjuncție – este viața sau moartea unui popor!
GEO CIOLCAN