Onoraţi colegi,

Nu mi-am scris un discurs, am să vorbesc liber, pentru că, la urma urmei, aşa cum spunea Nicolae Titulescu, în familie nu se ţin discursuri, nu se rostesc toasturi. Noi vorbim noi între noi, pentru că sîntem legiuitorii acestei ţări şi Interesul Naţional reclamă să ne dăm mîna pentru a scoate România din prăpastia acestei crize politice, economice, sociale şi, în primul rînd, morale. Colegul Adrian Păunescu a vorbit bine, convingător despre necesitatea unui Moratoriu, cel puţin pentru ceea ce eu numesc „Anul Praga”. Dar este greu să se accepte un Moratoriu de către partidele de Opoziţie, întrucît „sătulul nu crede celui flămînd” şi, cum mai spune o altă zicală românească: „cel călare nu crede celui pe jos”. E uşor, din poziţia în care conduci absolut tot ce mişcă în ţara asta, să propui un Moratoriu. Dar dvs. nu vă gîndiţi că noi avem cîteva milioane de votanţi sau de simpatizanţi, care nici nu vor să audă de un asemenea Moratoriu în numele unui ideal pe care chiar reprezentanţii partidului de guvernămînt nu-l slujesc, ba, chiar, în multe privinţe, îl trădează?!

Politica este foarte relativă, mai ales la acest început de secol şi de mileniu: stînga devine dreapta, dreapta devine stînga, e o geometrie variabilă a punctelor cardinale în politică, noţiunile cu care se opera pînă acum cîţiva ani devin revolute, şi iată că trăim surpriza de a-l vedea astăzi huiduit pe preşedintele american George W. Bush, exact de aceia care acum două – trei săptămîni îl huiduiau pe Jean-Marie Le Pen. De pe alte poziţii şi din alte puncte de vedere, probabil că mai rămăsese un rest de plată pentru demonstranţii respectivi. Pentru că eu am fost şi în Parisul şi în Strasbourg-ul acelor zile fierbinţi ale alegerilor din Franţa şi ştiu ce s-a întîmplat: cine l-a huiduit pe Le Pen l-a huiduit şi pe George Bush! În mare parte erau troţkiştii, erau cei de extremă stîngă, erau magrebienii, şi erau şi cei cu anumite devieri sexuale, cărora nimic nu le convine. Oricine ar veni acolo este bun de carne de tun, cum spunea Napoleon în tinereţea lui. De unde vine acest val al mişcărilor greşit numite „populiste”? Este vorba de eşecul lamentabil al aşa-zisului liberalism, despre care chiar un preşedinte de bancă, nu-i mai dau numele, s-a simţit dator să mă sune şi să mi-l incrimineze, pentru că vrea şi el să participe la viaţa cetăţii; acesta mi-a spus: „Domnule, eu vă înţeleg perfect. Liberalismul sado-masochist a adus Europa în această situaţie”. Asta este realitatea. Este vorba de cei care au împins totul pînă la limita insuportabilului. Au transformat democraţia într-o anarhie, în virtutea căreia orice este posibil. A devenit posibil ca aceia care acuză un partid de extremism, fără să facă nici o dovadă, să pună mîna pe pistol şi să omoare un lider politic. Ei nu sînt extremişti, ei sînt democraţi, fireşte! În ceea ce mă priveşte, eu retrăiesc la noi şi noi dimensiuni linşajul mediatic la care am fost supus în noiembrie-decembrie 2000. Desigur, acum mă uit cu detaşare şi văd că şi alţii sînt supuşi acestui tir. Este o reţetă, probabil, dar nu ştiu cît timp va mai avea sorţi de izbîndă.

Stimaţi colegi, mai ales cei din PSD, cel mai mare risc al nostru este să-i furăm la coşniţă pe occidentali. Apusul nu te iartă. Uitaţi-vă ce-a păţit Willy Claess, care era unul dintre cei mai importanţi oameni ai Europei, secretar general NATO. Uitaţi-vă ce-au păţit Edith Cresson, Giulio Andreotti şi alţi lideri politici şi militari ai Europei – au fost debarcaţi, cît ai zice peşte, pentru că au furat organismele care îi propuseseră în acele funcţii. În urmă cu exact 2 ani, în clădirea Senatului, în Sala de Marmură, am avut onoarea să mă întîlnesc cu domnii Romano Prodi şi Günther Verheugen. Eram, acolo, toţi preşedinţii partidelor parlamentare de atunci. Eram mulţi şi sîntem din ce în ce mai puţini, dar vom fi şi mai puţini, pentru că asta e tendinţa firească a unei politici care se normalizează: să păstreze în Parlament atîtea partide cîte sînt doctrinele politice. Există patru doctrine mari şi late: doctrina social-democrată, doctrina liberală, doctrina creştin-democrată şi mama tuturor doctrinelor, care e doctrina naţională şi din care se trag toate. Şi cine nu mă crede sau cine nu ştie carte – mă refer la unii ziarişti mai tineri, care fac grimase prin fundul sălii, eu îi înţeleg, şi eu am fost ca ei, dar mi-am revenit – n-are decît să ia celebra carte editată de Dimitrie Gusti în 1923, şi unde doctrina naţională este teoretizată şi fundamentată de Nicolae Iorga. La întîlnirea cu domnii Romano Prodi şi Günther Verheugen, eu i-am rugat să ajute societatea românească să îşi facă curat în propria ogradă. Pentru că riscul este următorul: românii ştiu că vin nişte bani din Occident – două, trei, patru, şapte miliarde de dolari sub formă de credite, rambursabile sau nerambursabile, sub formă de programe – dar dacă românii nu vor găsi banii aceştia în nivelul de trai, în stabilitatea monedei naţionale, în pensii, în bursele studenţilor, în spitale, în învăţămînt, atunci le va fi clar că banii s-au fraudat, au dispărut cu bună-ştiinţă, aşa cum au început să dispară şi pămînturile ţării. Unii dintre dvs. aţi fost în Olanda; am avut şi eu cinstea să-l însoţesc pe acest titan al gîndirii marxiste care este Oliviu Gherman şi care acum e ambasador în Franţa; el încă n-a aflat ţara în care e ambasador, dar îi vom trimite o depeşă să afle; e un om admirabil, eu vorbesc cu simpatie despre el, şi dacă glumele mele nu-s foarte reuşite, îl rog de la depărtare să mă ierte; în 1995, în drum spre Africa de Sud, am făcut o escală cu KLM-ul la Amsterdam, am fost conduşi de gazdele noastre pînă în interiorul Olandei şi am văzut zona Delft, unde olandezii au recîştigat pămînturi de la ape, de la mare, au făcut diguri, au făcut zone de exploataţie agricolă, o muncă eroică a unui popor care n-a dat multe valori, dar a dat poate cel mai mare pictor din istoria umanităţii, l-a dat pe Rembrandt, mai mult nici nu-ţi trebuie. Iată că de la noi, de la români, dispar pămînturile! Toată lumea a luat cunoştinţă că în urmă cu cîteva zile şi-a dat demisia din funcţia de director al Agenţiei Domeniilor Statului un oarecare domn Cristian Candet. De ce şi-o fi dat el, brusc, demisia într-o ţară care nu prea cunoaşte noţiunea de demisie? Rareori auzi pe ici, pe colo că-şi mai dă cineva demisia. A-ţi da demisia este o chestiune grandioasă, este o problemă de onoare. Fie nu mai faci faţă, fie nu mai poţi să răspunzi presiunilor politice sau economice exercitate împotriva ta. Tot un fel de demisie şi-a dat sărmanul procuror Cristian Panait. Şi-a dat demisia din viaţă, Dumnezeu să-l ierte, s-a sinucis, pentru că s-au făcut presiuni politice, cum presiuni politice se fac şi împotriva procurorului pe care el, Panait, era pus să-l ancheteze, e vorba de Alexandru Lele, şi căruia i se fabrică, din nou, un dosar al unui accident de circulaţie, pe care îl făcuse acum vreo 6 ani, dar acum acest Alexandru Lele este scos, după 6 ani, că era beat mort la volan. Asta e ţara în care trăim! Asta e justiţia pe care o patronează unii dintre colegii dvs. Acest Cristian Candet şi-a dat demisia pentru că în ziua de 22 aprilie 2002 a spus, cu năduf, în faţa Comisiei pentru Agricultură a Camerei Deputaţilor, că nu ştie ce să mai facă: din domeniile private ale statului, care însumează circa 900.000 ha – şi nimeni nu are voie să intre acolo, sînt domenii tabu, nici măcar Primăria nu are voie să ridice un steag – au dispărut 500.000 ha, datorită unei „suveici” patronate de distinsul ministru răspopit al Agriculturii, Ilie Sîrbu, şi de alţii, pe care noi i-am dat afară din partidul nostru, nu le mai dau numele, „de mortuis nil nisi bene”. I-am dat afară pentru că au furat şi nu mă va timora nimeni. Pe mine mafia şi hoţii nu mă vor îngenunchea! Repet, această „suveică”, această „cooperativă” a prăduit 500.000 ha din domeniile private ale statului. Am să merg mai departe şi am să vă aduc aminte că în urmă cu circa 3 săptămîni, de la acelaşi microfon al Senatului, am vorbit despre mari cantităţi de valută care ies din ţară prin poarta aeriană nr.1, prin Aeroportul Otopeni, dar şi de mari cantităţi de aur. Adusesem chiar un document, din care reieşea că au fost scoase într-o singură zi 20 de tone de aur. Nici pînă azi nu s-a dat nici un răspuns. Dar ştiu că un răspuns subteran tot a şerpuit pe acolo, şi anume s-a declanşat o anchetă, la sînge, să se vadă cine ne-a furnizat nouă documentele respective. Aşadar, e vorba să se prindă denunţătorul, e vorba să se prindă cel care nu a mai suportat să trăiască într-un climat de infracţionalitate. Acum, domnul Mugur Isărescu pregăteşte Rapoartele pe ultimii 4 ani de activitate a Băncii Naţionale a României. Avem şi noi oameni în Banca Naţională a României şi în partidul nostru sînt chiar cîţiva foşti miniştri, în diverse epoci, ai finanţelor publice, care au văzut Rapoartele şi se pare că este o alba-neagra, o iuţeală de mînă, un nou truc al domnului Mugur Isărescu, care se crede prea deştept. El crede că, dacă şi-a cumpărat funcţia de membru corespondent al Academiei Române, chiar e academician! Nu e academician. El este un contabil, un finanţist, îi punem nişte cotiere frumoase, ca să-l distingem de Adrian Vasilescu, şi ştim o socoteală. Dacă tot am ajuns cu discuţia la punctul acesta, aş ruga partidul de guvernămînt să nu supună votului Rapoartele Băncii Naţionale a României în aceeaşi zi în care ne sînt date spre studiu, fiindcă ar fi imoral. Noi trebuie să avem răgaz cîteva zile, pentru a le analiza. Realitatea, stimaţi colegi, este că România a fost sectorizată, a fost tranşată, ca la măcelărie. Ştim şi domeniile care s-au împărţit unor partide: tu ia apele minerale, tu ia fierul vechi, tu ia cheresteaua, tu ia o parte din turism, tu ia băncile şi aşa mai departe. Şi ne mirăm că nu se întîmplă nimic! Şi ne mirăm că nici un rechin mare nu este băgat la puşcărie! Repet, numai plevuşcă şi gingirică. Şi în vremea asta ne permitem luxul să avem un deţinut politic, condamnat la 18 ani de temniţă, într-o perioadă în care tot mai multe confederaţii sindicale, ligi şi uniuni de peste hotare cer, în scris, eliberarea lui. Şi ne mai mirăm că e prost organizată munca în subteran. La fel ca într-o glumă de prost gust, se schimbă canapeaua – se închide Mina Vulcan. Asta înţelege domnul Dan Ioan Popescu. Să mai lase cîteva sute de mineri pe drumuri. Dar de ce nu ne spune domnul Dan Ioan Popescu ce este cu comisionul acela de 30 milioane de dolari care a fost luat în decembrie 2001, la Londra, într-un contract cu ruşii? 21 milioane de dolari ruşii şi 9 milioane de dolari unii de la ministerul patronat de el. Tranzacţia s-a făcut de secretarul de stat Iancu Iulian. Nu mă credeţi? Verificaţi dacă la sfîrşitul anului 2001 s-a deplasat la Londra domnul Iancu Iulian. Aşa se pune problema! Ne întrebăm unde dispar banii ţării şi de ce nu sînt gaze. Profit că este aici şi UDMR-ul, mă rog, care nu e partid… (Rîsete, discuţii.)… Nici el nu ştie, nu s-a hotărît dacă este uniune culturală sau altceva. (Rîsete, discuţii.) Dar dacă vor domnii de la UDMR să fie credibili, iar eu le vorbesc frumos, pentru că… * Domnul Frunda Gyorgy: (din sală) Vorbeşte. * Domnul Corneliu Vadim Tudor: … Pentru că acesta este stilul meu… (Rîsete, discuţii.)… Toată lumea îl ştie. Deci, dragă Frunda…* Domnul Frunda Gyorgy: (din sală). Dragă Tudor… * Domnul Corneliu Vadim Tudor:  … Tu ştii că nu am nimic cu tine şi eu nu am nimic cu persoanele, ci cu faptele. Există un viceprimar al Aradului, Levente Bognar, care nu e corect. Nu o spun eu, ci foarte mulţi oameni de acolo, inclusiv presa locală. Avem indicii că el a fabricat un certificat de moştenire al unei femei, care murise în urmă cu cîteva decenii şi care, chipurile, îi lăsase mătuşii soţiei lui un bloc de 32 de apartamente. Acum, acest Levente a pus mîna pe bloc. Avocatului maghiar, care l-a apărat şi l-a ajutat să iasă la lumină cu această scamatorie, i-a dat 5 apartamente din blocul respectiv. Există şi un proces penal, întrucît chiriaşii de acolo, aruncaţi afară în stradă – şi, iată, s-a născut o problemă socială – l-au dat în judecată pe viceprimarul Municipiului.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(27 mai 2002, discursul a fost rostit, liber, în plenul Senatului României)