Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural şi pierderea identităţii naţionale a poporului român (2)
  • 25-02-2019
  • 0 Comentarii
  • 136
  • 1

Una din umbrele care s-au abătut peste Sărbătoarea Centenarului  Unirii, întunecînd orizontul de aşteptare al Poporului Român, în condiţiile unui an de graţie – 100 de ani de Unire – a fost încercarea unor persoane din neamul Veturiei Goga (soţia poetului Octavian Goga) de a pune mîna pe importantul Complex Muzeal de la Ciucea.

Ca şi în alte domenii de activitate, precum întreprinderi, uzine, locuinţe, clădiri de cult, lacuri, munţi, păduri, păşuni, terenuri agricole etc., şi în domeniul patrimoniului istoric şi cultural s-a manifestat un interes rapace în ceea ce priveşte încercările de a intra în posesia acestor bunuri, de foarte multe ori pe baza unor acte false, inducînd în eroare organele de justiţie sau, şi mai grav, cu complicitatea acestora.

După 1989 a apărut în România o speţă aparte de samsari de bunuri mobile şi imobile, care au dezvoltat o reţea subterană, dirijată de o mafie pestriţă, incluzînd oameni certaţi cu legea, notari publici, poliţişti, grefieri, pro­curori şi judecători – toţi aşezaţi sub umbrela fragedei democraţii româneşti. Speculîndu-se unele lacune din lege sau, acolo unde legea e clară, încălcîndu-se fără pic de jenă, aceste grupuri infracţionale au proliferat în mod scandalos, ajungînd să atenteze la siguranţa naţională a Statului Român. Cazuistica acestui fenomen feroce, în orice judeţ din ţară te-ai afla, este foarte încîlcită şi într-un volum atît de mare încît îţi trebuie să dispui de multe cunoştinţe în domeniu (pentru a desluşi substratul furăciunii), de posibilitatea de a accede la anumite dosare şi, bineînţeles, de un timp suficient pentru a nu abandona investigaţia pe parcursul derulării acesteia.

Plecînd de la pasajele de mai sus, pentru a lămuri o eventuală confuzie, declar că, în intenţia mea nu opera în sine – de retrocedare – este incriminată. Legea pe această speţă era imperios necesară, unele abuzuri din perioada postbelică trebuiau îndreptate, acţiunea de repunere în posesie a bunului respectiv fiind justă şi reparatorie. De la acest concept – aşteptat cu legitim interes de către societatea românească – şi pînă la aplicarea lui, în interpretări şi abordări care eludează legea, calea a fost destul de scurtă. Respectînd legea – facem  dreptate, făcînd dreptate – sîntem în asentimentul celor apţi pentru reparaţii fizice şi morale. Cum întotdeauna de la teorie la practică e un drum lung, presărat cu diverse capcane, tot astfel se petrec lucrurile şi în cazul aplicării întocmai a Legii retrocedărilor, aşa cum am constatat, începînd cu episodul anterior, în cazul marelui scandal ce pune în pericol proprietatea poetului Octavian Goga, de fapt, la ora cînd citiţi aceste rînduri, este vorba de proprietatea Statului Român, dobîndită prin donaţie.

Să recapitulăm, în mod succint, pentru a revigora memoria care a înmagazinat, periodic, drama prin care trece amintirea marelui poet transilvan. În această ,,afacere” tenebroasă nu a contat nimic din ceea ce ar fi putut jalona personalitatea lui Octavian Goga: nu a contat valoarea operei literare a lui Goga; nu a contat rolul poetului ardelean în activitatea politică pentru desăvîrşirea unităţii naţionale a poporului român; nu a contat că a deţinut funcţia de ministru în mai multe guverne şi chiar de prim-ministru; n-a contat nici faptul de sorginte materială (primordial în planul acestei chestiuni), anume că, proprietatea de la Ciucea, pe care o revendică, în mod ilegal, rude din partea Veturiei  Goga, a fost cumpărată de Octavian Goga în anul 1920, cînd încă nu era căsătorit cu Veturia Mureşan, mariajul lor realizîndu-se la 15 ianuarie 1921. Şi, pentru a întări apartenenţa poetului la proprietatea de la Ciucea, să consemnăm un fapt mai puţin cunoscut de opinia publică, şi anume – gestul ieşit din comun al primei soţii a lui Octavian Goga, Hortensia Cosma. Realitatea este că banii pentru achiziţionarea proprietăţii de la soţia lui Ady Endre (280.000 de taleri) nu i-a împrumutat de la Banca Albina, ci de la Hortensia Cosma – tatăl ei, Partenie Cosma, fiind proprietarul Băncii. Ca dovadă perenă a iubirii pe care încă i-o mai purta poetului, Hortensia nu i-a cerut niciodată rambursarea împrumutului, mai mult, cu puţin înainte de a se săvîrşi din viaţă, aceasta a mărturisit: ,,Pentru mine a fost o mîngîiere că pînă şi ultimul cuib i l-am oferit tot eu…”.

Orice încercare de a jus­tifica realitatea acestui act la jurisprudenţa cazului Octavian Goga trebuie să pornească de la funcţionarea statului de drept, coroborată cu dreptul de proprietate privată prevăzut de Constituţia României, la art. 44. Din cele întîmplate se vede bine că aceste precepte nu au funcţionat în cazul acţiunii numiţilor Florin-Gheorghe Mu-­re­şan, Radu Mureşanu şi Euge­nia Mureşanu, dornici să acapareze proprietatea de la Ciucea, lăsată moştenire Poporului Român de către cel căruia i-a aparţinut, poetul Octavian Goga. După moartea lui, survenită la 7 mai 1938, averea a rămas Veturiei Goga, soţia poetului de la acea oră, actul de trecere de la un soţ la altul fiind un testament al soţului, cu menţiunea către soţia supravieţuitoare de a dona întreaga proprietate Statului Român, cu condiţia expresă de a fi transformată în Casă Memorială care să-i poarte numele. Pînă să ajungem să deschidem Tratatul care reglementează, în amănunt, problematica actului de donaţie, să citim deocamdată din Dicţionar definiţia cuvîntului ,,donaţie”. Iat-o: ,,Contract so­­lemn prin care o persoană se obligă să transmită cu titlu gratuit, în principiu irevocabil, un bun al său altei persoane; bun transmis printr-un astfel de contract”. Să mai rămînem cu acelaşi Dicţionar în mînă şi să lămurim cum stau lucrurile cu termenul ,,irevocabil”, pentru a ne adînci şi mai mult în degringolada creată de rudele Veturiei Goga, dornice de îmbogăţire peste noapte şi în orice mod. Deci: ,,irevocabil = Care nu (mai) poate fi revocat, schimbat; definitiv, hotărît”. Cu toată această pre­­cizare, cei trei amintiţi mai sus, încep atacul în anul 2005, formulînd acţiune în revendicare, chemînd în faţa instanţei unei judecătorii din Bucureşti mai multe entităţi: Statul Român, Consiliul Judeţean Cluj, Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria comunei Ciucea. Solicitarea petenţilor era aceea de constatare a nulităţii absolute a actului de donaţie întocmit de Veturia Goga către Statul Român şi repunerea acestora în posesia complexului de clădiri care a aparţinut soţiei poetului (prin testament), iar pentru bunurile care nu mai pot fi restituite în natură solicită despăgubiri. Pentru că neamurile din partea Veturiei Goga încercau desfiinţarea unei instituţii valoroase a culturii noastre naţionale – în cazul în care ar fi reuşit să intre în posesia proprietăţii de la Ciucea – soarta Casei Memoriale ,,Octavian Goga” ar fi fost pecetluită – instituţiile Statului Român, în primul rînd Consiliul Judeţean Cluj, ar fi trebuit să ,,ia foc” imediat, contracarînd, în mod oficial, acţiunea aberantă din justiţie. Însă, nu a fost aşa. Surse din anturajul Complexului de la Ciucea (nu e bine să le divulgăm identitatea) s-au plîns, în sensul că, în momentul luării la cunoştinţă a demersului celor din familia lărgită a soţiei poetului, instituţia judeţeană parcă era lovită de paralizie, nereacţionînd. Mult mai tîrziu, pe cînd situaţia începea să devină dramatică, reacţia s-a făcut simţită, dar, acum, tăvălugul aşa-zisei retrocedări începuse să se rostogolească antrenînd la vale forţe umane, mînate de interese diametral opuse.

În condiţiile realizării democraţiei noastre cît mai ,,originale”, manifestare care s-a înscris în cîmpul Justiţiei, procesul pornit în anul 2005 a mers şontîc-şontîc, din termen în termen, atingînd, după şapte ani, borna 24 în ceea ce priveşte termenele de judecată. După cum bătea vîntul prin tribunale şi pe holuri, steagul se înclina cînd într-o parte, cînd în cealaltă parte. Aşa se face că, în anul 2012, o instanţă din Bucureşti a apreciat neîntemeiată pretenţia de restituire a domeniului Ciucea, în baza Legii 10/2001, respingînd acţiunea respectivă.

Circul continuă.

Partea nemulţumită introduce apel la hotărîrea iniţială, împrospătîndu-şi motivaţiile şi argumentele, mizînd pe speculaţii avocăţeşti, toate grupate în spatele unei speranţe de cîştig masiv şi gratuit, cu promisiuni orbitoare pentru cine se pretează la subterfugii juridice. Ceea ce s-a şi realizat în octombrie 2015. În acea zi fatidică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decide anularea actului de donaţie întocmit de Veturia Goga prin care aceasta transfera dreptul de proprietate asupra bunurilor de la Ciucea în favoarea Statului Român. În acest punct bifăm un act de cotitură în derularea acestui proces inventat, partea răului jubilînd şi pregătind şampania care defineşte victoria.  Dar ce victorie? Împotriva tuturor evidenţelor, ca să nu mai vorbim de bunul-simţ şi de morală – sentimente ce lipsesc din panoplia devoratorilor de averi nemeritate. Fără a încerca să fim cîrcotaşi – domeniul justiţiei e prea serios pentru a ne permite divagaţii puerile – măcar ca simpli cititori ai materialelor din dosar, nu ne putem abţine să nu punem nişte întrebări fireşti, deşi statutul lor retroactiv ne împinge să renunţăm.

Totuşi… Cum s-a demonstrat incapacitatea psiho-motorie şi lipsa de discernămînt a Veturiei Goga, în momentul realizării actului de donaţie, în anul 1966? Conform datelor biografice, la acea dată soţia poetului era în vîrstă de 83 de ani, mai avînd de trăit 13 ani pînă la părăsirea definitivă a acestei lumi. Era Veturia Goga în incapacitate de a discerne, la acea vîrstă? Nu era capabilă să ia singură hotărîri de natură patrimonială, pentru ca instanţa să-i pună la îndoială, acum, capacitatea mentală? Din dovezile pe care le aflăm din documente această excepţie nu se susţine. Iată dovada. Pe 2 ianuarie 1971, la vîrsta de 88 de ani, Veturia Goga nota în jurnal: ,,Eu mă duc la serviciul de la biserică – a trecut multă vreme de cînd nu s-a mai ţinut aici serviciu şi eu m-am simţit atît de aproape de feţele brăzdate ale ţăranilor, toţi dintr-odată eram mai buni şi mai chemaţi să ne dăm mînă în mînă, să fim cu toţii fraţi. M-am bucurat de bucăţica de anafură primită de la biserică…”.

Quod erat demonstrandum!

Cine judeca cu atîta luciditate în 1971, nu avea discernămînt cu 5 ani mai înainte? Şi pentru că sîntem în perimetrul preceptelor juridice – depinde cum sînt înţelese şi aplicate – cred că, la cîte dovezi se puteau aduce în sprijinul valabilităţii actului de donaţie făcut de Veturia Goga, se putea foarte bine aplica un principiu de drept roman, care spune: ,,Manifestum non eget pro­batione”, adică: ,,ceea ce este evident nu cere să fie dovedit”! Aşa ar fi fost moral! Cu dovezi sau fără dovezi, Golgota pătimirii amintirii po­etului Octavian Goga se proliferează din ce în ce mai ameninţătoare, concretizată în respingerea recursului îna­intat de Consiliul Judeţean Cluj, menţinînd decizia din octombrie 2015. Conform unor planuri bine puse la punct, petenţii moştenitori ai Veturiei Goga fac următoarea mutare pe tabla de şah a imposturii: pentru a prelua efectiv bunurile de la Ciucea au înaintat o nouă acţiune la Tribunalul Cluj împotriva Consiliului Judeţean Cluj, cerînd restituirea în integralitate a Complexului ,,Octavian Goga” de la Ciucea.

Între timp, însă, schimbîndu-se optica prin care se privea ,,Cazul Ciucea”, în cadrul instituţiei Consiliului Judeţean Cluj şi manifestînd mai activ în plenul şedinţelor din instanţă, impulsionaţi şi de semnalele venite din partea presei, se reuşeşte ajungerea la o decizie a unei instanţe judecătoreşti favorabilă. Trezindu-se că ultima acţiune le-a fost respinsă, aceea cu ,,restitu­irea în integralitate”, petenţii au înaintat recurs, dar norocul de data aceasta pare că i-a  părăsit, hotărîrea fiind ca o gură de oxigen pentru hrănirea, în continuare, a Complexului de la Ciucea sub auspiciile actuale. Curtea de Apel Cluj: ,,Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii (le indică numele) împotriva sentinţei civile nr. 693 din 15.12.2016 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. 1823/117/2016, pe care o menţine. Decizia este definitivă”.

Să nu credeţi că definitiv înseamnă şi imediat!

Dacă nu vor apărea alte sincope juridice, Consiliul Judeţean Cluj are de urmat un procedeu impus, generat de modificarea statutului de proprietate a Complexului de la Ciucea, în sensul că, în urma anulării actului de donaţie (în cel mai pur gest samavolnic), întregul imobil a revenit răposatei Veturia Goga, fiind consemnat în Cartea Funciară ca atare. Pentru revenirea la normal, în baza actului de donaţie făcut de soţia supravieţuitoare, Consiliul Judeţean Cluj poate întreprinde demersuri în sensul de a redeveni proprietarul Casei Memoriale ,,Octavian Goga”. Pentru a afla date despre situaţia la zi a acestui proces, în timp ce lucram la acest material, vineri, 15 februarie a.c., am sunat la C.J. Cluj, Oficiul Juridic, şi am solicitat lămuriri, în sensul clarificării unor informaţii survenite pe surse precum că soluţia definitivă a dat cîştig de cauză Statului Român, Complexul de la Ciucea reintrînd în circuitul naţional al muzeelor şi caselor memoriale. Răspunsul a fost unul nu prea încurajator, aflînd că, în prezent, s-a cerut transferarea la Bucureşti a procesului, eta­pa depăşind acţiunea de fond. Ceea ce s-a realizat concret a fost instituirea sechestrului pe întrega proprietate, pentru a nu putea fi înstrăinată pe timpul derulării procesului.

În consecinţă, pînă la fi­nal mai e. Falanga ocultă nu vrea să depună armele. În vir­tutea ideii de dreptate care trebuie să învingă – indiferent de condiţiile vitrege în care se propagă – cred că Statul Român, reprezentat prin Con­siliul Judeţean Cluj şi prin Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, nu poate pierde acest proces infam. Sper că sindromul abulic de care s-a lăsat dominat, la începutul acestui travaliu Consiliul Judeţean Cluj, să se fi estompat, specialiştii jurişti să pună pe masă argumentele cele mai solide (e uşor de probat) şi să încheie acest calvar al pierderii patrimoniului cultural naţional.

Amintirile care se rotesc în jurul acestor locuri de legendă fac parte din Panteonul culturii noastre naţionale afirmată de-a lungul unor secole zbuciumate, pe care n-avem voie să le maculăm cu acţiuni acefale care vor provoca pierderi incomensurabile şi ireparabile. Aşa precum arată documentele (pentru cine vrea să studieze etnogeneza şi devenirea a ceea ce cunoaştem astăzi ca fiind Complexul Muzeal ,,Octavian Goga” de la Ciucea), proprietatea a cunoscut mai multe etape de dezvoltare, unele dintre acestea fiind marcate de pierderi materiale şi de suferinţe umane.

Octavian Goga nota în Jurnalul său –  ca dovadă a atracţiei acestui sanctuar de suflet: ,,10 mai 1931. Am stat cîteva ceasuri la Ciucea. Sînt plini de floare merii şi cireşii. O atmosferă de puritate a naturii în care cu greu se pot încadra actualele mele preocupări electorale.” O întîmplare cu iz de telenovelă s-a petrecut pe Domeniul Ciucea imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, cînd, ,,îndrăgostiţi” de unele obiecte de patrimoniu de la Ciucea, soldaţii sovietici au încărcat cîteva camioane pentru a mobila Casa Ofiţerilor Sovietici de la Oradea. La aflarea veştii, Veturia Goga a acţionat pe două fronturi: l-a anunţat pe generalul Avramescu, iar ea s-a deplasat la Cluj, la Comandamentul Sovietic, unde a reclamat furtul. Înţelegînd importanţa acestor obiecte, comandantul sovietic a ordonat restituirea acestora de către cei care le ,,împrumutaseră”. Întîmplarea a avut şi un epilog: în 1968, în timpul vizitării Muzeului de la Ciucea de către o delegaţie de scriitori sovietici, pe cînd amfitrioana le povestea faza cu ostaşii sovietici îndrăgostiţi de arta din Muzeu, un ziarist care însoţea grupul a mărturisit că ofiţerul sovietic de la Comandament era tatăl său! În noaptea de 6 spre 7 iulie 1990, hoţii au dat o spargere la Ciucea, dispărînd cu o tapiserie, 7 icoane pictate pe lemn, datînd din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, precum şi alte obiecte de patrimoniu. Tapiseria  (5 x 3 m), realizată în secolul al XVI-lea în atelierele Orientului, din păr de cămilă, era evaluată la 7 milioane de mărci germane. Cu ajutorul Interpol hoţii au fost prinşi în Germania şi obiectele de artă recuperate.

Nu e păcat ca, după atîtea avataruri şi după ce a traversat perioade nebuloase, ajungînd astăzi unul din reperele culturale de bază ale culturii şi istoriei noastre literare – Complexul „Octavian Goga” de la Ciucea să se piardă datorită nesăbuinţei a doi, trei indivizi şi a indiferenţei Statului Român?

Nu lăsaţi să moară locurile în care a trăit şi a creat autorul mişcătoarelor versuri din poezia ,,Noi”: ,,La noi sînt codri verzi de brad/ Şi cîmpuri de mătasă;/ La noi atîţia fluturi sînt/ Şi-atîta jale-n casă./ Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sînt cîntece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe…”.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite