
- 19-03-2020
- 0 Comentarii
- 925
- 3
O biografie pentru eternitate
De peste un secol și jumătate viața
și activitatea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza sînt prezentate pe toate
canalele media, interesul istoriografiei românești și al altor formatori de
opinie pentru cunoașterea celui care a fost ales primul Domnitor al
Principatelor Moldova și Muntenia și sub a cărui personalitate s-a făurit prima
unire efectivă a celor două Țări Românești, crește odată cu înaintarea în timp.
Cu prilejul unor evenimente cu o încărcătură istorică și socială mai emoțională
– 24 ianuarie rămîne cel mai grăitor exemplu – figura colonelului A.I.Cuza
apare zugrăvită în varii ipostaze, după stilul celui care o reprezenta sau după
conjunctura politică în care era încadrat Domnitorul.
În acest context, unii cititori,
poate dintre cei care au habar de Istoria României și care mai pun mîna pe
carte din cînd în cînd, pot privi reluarea subiectului Alexandru Ioan Cuza ca
pe o repetare care conduce la un fel de saturație, sau la un fel de plictiseală
intelectuală. Sincer vorbind – chiar dacă sînt asemenea cazuri, acestea au doar
un fundament subiectiv, indus de o falsă arguție și de o grabă nejustificată a
acestor preopinenți. De ce? Foarte simplu: Istoria Țării tale, oricît ai
studia-o, niciodată nu devine o sarcină plictisitoare, ea fiind o știință vie,
în mișcare, avînd mereu surprize pe care le dezvăluie în fața cercetătorului,
în cazul de față – a cititorului. Dacă punem în balanță greutatea numelui
Domnitorului Alexandru Ioan Cuza împreună cu reformele fundamentale pe care
tînărul Stat Român le-a cunoscut sub domnia sa – criteriul repetării devine
obligatoriu și chiar plăcut de către numeroșii săi beneficiari.
Totuși (la români există întotdeauna
un ,,totuși” – depinde în ce accent îl utilizezi: justificativ sau
demonstrativ) – totuși, mi-am propus să scriu acest material într-o cheie
distinctă, aducînd unele elemente ce parvin din studiul unor scrieri în care
autorii s-au aplecat în reliefarea unor întîmplări și date din biografia lui
A.I.Cuza mai puțin cunoscute de publicul larg. Cred că îmbinînd cercetarea
riguroasă cu dovezi istorice irefutabile – pe de o parte, cu descrierea unor
trăsături particulare, umane – pe de altă parte, narațiunea poate deveni mai
cursivă și mai atractivă, mai ales într-un moment în care omului îi cam repugnă
cititul.
Pentru că am vorbit de Istorie și de
importanța cunoașterii ei în aprecierea unor fapte și a unor personalități
marcante din propria noastră Istorie, cred că este bine să ne reamintim ce
spunea Mihail Kogălniceanu – fost prim-ministru în Guvernul Cuza – cu referire
la Istorie: ,,După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimic nu este
mai interesant, mai vrednic de luarea noastră aminte decît istoria!”.
Pentru că multe momente din viața lui
Alexandru Ioan Cuza sînt controversate, să începem cu data și locul nașterii.
Dacă data nașterii a fost acceptată – ziua de 20 martie 1820, deși, și la acest
capitol a apărut și o altă dată (12 septembrie 1818), localitatea de origine a
stîrnit și încă stîrnește controverse – presa vremii și studiile istorice pe această
problemă enumerînd nu mai puțin de 5 localități în care s-ar fi născut
A.I.Cuza: Galați, Brăila, Iași, Bîrlad, Huși! Dacă primele 3 ipoteze au fost
demontate de istorici, ultimile două – Bîrlad și Huși – au rămas să se
concureze, cele două urbe adjudecîndu-și fiecare cinstea de a-l avea ca fiu pe
viitorul Domnitor al Principatelor Unite.
Susținătorii Bîrladului ca loc de
naștere al Domnitorului aduc în sprijinul acestei versiuni unele documente cum
ar fi: Diploma de Bacalaureat de la Paris; Almanahul de la Gotha, 1862 (în care
sînt trecute date despre familiile domnitoare din Europa); o scrisoare a
Doamnei Elena Cuza, în care aceasta notează ,,Bîrladul, patria iubitului meu
soț”. Pregătind acest material am găsit într-un album editat la Iași o reproducere
a pașaportului lui Alexandru Ioan Cuza, din 1867, în limba germană, unde locul
de naștere este trecut ,,Berlad în Moldavia”.
Partizanii orașului Huși pare să fi
cîștigat partida avînd de partea lor numele și notorietatea istoricului Nicolae
Iorga, el fiind acela care a întreprins și demersuri în vederea declarării
casei din Huși în care s-a născut A.I.Cuza, monument istoric. Și bătălia pentru
impunerea casei în care s-a născut viitorul colonel – cea din Bîrlad și cea din
Huși – susținută de istorici locali din cele două orașe vasluiene, poate genera
paralela care să incite și mai mult spiritele. Demne de remarcat în această
,,concurență” (foarte lăudabilă, de altfel) sînt oficialitățile din cele două
orașe, care nu au fost capabile să pună pe picioare o Casă Memorială închinată
lui Cuza. Dacă la Bîrlad casa în care se presupune că s-ar fi născut Cuza mai
există, transformată în locuință socială, avînd o placă comemorativă în curte,
casa din Huși a căzut pradă buldozerelor în octombrie 1989, prilej de a mai
șterge o filă din Cartea de Istorie a Neamului.
Pentru a eluda într-un fel misterul
adevăratului loc de naștere al lui Alexandru Ioan Cuza, oferind o explicație la
încurcătura generată de confuzia locului de naștere, îl cităm pe istoricul din
Huși, Costin Clit. Acesta susține că originea bîrlădeană a lui Alexandru Ioan
Cuza se datorează fixării acesteia, în mod eronat, chiar de Cuza, pe cînd se
afla la Paris, pentru inducerea în eroare a unor cămătari care-l căutau pentru
încasarea unor datorii făcute în capitala Franței. De fapt, adresa indicată ar
fi fost a unui Cuza, dar a vărului viitorului Domnitor...
Actul Unirii Principatelor Române de
la 24 Ianuarie 1859 a constituit piatra de temelie a viitorului Stat România.
La 161 de ani de la acest eveniment epocal, semnificația lui începe să-și
piardă strălucirea, ceea ce induce în mentalul unora o atitudine periculoasă,
anume că pe români îi interesează mai mult prezentul (cu încercările lui care
ne dau bătăi de cap și cu incertitudinea zilei de mîine), trecutul lăsîndu-l
doar în grija cercetătorilor și istoricilor. Rememorarea unor pagini din
trecutul nostru istoric, precum în cazul de față, cred că face bine oricui, mai
ales că Unirea Principatelor – marele pas înaintea Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918 – rămîne evenimentul care îl are în prim-plan pe Alexandru Ioan
Cuza.
După înfrîngerea Revoluției de la
1848, Unirea Principatelor a devenit obiectivul esențial al mișcării unioniste.
În urma Conferinței de Pace de la Paris (1856), Tratatul de Pace semnat de
marile puteri ca urmare a Războiului Crimeei și a înfrîngerii Rusiei, a venit
cu hotărîri privind Principatele Române: *înlăturarea protectoratului Rusiei și
înlocuirea acestuia cu garanția colectivă a marilor puteri europene; *revenirea
în componența Moldovei a 3 județe din sudul Basarabiei; *organizarea unei
Adunări Ad-hoc în fiecare Principat, în care să se exprime părerea populației
cu privire la Unire.
Trecînd prin Adunările din 1857, care
au adoptat rezoluții similare privind Unirea, se ajunge în anul următor cînd,
la 7/19 august, Convenția prevăzută de Tratatul încheiat la Paris hotărăște
următoarele: *Țara Românească și Moldova vor purta numele de Principatele
Unite; *la Focșani va exista o Comisie Centrală care va avea sarcina de
pregătire a legilor; *tot la Focșani se va forma o Curte de Casație comună;
*armatele vor avea o organizare identică pentru a forma, la nevoie, una
singură; *fiecare țară va avea domnul său; *țara va avea un guvern și o adunare
legislativă.
Beneficiind de aceste prerogative,
Moldova și-a ales domnitorul în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, la
5/17 ianuarie 1859. În Țara Românească problemele au fost mai complicate, la
domnie fiind mai mulți pretendenți (Gheorghe Bibescu, Barbu Știrbei). Învingînd
elementele conservatoare, reprezentanții partidei naționale au reușit să-l
impună pe același Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie/5 februarie 1859, impunînd
voința poporului și păcălind, într-un fel, cerberii Europei în ceea ce privește
alegerea unui singur domn în cele două Principate.
În urma recunoașterii de către marile
puteri a dublei alegeri și a Unirii depline a Principatelor (1859-1861) sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost adoptate măsuri care au pus bazele
Statului modern român.
Lui Alexandru Ioan Cuza contemporanii
i-au pus multe în cîrcă. În timp ce unii îl apărau, alții îi creionau un
portret nu prea de lăudat: afemeiat, practicant al jocurilor de noroc,
zeflemist, bețiv și alte invective, culminînd cu acuzația că a obținut trei
grade militare în doar 10 zile! Deoarece știm cum se creează legenda –
extrapolînd și exagerînd calitățile și defectele unui om – nu facem comentarii
pe marginea ideilor exprimate, probabil, de adversarii lui Cuza. Pentru o mai
clară lămurire a acestei problematici, citez din ,,Viața lui Cuza”, biografie
scrisă de Dimitrie Bolintineanu (născut cu un an înaintea lui A.I.Cuza, deci un
bun cunoscător al realității acelor ani): ,,Se impută domnului patima
jocului. El nu mai juca alta decît jocuri ordinare cu amicii, de cînd se numise
domn. Îl acuzau de mîndrie. În casă era amabil cu toți, îi punea pe toți să
șadă, le permitea să fumeze, să rîdă. Îl acuzau de băutură: nu bea decît apă la
masă și un lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărțit
nici un bărbat de femeia sa, nu a făcut să plîngă nici o mamă pentru fiica sa
răpită”.
Ingenioase explicații, dar, dacă
citești și printre rînduri, descoperi în justificările lui Bolintineanu un fel
de arguție camaraderească. Oricum le-ai lua, spusele bolintineanului sînt
menite să spele oarece impurități de pe numele Domnitorului.
Pentru că am amintit mai sus de
,,miracolul” avansării – nota bene – numai în 10 zile – de la gradul de
sublocotenent la cel de maior, mă simt dator să lămuresc acest mister.
Iată succesiunea faptelor.
În anul 1857, Alexandru Ioan Cuza era
pîrcălab de Galați, numit în acest post de fostul domnitor Grigore Al. Ghica.
Caimacanul, adică locțiitorul de domn, Nicolae Conachi-Vogoride, antiunionist
declarat, dorind să pună la cale falsificarea listelor electorale pentru
Divanul Ad-hoc, a încercat atragerea tînărului pîrcălab în această operațiune
murdară, fără a bănui reacția lui Alexandru Ioan Cuza. În materializarea
acestei fraude electorale, caimacanul a folosit (ceea ce el credea că este un
act de corupție) avansarea rapidă a lui Cuza. Alexandru Ioan Cuza primise
gradul de sublocotenent încă din 1849, pe cînd funcționa ca director în
Ministerul de Interne. Astfel, caimacanul Vogoride a emis 3 decrete succesive,
din 3 în 3 zile, avansîndu-l pe Alexandru Ioan Cuza pînă la gradul de maior
(locotenent, căpitan, maior)!
Caimacanul, însă, nu știa cu cine are
de-a face. Ferm pe poziția sa de unionist,
maiorul Alexandru Ioan Cuza nu a căzut în capcană, nelăsîndu-se sedus nici de
tresele primite într-un termen foarte scurt. El a replicat camaicanului
dîndu-și demisia din postul de pîrcălab de Galați, imputîndu-i acestuia gravele
încălcări în ce privește corectitudinea pregătirii alegerilor pentru Adunările
Ad-hoc. Prin cuvinte simple, dar pornite din inimă, fostul pîrcălab de Galați
îi scria lui Vogoride, la 24 iunie 1857:,,Mă văd silit, cu o vie părere de
rău, împotriva dorinței ce am de a sluji patriei într-o vreme așa de gingașă, a
vă cere dimisionarea mea din funcția de pîrcălab, fiind o tristă povară sub un
asemenea sistem”.
Prin acest gest radical, Alexandru
Ioan Cuza a pus mai presus de înălțarea sa în grad interesele Țării, refuzînd
trădarea idealului Unirii. Dincolo de cîte se vor spune la adresa Domnitorului,
dragostea lui pentru Popor și pentru dreptate va marca, emblematic, cei 7 ani
de domnie.
O altă imagine a Domnitorului
Alexandru Ioan Cuza este aceea care are în centru iubirea lui pentru Maria
Obrenovici – o iubire extraconjugală ale cărei implicații se regăsesc și în
finalul abrupt al domniei, pecetluit în noaptea de 11/12 februarie 1866.
Tumultos în luarea unor hotărîri personale, apăsat și de nefericirea Doamnei
Elena de a nu putea avea moștenitori, Cuza găsește în Maria Obrenovici nu doar
o amantă, ci și o confidentă, în curînd aceasta fiind parte din camarila de la
Palat. Avînd cu Maria doi copii pe care-i recunoaște și îi adoptă alături de
prima Doamnă a Principatelor, aducîndu-i la Palat, împreună cu mama lor,
Domnitorul încalcă toate preceptele, sfidînd opinia publică.
,,Monstruoasa coaliție” care a pus la
cale detronarea lui Alexandru Ioan Cuza a avut un aliat neașteptat în persoana
Mariei Obrenovici, care, în noaptea fatală, fiind în aceeași cameră cu
Domnitorul, a deschis ușa complotiștilor, aceștia arestîndu-l pe Cuza fără a
provoca vreun incident. În dormitorul alăturat dormeau Elena Cuza și cei doi
fii ai soțului ei cu amanta Maria! Poate că și acest triunghi amoros –
nepotrivit și imoral pentru un astfel de nivel social – să fi contribuit la
pregătirea terenului pentru detronarea și alungarea din Țară a lui Cuza. Unii
analiști și istorici pun trădarea Mariei Obrenovici pe seama faptului că gestul
ei l-a salvat pe Domnitor de la moarte, ei putînd pleca din București pe 13
februarie, separat, de la Brașov plecînd împreună.
Plecată pe urma lor împreună cu
copiii, Elena Cuza îi găsește la Viena, unde triunghiul conjugal se reface,
drama familiei Cuza cunoscînd meandrele de la limita suportabilului. Cert este
că, atunci cînd fostul domnitor se îmbolnăvește, Maria Obranovici îl părăsește.
Ea găsise deja un înlocuitor!
Astfel, după 7 ani de la dubla
alegere entuziastă a lui Cuza ca Domnitor atît al Moldovei cît și al Munteniei,
unindu-le într-un singur Stat – Principatele Unite Române – și după împlinirea
unor reforme capitale care au pus bazele Statului modern român, s-a dovedit că,
deocamdată, clasa politică nu era pregătită să susțină un domn ,,de pămînt”,
intrigile și interesele divergente (exploatînd și greșelile făcute de Cuza) au
dus la lovitura de stat din 11/12 februarie 1866.
La 200 de ani de la nașterea lui
Alexandru Ioan Cuza, noi citim Istoria și rememorăm faptele devenirii noastre
ca Popor, Neam, Țară. Desigur, avem și noi problemele noastre, poate mai mari
și mai complicate ca pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Însă, ce ne spune nouă
astăzi Unirea de la 24 ianuarie 1859? Ce ne spune, astăzi, omul Unirii,
moldoveanul Alexandru Ioan Cuza? Trebuie să recunoaștem că sîntem într-un
viguros declin nu numai economic, ci și social, etic și cultural. Cîți dintre
sutele de tineri care își petrec serile în Centrul Vechi al Bucureștilor, luînd
cu asalt localurile de pe vechile străzi bucureștene, știu că – vizavi de unde
petrec ei, pe strada Smîrdan, la numărul
39 – zace în ruină fostul hotel ,,Concordia” – locul în care a fost ales
(și în Țara Românească) domnitor tot Alexandru Ioan Cuza?
Ce să mai spunem de autorități
(Primărie, Ministerul Culturii, Academia Română, Parlamentul României – la
președinte nu mă bag, el este profesor de fizică!), autorități care, de 30 de
ani, nu sînt capabile să coroboreze toate datele problemei: retrocedări,
revendicări, răscumpărări etc., și să facă un Muzeu al Unirii în această
clădire?
Acum 100 de ani, cu ocazia
Centenarului nașterii lui Alexandru Ioan Cuza, marele Iorga spunea, printre
altele: ,,Alexandru Ioan Cuza s-a ridicat pentru o misiune istorică, a
pătimit pentru dînsa și s-a stins ca un mucenic al misiunii istorice pe care
și-a impus-o. Cuza nu a pretins să fie mai mult decît ceea ce cerea vremea lui,
dar a avut superiorul bun simț și marele talent politic de a nu fi niciodată
mai puțin decît ceea ce vremea cere de la un om în situația lui”.
Astăzi, la bicentenar, în lipsa
domnului Nicolae Iorga, punem punct și ne întoarcem la nebunia și drama acestor
zile, la inamicul public numărul 1 al întregii planete – enigmaticul
Coronavirus!
GEO CIOLCAN
-3.1 C