Capitolul 7 –
Nu vreau să te mai pierd... (4)
În clipa aceea, ușa se deschise și apăru asistenta care o rugă pe Iulia să-l lase pe profesor să se odihnească, deoarece nu scăpase încă de pericol. Iulia se aplecă și vru să-l sărute, dar el o opri, îi prinse palma mică în palma lui ducînd-o la buze și sărutînd-o, apoi spuse:
– Cum era cîntecul? „Nu vreau să te mai pierd pentru nimic, prea mult te-am căutat în Univers...Iulia....” – fredonă bătrînul.
– Nu o să mă mai pierzi, dragul meu, îi spuse privindu-l cu drag fata, te-am găsit și nu ne vom mai despărți niciodată!
Tudor zîmbi trist, apoi își flutură mîna în semn de salut privind-o cum ieșea pe ușă. Ajunse la ea în salon, extrem de tulburată de întîlnire. Tudor îmbătrînise grozav și asta o întrista foarte tare, dar timpul nu putea fi oprit. Se așeză pe pat și adormi. Cînd se trezi, soarele era sus pe cer, și părinții ei se aflau deja acolo veghindu-i somnul, așa cum făceau cînd era copil.
– Bună dimineața, le spuse ea somnoroasă. Apoi, își aminti fulgerător de Tudor și sărind din pat le spuse:
– Nici nu știți cu cine m-am întîlnit azi noapte aici în spital!
– Cu cine? – o întrebă mama ei.
– Cu Tudor!
– Cu Tudor? Cum așa?
– Ieri a suferit un preinfarct și l-au adus aici.
– Preinfarct? La vîrsta lui? – se miră mama ei.
– Are 87 de ani, mamă!
Femeia începu să rîdă și spuse:
– Așa e, da! Am și uitat că pentru el au trecut 60 de ani, nu trei zile ca pentru tine. Unde e? În ce salon? Hai să-l cunoaștem și noi!
– Abia aștept să vi-l prezint, spuse fata în timp ce-și îmbrăca halatul peste pijamale, ieșind pe coridor.
Se îndreptă spre salonul lui Tudor așteptînd să ajungă și părinții ei. Deschise apoi ușa pășind înăuntru și simți că se prăbușește. Camera era goală! Se așeză pe patul gol murmurînd ca pentru sine:
– Totuși azi-noapte era aici, chiar pe patul ăsta, doar nu am visat!
– Hai să întrebăm la camera de gardă, propuse tatăl ei.
– Bravo, ești deștept, îi spuse Iulia, zbughind-o pe ușă afară.
Ajunse la camera de gardă, bătu și, fără a mai aștepta să fie poftită, apăsă clanța. Cele trei asistente care se aflau înăuntru întoarseră mirate capul spre ea.
– Ce doriți?
– Unde e profesorul Tudor Grigorescu din salonul 25? – le luă ea la rost.
– A murit azi dimineață la ora 6, i se răspunse sec. L-au dus la morga spitalului pînă vine fiica sa, să-l înmormînteze.
Iulia se lăsă să alunece de-a lungul peretelui, în timp ce lacrimi mari i se rostogoleau pe obraz. Ridică ochii și, văzînd privirea mamei sale mirată că o găsește astfel, spuse doar atît:
– A murit, mamă! Tudor a murit!
– Cum a murit?
– A făcut un infarct extrem de urît, doamnă – răspunse aceeași asistentă – și, cu toate eforturile depuse, nu l-am mai putut salva. Îmi pare rău.
Iulia se ridică și, sprijinindu-se de mama sa, porni încet către salon. Era tristă că-l pierduse pe Tudor dar era recunoscătoare Cerului, pentru că-l întîlnise încă o dată.
Visul pe care-l trăise în ultimele luni apusese, rămînîndu-i doar amintirea zilelor petrecute alături de iubitul ei, care acum plecase spre „sclipături de stele” pentru totdeauna. Cursa contratimp pe care o începuseră împreună se sfîrșise pentru el. A ei, putem spune că abia începea.
EPILOG
Căpitanul de Securitate Pavelescu avusese una din cele mai proaste seri din activitatea lui. Mai întîi, trebuise să umble prin păduri urmărind doi mucoși, iar acum unul dintre mucoșii ăia tocmai îl deconspirase ca agent NKVD și amenința să-l aresteze, în timp ce un altul îi ținea propriul pistol în coaste.
Frămîntîndu-se cum să scape din situația nenorocită în care se găsea, află soluția într-un moment în care paznicul lui privi o clipă în altă parte. Atunci, îl dezarmă cu o mișcare bruscă și-l trimise la pămînt. Îndreptă apoi pistolul spre fetișcana aceea, Iulia, pe care urma s-o scoată definitiv din joc cînd auzi de lîngă el strigătul de avertizare al lui Victor. Trase instinctiv, dar îl nimeri pe Tudor care se așezase în fața fetei pe care o împinsese în așa fel încît ea dispăru ca prin magie.
Nu stătu să se gîndească unde era fata, ci o luă la fugă printre copaci, trăgînd de cîteva ori cu arma spre soldații care-l urmăreau și, făcînd un ocol, reveni în poiana care acum era goală. Soldații îl căutau în josul muntelui, iar Tudor și Victor fuseseră și ei luați de acolo. Fata nu mai era, bineînțeles, nici ea. Aducîndu-și aminte de acel moment, căpitanul se îndreptă spre locul unde o văzuse dispărînd în aer pentru a se lămuri asupra celor întîmplate. La prima vedere nu observă nimic deosebit, dar apoi văzu aerul mișcîndu-se ca un miraj și, schimbîndu-și unghiul din care privea, văzu în cele din urmă poarta, ceea ce-i aminti despre mărturiile fetei legate de portalul prin care venise din anul 2022 și a cărui descriere semăna foarte bine cu ceea ce vedea el acum în fața ochilor.
Începu să își dea seama că bazaconiile pe care credea că i le spunea Iulia nu erau deloc bazaconii, ci adevăruri, iar călătoria în timp era posibilă. Realiză că o misiune care să aducă informații și tehnologie din viitor ar putea schimba echilibrul de forțe între puterile lumii, iar Uniunea Sovietică ar fi fost net avantajată.
În aceeași clipă, auzi zgomotul produs de cizmele soldaților care se apropiau de poiană și-și dădu seama că înconjuraseră locul, ceea ce-i reducea mult șansele de scăpare. Atunci hotărî ce avea de făcut. „Tot înainte, ca pionierii” – își spuse și păși hotărît spre portalul care-l înghiți într-o clipită.
Mulțumiri
Mulțumesc pentru ajutorul acordat în scrierea acestei cărți părinților mei, care mi-au povestit despre Bucureștii anului 1962, socrilor mei, pentru contribuția pe care și-au adus-o prin informațiile despre Brașovul aceluiași an, fiicei mele, pentru realizarea coperții, cît și soției și fiului meu, pentru susținerea lor.
De asemenea, le mulțumesc administratorilor site-ului Orașulmemorabil.com, pentru informațiile despre orașul Brașov al anilor ʼ60 și domnului Gheorghe Fatol, pentru cartea sa „Orșova Veche”, care m-a ajutat enorm în creionarea zonei.
Sfîrșit
NICU MARIUS MARIN