1962 – Cursă contratimp (XXXV)
  • 13-11-2023
  • 0 Comentarii
  • 166
  • 1

Capitolul 7 –
Nu vreau să te mai pierd... (2)
Fu rîndul părintelui ei să caște ochii uimit și s-o întrebe pe fată:
– Vrei să spui că Tudor era printre ofițerii care au înființat în 1962 viitoarea UM 0110? Pe bune?
– Nu știu de care UM 0110 vorbești – răspunse Iulia – dar da, cu asta se ocupa.
– Fabulos! – mai spuse tatăl ei așezîndu-se pe unul dintre scaunele existente în salon.
– Cum era Tudor? – interveni mama ei în discuție.
– Era bun, inteligent și... minunat, spuse fata privind în gol în timp ce lacrimile i se prelingeau pe obraz.
– Dar de ce spui că era? – se auzi o voce dinspre ușă.
Își întoarseră cu toții privirile într-acolo, văzîndu-l pe Inspectorul Ionescu rezemat de perete.
– Ce vreți să spuneți, domnule inspector? – întrebă tatăl Iuliei.
– Vreau să spun că Tudor Grigorescu nu a murit în 1962 și sînt șanse să fie în viață.
– De unde știți? – se precipită Iulia plină de speranță.
– Din arhivele Securității, în care am găsit menționat numele lui ca fiind ofițer al UM 0110, răspunse calm polițistul. Problema e că s-a retras din sistem după 1989 și de atunci nu am mai găsit nimic despre el. Poate fi oriunde.
– Tata mi-a spus că ați aflat din arhive despre excursia mea la Ada Kaleh. Să înțeleg că tot de acolo știați data exactă a întoarcerii mele? Scriseseră securiștii vreun raport despre asta? Dacă da, nu scria în acel raport și ce s-a întîmplat cu Tudor?
– Deducția dumneavoastră, domnișoară, e corectă, dar raportul la care vă referiți și care a fost întocmit de Mureșan Aurelian se oprește la momentul în care ați ajuns sus în canion. Restul paginilor au fost rupte, așa că nu știm ce mai conținea.
– Ah, ce bine că mi-ați adus aminte! – exclamă Iulia. Știți cine m-a ajutat să urc pe scări pînă sus în canion?
– Un grup de excursioniști, scrie în raport, răspunse inspectorul.
– ...conduși de bunicul meu! – completă Iulia.
– Cine, tata? – se miră domnul Gheorghe.
– Nu, cu el m-am întîlnit la Buzău și i-am dat 25 de lei să-și sune nașa la București, zîmbi Iulia. M-a ajutat buni Alecu.
– Cum te-ai întîlnit tocmai cu el? – o întrebă mama ei.
– La fel cum, în aceeași zi, bunica Minerva mi-a bandajat glezna și am dus-o pe bunica Maria la gară.
– Cum? – întrebară în același timp părinții ei și inspectorul.
– Ți-ai întîlnit toți bunicii pe drumul de întoarcere? – o chestionă mama ei.
– Chiar așa, mamă. O să vezi, cînd mă voi întîlni cu ei, își vor aminti de mine. Domnule inspector, vreau să vă întreb dacă prin arhivele Securității există vreo fotografie a lui Tudor Grigorescu ajuns la maturitate.
– Da, domnișoară, există și v-o pot arăta chiar acum fiindcă o am aici în telefon. Este o fotografie din 1988, chiar înainte de a demisiona din sistem, spuse el întinzîndu-i aparatul.
Iulia luă smartphone-ul și privi imaginea. Era un bărbat la aproape 50 de ani, pe care îl recunoscu ca fiind iubitul ei, Tudor. Se bucura că scăpase cu viață, deși văzuse clar cum glonțul îl lovise în zona inimii. Îi înapoie aparatul polițistului întrebîndu-l:
– Ați aflat cumva felul în care a scăpat de împușcătura aceea? Am văzut cum glonțul l-a lovit în piept.
– Nu, domnișoară Iulia, nu cunoaștem acest detaliu, fiindcă datele despre activitatea lui lipsesc cu desăvîrșire, dat fiind că întreaga arhivă a UM 0110 a fost distrusă în decembrie 1989 pentru a nu fi capturată de ruși.
– Înțeleg, deci nici o șansă să-l găsesc – spuse fata cu regret.
– Aproape nici una, veni răspunsul.
– Atunci, asta e. Dacă vă mai pot fi de folos cu ceva, vă rog să-mi spuneți.
– De asta venisem, de fapt. Vreau să vă rog să scrieți un raport detaliat asupra a tot ceea ce s-a întîmplat de cînd ați dispărut și pînă acum, ca să putem să închidem și noi dosarul.
– Am s-o fac de îndată ce voi primi un laptop, răspunse fata.
– Mulțumesc, aștept să mă căutați atunci, răspunse inspectorul și plecă.
Iulia se întoarse spre mama ei și-i spuse:
– Ce fac prietenii, colegii mei? Cred că au fost cu toții îngrijorați.
– Au fost, da, dar cea mai afectată a fost Alexandra fiindcă își reproșa faptul că te-a lăsat singură și ai fost absorbită de portal.
– Cred asta și îmi amintesc că ea m-a întîmpinat
și aseară cînd m-am întors, de aceea mă mir că nu o
văd aici.
– Trebuie să ajungă dintr-un moment în altul, spuse tatăl ei uitîndu-se la ceas. Am vorbit cu ea să nu vină chiar așa devreme întrucît nu știam cînd te vei trezi.
– Aș putea să-i dau un telefon, dar din păcate al meu a rămas în fișetele Direcției Generale a Securității Poporului și nu am cum să-l mai folosesc.
– Ți l-au confiscat? – spuse tatăl ei.
– Ce te așteptai să facă, cînd le-am spus de ce este capabil și vor fi văzut ce tehnologie avansată are în el?
– Tocmai de aia, ți-am adus de acasă telefonul de rezervă ca să poți să-ți suni prietenii – o luă tatăl prin surprindere înmînîndu-i un smartphone.
Iulia îl deschise, își activă contul de gmail unde avea salvate toate numerele de telefon și formă numărul Alexandrei. Fata răspunse după cîteva secunde, bucuroasă că-și aude prietena și anunțînd-o că ajunge în cinci minute la ea. Într-adevăr, foarte curînd Alexandra intră în salon îmbrățișîndu-se cu Iulia, ai cărei părinți plecară ca să le lase singure, urmînd să revină peste cîteva ore. Rămase doar ele două, Alexandra întrebă ca și cum ar fi vrut să reînnoade timpul de unde se rupsese, amintind de evenimentul care le marcase acele zile:
– Spune-mi, te rog... în călătoria asta... s-a întîmplat.... știi tu....
– Ei, ce? – întrebă nedumerită fata.
– ...știi tu! Să te sărute vreun tataie... Gluma prietenei sale o făcu pe Iulia să-și amintească momentul, în timp ce frînturi de imagini și de informații i se încrucișau în minte, pînă cînd imaginea rezultată o făcu să spună cu voce tare:
– Doamne, cît sînt de proastă! Dar știi? Proastă rău!
Alexandra se uita la ea neînțelegînd ce se întîmplă și o întrebă mirată:
– Ce vrei să spui?
– Nu înțelegi? Știu unde e Tudor! Știu cine e Tudor! Tudor e bătrînul din parc!
– Cum? Adică vrei să zici că... începu prietena ei să vorbească, dar Iulia nu o lăsă să termine ci îi luă vorba din gură.
– Da. Vreau să zic că bătrînul care m-a sărutat în parc cu o săptămînă înainte de plecarea noastră era Tudor, Tudor pe care aveam să-l întîlnesc în București fără să știu cine este, dar acum știu!
– Cum poți fi sigură?
– Mi-am adus aminte de felul în care bătrînul din parc mi-a luat capul în palme cînd m-a sărutat, la fel cum a făcut iubitul meu înainte să mă împingă prin portal ca să nu mă nimerească glonțul, și apoi mai e și ceea ce mi-a spus, acolo, în parc. Îți amintești? A zis: „Așa e, că nu ai plecat încă”! A zis asta, fiindcă el știa cînd urma să plec și și-a dat seama că nu aveam cum să-l recunosc atunci. Mi-a lăsat însă adresa la care să-l caut cînd am să revin, doar că nu-mi mai amintesc care era – încheie fata cu năduf.
– O să-ți amintești cu siguranță, o mîngîie Alexandra, nu-ți mai bate capul și o să iasă singură din sertărașul potrivit. Pînă atunci povestește-mi tot ce s-a întîmplat. Sînt numai urechi.
Iulia începu să-și depene amintirile, întreruptă de exclamațiile Alexandrei care-i cerea amănunte și se mira de tot ce auzea. Vorbiră mult astfel, pînă cînd se întoarseră părinții Iuliei cu haine și fructe fiindcă, deși Iulia avea să fie externată abia a doua zi, voiau ca totul să fie pregătit. După ce plecară și ei, fata rămase singură și începu să se gîndească la toate cele întîmplate. Acum că știa că Tudor trăiește, ba mai mult, că locuiau în același oraș, și ar fi trebuit să fie floare la ureche să-l găsească. Într-un final, se așeză pe pat fiindcă se simțea obosită și închise ochii, cu gîndul să se relaxeze puțin, dar adormi imediat. Se trezi în plină noapte. Se ridică din pat și se duse la baie. Se spălă pe față ca să-și alunge somnul și ieși pe culoar. Era liniște, cu excepția camerei de gardă a asistentelor de unde se vedea un fir de lumină albăstruie ieșind pe ușa întredeschisă, semn că era un televizor în funcțiune.
Fiindcă tot se plictisea, păși spre camera de gardă și ciocani la ușă. Aproape imediat se deschise și se trezi față în față cu o doamnă care o recunoscu imediat și o pofti să ia loc. Începură să vorbească, fata povestindu-i cîteva din întîmplările prin care trecuse și, la un moment dat, sună o sonerie. Asistenta privi panoul și-i spuse:
– Trebuie să merg să văd pacientul de la salonul 25. A venit acum cîteva ore cu un preinfarct și-l monitorizăm. Probabil are nevoie de ceva de m-a sunat. Vrei să vii cu mine?
– Da, aș veni, că tot nu am ce face și poate te ajut. E bătrîn?
– Da e un domn un vîrstă, răspunde asistenta în timp ce ieșea pe culoar. A fost profesor la universitate.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite