1962 – Cursă contratimp (XXXIV)
  • 30-10-2023
  • 0 Comentarii
  • 127
  • 1

Capitolul 6 – Fuga (4)
Andrei era grozav de panicat. Striga și era pur și simplu îngrozit de perspectiva unui drum la Securitate. Cum spunea o glumă din anii aceia „Bate cineva la ușa unei case. Omul dinăuntru întreabă: «Cine e?». «Moartea», vine răspunsul. «Of, ce m-am speriat, credeam că e Securitatea»”.
– Stai liniștit, îi spuse Tudor. Zi-ne doar pe cine căutăm aici și poți pleca.
– Să fii sigur că asta am să fac. Vă duceți și întrebați de domnișoara Minerva. Mai departe e treaba voastră.
Deschise brusc ușa ieși din mașină și se îndepărtă cu pas grăbit. Cei doi se uitară unul la altul și izbucniră în rîs. Cînd se opriră, coborîră din mașină și intrară în Policlinică. Se duseră la portar și-l întrebară unde o pot găsi pe domnișoara Minerva, iar el, foarte amabil, sună pe secția unde se afla și o chemă. După vreo 5 minute de așteptare apăru o tînără asistentă cu părul scurt, înaltă, de o frumusețe aparte, care-i amintea Iuliei de poeta Nina Cassian. Portarul o văzu, se duse spre ea și-i spuse arătînd spre Tudor și Iulia:
– Vă caută tovarășii aceia.
Domnișoara se îndreptă spre ei întrebîndu-i:
– Bună ziua, cu ce vă pot ajuta?
– Prietena mea și-a luxat piciorul și ni s-a spus că dumneavoastră ne-ați putea ajuta.
– Cine v-a spus?
– Prietenul nostru, Andrei Ionescu.
– Ah, Andrei... Ce mai face?
– Cu munca, cu treaba... Știți cum e – răspunse Tudor.
– Ia hai să vedem despre ce e vorba. Ia loc, dragă, aici pe scaun, o îndemnă femeia pe Iulia.
Fata se așeză și asistenta începu să-i palpeze glezna. După cîteva secunde, spuse sigură pe ea:
– E vorba de o luxație, într-adevăr. Deocamdată, singura soluție este aceea de a pune o atelă care să țină piciorul imobilizat, iar luni vă aștept la ortopedie ca să ia o decizie medicul specialist.
– E foarte bine, așa răspunse Iulia.
Femeia se ridică și se duse să ia atelele dintr-un dulap. Nu le găsi, așa că începu să le caute peste tot fără prea mult succes, bombănind tot mai nervoasă:
– Ia uite, domnule, nu le găsesc nicăieri. Unde le-or fi pus colegii ăștia ai mei? Atunci cînd am nevoie de ele pierd vremea căutîndu-le.
În clipa aceea intră o colegă de-a ei care, văzînd-o așa cătrănită, îi spuse în glumă:
– Ce-i, Minervo, ești Minervoasă?
– Unde ați pus atelele alea? – îi replică aceasta enervată.
Restul discuției se estompă pentru Iulia, fiindcă expresia „minervoasă” îi amintea de mama ei, care în copilărie obișnuia să-i mai spună așa, deoarece bunicii ei materne, pe care o mai chema și Minerva, i se spunea astfel cînd se enerva. Deja era prea de tot – se gîndi Iulia – ca asistenta ce găsise între timp atelele și i le fixa de gleznă cu o fașă să fie bunica ei maternă. Nu strica însă să verifice, mai ales că ceva din trăsăturile femeii care-și făcea așa de bine treaba aduceau cu cele ale bunicii. Așteptă să se termine totul și se lăsară conduși la ușa Policlinicii de inimoasa asistentă care continua să le dea sfaturi despre cum să trateze piciorul. Ajunși la ieșire, Iulia se întoarse spre ea și o întrebă brusc:
– Nu vă supărați că vă întreb: numele dumneavoastră complet e cumva Valeria Minerva Ionescu și locuiți în Cristian?
Fata se uită surprinsă la ea și spuse:
– Da, așa e într-adevăr, dar de unde știți?
– O să vă spun luni cînd voi veni la medicul ortoped, spuse Iulia și se urcă în mașină pornind spre Cabana Dîmbul Morii.
După ce plecară, Tudor se uită la ea și-i spuse rîzînd:
– Să nu-mi zici că domnișoara era bunica ta maternă!
– Ba da, chiar ea era – răspunse fata zîmbind șugubăț. Tot așa pricepută la bandaje și recomandări medicale era și în copilăria mea, continuă ea.
– Acum, lipsește să ne mai întîlnim cu bunicul tău matern, pentru a fi tabloul complet, spuse Tudor.
– Păi s-ar putea să ne întîlnim, fiindcă-i place muntele, răspunse Iulia.
Ajunseră între timp la Cabana Dîmbul Morii, pe lîngă care trecură, și se înscriseră cu mașina pe drumul forestier cu gînd să urce cît se va putea în munte, ca să cruțe piciorul Iuliei. Opriră atunci cînd acesta se înfundă și continuară pe jos. Iulia mergea greu din cauza atelelor și a piciorului rănit, dar își spunea că, dacă a ajuns pînă aici, nu face să se înece la mal ca țiganul. Locul nu era pustiu, întrucît, fiind duminică, turiștii care fuseseră la Canionul 7 Scări se întorceau acasă. La un moment dat, începu să aibă senzația că sînt urmăriți de prin pădurea care-i înconjura, și-și împărtăși îngrijorările lui Tudor, care-i răspunse:
– Da, am aceeași senzație și eu. Cred că prietenul nostru Aurelian e prin apropiere așteptînd să ne ia ca din oală, cu tot cu spionii străini pe care-i bănuiește că au venit să te extragă cu elicopterul...
– ...și în loc de asta vor avea o surpriză neplăcută – rîse Iulia.
Pînă la canion făcură aproape 2 ore și jumătate. Era ora 17:30. Acum urma partea cea mai grea, aceea de a urca scările cu piciorul prins în atele. Tudor o sprijini cum putu pe prima scară de acces în canion și ajunseră astfel în fața celei de-a doua. Cînd se gîndeau cum să abordeze urcușul se auziră strigați de sus. Ridicară capele și văzură un grup de trei băieți care voiau să coboare. Iulia le făcu semn că pot coborî fiindcă ea are piciorul rănit și mai stă un pic. Doi dintre băieți ajunseră lîngă ei și îi întrebară:
– Vreți să urcați?
– Am vrea – răspunse Tudor –, dar prietena mea are piciorul luxat și prins în atele, însă vrem neapărat să ajungem sus fiindcă e o zi specială pentru noi și trebuie să o sărbătorim acolo unde ne-am cunoscut.
– Păi dacă e așa, să vă ajutăm să urcați, zise unul dintre băieți.
Cu ajutorul lor, Iulia urcă toate scările pînă în capăt. Le mulțumiră și băieții se pregătiră să coboare, cînd Iuliei îi veni o idee, așa că strigă după ei:
– Pe care din voi îl cheamă Cocoș Alexandru?
Băieții se întoarseră mirați și arătară spre unul din ei, un tip slăbuț cu o față prelungă care se dovedise a fi cel cu inițiativa și ideile bune pe parcursul urcării scărilor.
– Ne cunoaștem?, întrebă cel vizat.
– Nu, nu ne cunoaștem. dar cînd ajungeți la Cabana Dîmbul Morii să-l căutați pe tovarășul Andrei Ionescu și să-i spuneți că am plecat.
– Bine, așa o să facem, dar totuși de unde-mi știți numele? – insistă băiatul.
– L-au spus prietenii tăi de cîteva ori mai devreme și voiam să mă conving că tu ești, minți Iulia. Vă mulțumesc încă o dată și drum bun, spuse fata și se întoarse spre Tudor sprijinindu-se de brațul lui pentru a se îndrepta spre locul unde era poarta.
Tudor o privi și-i spuse doar atît:
– Vrei să spui că era...?
– Da, era, ți-am zis că-i place muntele, îi răspunse Iulia privindu-l cu înțeles. Hai să mergem.
Urcară cu greu cam 20 de minute pînă ajunseră în poiana binecunoscută. Umbrele înserării se lăsau peste pădure. Aprinseră lanterna pe care o aveau cu ei încercînd să caute poarta. O găsiră și Iulia aruncă spre ea cu o piatră ce trecu fără probleme dincolo. Prin urmare, portalul era deschis în sens invers. Fata se întoarse spre Tudor și-i spuse:
– Se pare că aici se termină aventura noastră, dragul meu. Chiar nu vrei să vii cu mine?
– Nu, Iulia oricît te-aș iubi simt că locul meu este aici, în lumea asta, așa cum ți-am spus acum ceva vreme.
– Totuși dacă ai vrea...
În acel moment o lumină orbitoare umplu poiana și o voce cunoscută se auzi într-un megafon:
– Aici căpitanul de Securitate Pavelescu. Sînteți încercuiți de soldați înarmați, nu aveți unde fugi! Predați-vă!
* * *
Părinții Iuliei continuau să citească raportul ofițerului de Securitate, care relata cum au fost urmăriți cei doi pînă la Buzău, unde au început lucrurile interesante după cum scria chiar locotenentul Mureșan: „La Buzău cei doi evadați au intrat în oficiul telefoanelor ca să contacteze pe un prieten al lui Tudor Grigorescu, pe nume Andrei Ionescu, din Brașov, însărcinat cu aprovizionarea la Cabana Dîmbul Morii. Cît numitul Grigorescu a vorbit la telefon, Iulia Gheorghe a contactat un ostaș în termen la unitatea din Buzău pe care l-a îmbrățișat extrem de familiar dîndu-i bani. Am dispus reținerea și interogarea ostașului pentru a vedea legăturile sale cu domnișoara Gheorghe. De la Buzău au pornit pe valea Buzăului, așa cum am presupus, spre Brașov, iar la Prejmer Iulia și-a luxat glezna alunecînd pe iarbă. Au continuat însă drumul spre Brașov unde s-au întîlnit la noua gară cu Andrei Ionescu care i-a condus pînă la Policlinica nr 1, unde i-a părăsit destul de agitat și grăbit ca și cum i-ar fi fost amenințată viața. Spioana Iulia Gheorghe a primit îngrijiri medicale și apoi au pornit spre Muntele Piatra Mare unde bănuim că se vor întîlni cu un comando de agenți străini care o vor extrage din România. Au urcat pînă în vîrful canionului, unde ajutați de un grup de excursioniști, au ajuns în jurul orelor 19, apoi s-au deplasat către o poieniță unde așteptau aterizarea elicopterului cînd...”.
Aici foaia era ruptă, iar raportul se întrerupea. Cei doi oameni ridicară ochii din foi spre inspectorul principal Ionescu iar mama Iuliei spuse:
– Asta e tot? Unde e continuarea?
– Continuarea nu mai e. Din păcate, dosarul este incomplet și asta este tot ceea ce avem.
– Ce s-a întîmplat cu Iulia? A trecut prin poartă sau nu? – întrebă femeia.
– Asta o să aflăm pe data de 21 octombrie după ora 18, răspunse polițistul.
– Păi și cum vom face asta? – se miră tatăl fetei.
– Organizăm un „comitet de primire” cu Salvamont, Poliție și specialiști în găuri de vierme, răspunse inspectorul.
– Așadar vom aștepta 2 luni și 7 zile ca să vedem dacă fiica mea reușește să ajungă acasă sau nu, spuse Oana Gheorghe.
– Exact, doamnă. Asta e tot ceea ce putem, veni răspunsul.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite