
- 23-10-2023
- 0 Comentarii
- 193
- 1
Capitolul 6 – Fuga (3)
Auzind asta, Iulia făcut ochii mari și-l întrebă mirată, privindu-l insistent:
– Ce-ai spus? Te rog, mai zi o dată!
Tînărul ostaș o privi surprins și repetă, oarecum nesigur și temător că făcuse o gafă:
– Am zis că rămîn dator un coniac mic la halbă. E o vorbă de pe la noi. Îmi cer scuze dacă v-am jignit.
Atunci Iulia își dădu seama pe cine-i scosese destinul în cale, așa că-l întrebă:
– Cum te cheamă?
– Gheorghe Ștefan. De ce?
Iulia simți cum i se împăienjenesc ochii de emoție și cum o lacrimă i se rostogolește pe obraz. Îl luă brusc în brațe și-l strînse tare de tot cîteva secunde. În scurt timp, auzi exclamarea surprinsă a lui Tudor:
– Iulia, ce faci?
Se desprinse de tînărul ostaș, își șterse lacrima și-i spuse rușinată tînărului care o privea șocat de ieșirea ei:
– Iartă-mă pentru asta, nu am vrut. O să-ți explic odată. La revedere!
Apoi îl luă pe Tudor de mînă și-l trase afară din oficiul poștal, spunîndu-i atît:
– Hai!
Se urcară repede în mașină și băiatul demară avînd totuși vreme să-l vadă în oglindă pe filorul ce ieșea în grabă din oficiul poștal și se repezea spre Volga ce avea să pornească după ei. Parcurse în tăcere aproape un kilometru apoi o întrebă pe Iulia:
– Îl cunoșteai pe tînărul de la poștă?
– Da, îl cunosc.
– Cine e?
– E... bunicul meu!
– Cine? – întrebă băiatul întorcînd scurt capul spre ea. Cum să fie bunicul tău? De unde știi?
– E bunicul meu, l-am recunoscut după expresia cu coniacul mic la halbă, pe care l-am mai auzit spunînd-o de cîteva ori. E în armată pe aici, pe aproape. Doamne, Doamne, nu-mi vine să cred că l-am întîlnit! E ceva incredibil!
– Da, dar posibil, fiindcă bunicii tăi sînt la vîrsta tinereții lor. Poți să-i spui cînd te întîlnești cu el, fiindcă după regulile tale tocmai ai acționat asupra viitorului lui. Sper că nu prea rău, completă el.
– Crezi?
– În mod sigur da, fiindcă securistul care se ținea după noi cu siguranță a auzit cum îl cheamă și, văzîndu-ți reacția, o să-l ia la întrebări și, pînă-și vor da seama că nu te cunoaște, vor mai pierde ceva vreme și ne vor da nouă timp.
– Mda, ai dreptate – spuse fata.
Își continuară cursa spre Brașov prin Întorsura Buzăului și Prejmer. Cînd ajunseră la Prejmer, era ora 14:00 și se opriră să mănînce din sandwich-urile pregătite. Afară era umed după ploaia din noaptea precedentă, iar Iulia alunecă pe iarba udă și-și luxă glezna dreaptă. Asta era o problemă pentru ei, fiindcă le îngreuna deplasarea. Trebuiau să se întîlnească pînă la urmă cu Andrei, ca să-i ajute să ajungă la un spital unde să bandajeze piciorul care-i dădea Iuliei dureri grozave și făcea aproape imposibilă urcarea pe munte, spre locul unde era poarta salvatoare. Porniră spre Brașov, cu gîndul să se vadă cu prietenul lor comun care-i aștepta la intrarea în oraș, în fața gării. Ajunși la Hărman, văzură o domnișoară cu cozile atîrnîndu-i pe spate care le făcea semn să oprească. Cum ploaia reîncepuse, Iuliei i se făcu milă și-i spuse lui Tudor:
– Hai s-o luăm și pe ea. Uite cum plouă și nu are nici umbrelă. Ce zici? Probabil merge la Brașov.
– Cu Securitatea în spate tu vrei să luăm autostopiști? – se burzului el.
– Te rog, hai s-o luăm, Tudor, se rugă ea.
Înduplecat și gîndindu-se că nu avea ce să li se întîmple, Tudor opri mașina. Fata se apropie de fereastra deschisă de Iulia și-i întrebă:
– Mă luați și pe mine pînă la gara din Brașov?
– Chiar acolo mergem, răspunse Iulia. Hai, urcă!
Fata urcă bucuroasă, ștergîndu-și apa de pe păr cu o batistă și, lăsîndu-se pe spătarul banchetei, zise:
– Mulțumesc că m-ați luat, că mă făcea ciuciulete ploaia asta.
– Cu plăcere! Bine că treceam pe aici, că la ora asta nu prea sînt mașini, remarcă Tudor.
– Da, așa e, aprobă fata.
– Ce faci la gară? – întrebă Iulia.
– Merg la Rîșnov, unde sînt elevă la liceu în penultimul an – veni răspunsul.
– Faci naveta asta zilnic? – se miră Tudor.
– Ah, nu, pe timpul săptămînii stau la internat. Doar în cîte o sîmbătă seara vin acasă și mă întorc duminica după amiază.
– Locuiești în Hărman? – vru să știe Iulia.
– Da, pe strada Principală. Cunoști Hărmanul?
– Nu foarte bine... – spuse ezitant Iulia.
– Nu ești din Brașov?
– Ba da, zise Iulia.
– Păi atunci ar trebui să fi auzit de tăticuʼ – zise fata.
– De ce?
– Păi fabrică și vinde înghețată de ani de zile prin zonă. Înghețata și căruța lui cu doi măgari sînt celebre – continuă fata.
Iulia se uită la ea ca lovită de fulger. Își zise în gîndul ei că așa ceva e imposibil, astfel încît se întoarse spre Tudor și-i spuse zîmbind:
– Dragul meu, asta e prea de tot!
– Ce e prea de tot? – întrebă el în timp ce reducea viteza pentru că intraseră în oraș.
– Ce spune fata asta.
– Ce? Că tatăl ei e cunoscut în zonă fiindcă are doi măgari și produce înghețată pe care o vinde?
– Da, asta.
– Cum adică e prea de tot? Crezi că mint? – interveni și fata vizibil ofensată de neîncrederea Iuliei.
– Ah, nu, nu cred că minți, doar că ziceam și eu așa fiindcă au rămas puțini mici meseriași prin România, nu?
– Da, așa e, răspunse fata.
Apoi continuă, văzînd că Tudor se îndrepta într-o direcție greșită:
– Vă rog să faceți dreapta pe aici, fiindcă gara s-a mutat.
– Cum s-a mutat? – se miră Tudor, încetinind și trăgînd mașina lîngă bordură înainte de intersecție ca să asculte explicațiile.
– Păi acum două luni, prin luna august, a fost inaugurarea, zise fata.
– Da, adevărat, interveni Iulia. Îmi amintesc că asta mi-a zis Andrei cînd m-a adus la gară atunci cînd ne-am întîlnit la București.
– Bine. Și atunci încotro? – întrebă băiatul nedumerit.
– Aici, la intersecție, faci dreapta în loc să mergi înainte și imediat o să ajungem.
Tudor plecă de pe loc urmînd întocmai indicațiile fetei și într-adevăr văzură gara cea mare pe partea dreaptă a drumului. Intrară în piațeta din fața clădirii CFR și-l văzură pe Andrei stînd pe peronul stației de autobuz așteptînd. Opriră mașina chiar în fața lui și Iulia coborî prima luîndu-l în brațe și pupîndu-l pe obraz, în timp ce fata pe care o aduseseră coborîse din mașină spunînd:
– Mulțumesc că m-ați adus!
Iulia se desprinse de Andrei, căruia îi făcu semn să urce în spate și, așezîndu-se pe scaunul din față, i se adresă în timp ce închidea ușa:
– Cu plăcere, Maria!
Fata se uită la ea uluită și întrebă:
– De unde știi că mă cheamă Maria?
– Tu mi-ai spus cînd mi-ai pomenit de tatăl tău și de înghețata lui.
– Deci îl cunoști!
– Nu, nu-l cunosc și n-am să-l întîlnesc niciodată. Pe tine, însă, da și chiar foarte curînd – îi zîmbi ea, după care se întoarse spre Tudor și-i spuse scurt: „Hai!”.
Băiatul porni mașina de pe loc lăsînd-o pe Maria complet nedumerită privind după ei, apoi se uită în oglinda retrovizoare și-l întrebă pe prietenul lui:
– Nu cunoști pe cineva care lucrează în domeniul medical și se pricepe să rezolve o entorsă?
Andrei se gîndi cîteva clipe și apoi spuse:
– Ba da, cunosc, lucrează la Policlinica nr. 1 și astăzi chiar e de serviciu. Hai acolo. E pe lîngă Liceul Andrei Șaguna. Te dirijez eu, deocamdată mergi înainte.
– Iulia, de unde ai știut că pe pasagera noastră o cheamă Maria?
Fata zîmbi enigmatic spre el, apoi zise:
– E bunica mea.
– Cine? – sări Andrei din spate. Cum să fie bunica ta? Ar trebui să fie mult mai bătrînă.
– Chiar, e bunica ta? – spuse Tudor calm, știind de acum despre ce e vorba. Care din ele?
– E soția soldatului de la Buzău, îl lămuri Iulia sub privirile uluite ale lui Andrei care nu înțelegea nimic.
– Ce soldat de la Buzău, ce bunică, ce tot îndrugați aicea? Eu nu mai pricep nimic – strigă el de pe bancheta din spate a mașinii.
Atunci, Iulia se apucă să-i povestească cine e și de unde vine, în timp ce-l dirija pe Tudor spre Liceul Șaguna. Cînd ajunseră în fața Policlinicii nr. 1 aflată pe laterala de sud a liceului, Andrei privea uluit la cei doi nevenindu-i să-și creadă urechilor. Într-un sfîrșit articulă:
– Voi vorbiți serios, este?
– Da, nu glumim, e chiar adevărul adevărat, spuse Tudor. Nu mai avem telefonul mobil și buletinul Iuliei să-ți demonstrăm, fiindcă i le-a confiscat Securitatea, continuă el.
– I le-a confiscat Securitatea? Cum?
– Cînd ne-a arestat, răspunse Iulia.
– V-a arestat Securitatea și sînteți liberi? Cum așa?
– Am evadat, răspunse fata.
– Ați evadat!?! Atunci înseamnă că Securitatea vă urmărește!
– Exact, zîmbi Iulia.
– Și eu sînt cu voi! O să creadă că sînt complice și o să mă aresteze și pe mine!
(va urma)
NICU MARIUS MARIN
-2.7 C