1962 – Cursă contratimp (XXXII)
  • 16-10-2023
  • 0 Comentarii
  • 173
  • 1

Capitolul 6 – Fuga (2)
Cum era obosită, Iulia adormi. Se trezi la auzul vocii lui Tudor care o striga pe nume. Deschise ochii buimacă și-l întrebă:
– Ce e?
– Am rămas fără benzină! Aia e! – spuse el surescitat.
– Unde sîntem?
– La intrarea în Buzău, uite plăcuța – îi arătă el cu mîna prin parbriz.
Iulia privi în direcția indicată și văzu într-adevăr plăcuța albă cu numele „Buzău” scris cu litere negre. Se frecă somnoroasă la ochi și-l întrebă pe Tudor:
– Acum ce facem?
– Nimic. Ne culcăm și mîine de dimineață mă duc să caut o benzinărie.
– Auzi, Tudor...
– Ce e?
– În curînd aventura mea se va încheia și noi ne vom despărți... nu-ți pare rău?
Băiatul se uită trist la ea și spuse încet:
– Ba da, Iulia, regret, dar eu trebuie să rămîn aici pentru ca tu să ajungi acasă și apoi...
– Apoi?
– ...apoi nu aș vrea să ratez nici unul din momentele minunate care mi-ai spus că vor veni. Vreau să trăiesc istoria pe care mi-ai povestit-o, deși am să-ți duc dorul și am să te iubesc cît voi trăi...
Fata își așeză mîna pe obrazul lui într-un gest de tandrețe și-i șopti:
– Știu, dragul meu, și mie îmi va fi dor de tine, fiindcă ai venit cu un secol mai devreme, iar eu cu încă unul mai tîrziu...
Tudor o sărută prelung încercînd parcă să-și impregneze fiecare celulă a corpului cu prezența ei. Se desprinse greu din sărutare și, lăsîndu-se pe spătarul scaunului, își întoarse capul spre ea și o întrebă:
– Spune-mi: cum a fost călătoria asta pentru tine?
– A fost extraordinară, Tudor. În primul rînd fiindcă te-am întîlnit pe tine, apoi, pentru că am vizitat locuri dispărute în vremea mea și fiindcă acum străzile din București vor purta amintirea ta pururea, iar Dunărea îmi va aminti de zilele extraordinare pe care le-am petrecut la Orșova și Ada Kaleh. Am cunoscut personalități copleșitoare, cum e Tudor Arghezi, oameni buni, cum sînt colegii tăi de la bibliotecă și am fost martora unui eveniment unic cînd România a devenit campioană mondială la handbal. Mi-am cunoscut orașul natal așa cum nu-l știam decît din fotografii și mărturiile bunicilor, iar pentru un om pasionat de istorie ca mine toate astea sînt neprețuite. Îmi dau seama că în anii ăștia românii și-au dovedit inteligența și creativitatea construind toate cele pe care le vei vedea: fabricile, uzinele, barajele, Transfăgărășanul, fiind în același timp curajoși și implicîndu-se în Războiul din Vietnam la nivel diplomatic de mediatori.
– Vorbești serios? – se miră Tudor.
– Da, vorbesc serios. Vom media între americani și chinezi în problema Vietnamului, dar numai după 1964, cînd va veni la putere Nicolae Ceaușescu.
– Cel care va fi ultimul președinte comunist, completă băiatul.
– Da, acela, spuse fata privindu-l lung. Apoi... apoi m-am ciocnit de securiștii aștia care sînt într-adevăr peste tot, așa cum știam dintr-o carte pe care am primit-o ca premiu la o Olimpiadă de Istorie.
– Ce carte? – o întrebă Tudor.
– „Cupola – Din culisele Securității”, scrisă de un general de securitate care acum, cînd vorbim noi, e ofițer la Direcția I.
– De aia ai știut tu ce să faci cînd ne-au prins! – se entuziasmă Tudor.
– Da, de aia am știut – îi zîmbi fata. Știam că dacă le dau ceea ce vor, ne vor lăsa în pace și așa a fost. I-am jucat la marele fix! – spuse ea mîndră.
În același moment, auzi din nou clopoțelul de alarmă din cap sunîndu-i și-și dădu seama de lucrul care-i scăpase din vedere. Își plecă capul și-i spuse lui Tudor, care privea surprins această schimbare de atitudine:
– De fapt, sînt o proastă! Ne-au păcălit și ne-au lăsat să scăpăm.
– Crezi? – se miră Tudor. L-am văzut cu ochii mei pe amicul meu Mitică la volanul camionului care a venit să-i ia pe securiștii care ne păzeau.
Iulia începu să rîdă înțelegînd situația în care se aflau. Cînd se opri din rîs, îi spuse lui Tudor:
– Ei bine, tocmai asta îmi confirmă faptul că am dreptate. Prietenul tău Mitică e și el informator al Securității, dacă nu cumva lucrează pentru ei ca și Victor și ca cel care m-a turnat prima dată, după petrecerea aia. Asta înseamnă că totul a fost regizat, iar acum ne urmăresc de la distanță fiindcă vor să-i ducem la cei la care bănuiesc că vreau să ajung, iar noi le vom face plăcerea. Doar că vor rămîne cu buza umflată și, în loc de spioni străini, vor vîna vînt, cum zice Bob Dylan. Ești înconjurat de trădători, iubitul meu Tudor și nici nu-ți dai seama. Așa că te mai întreb o dată: nu vrei să vii cu mine?
– Nu, veni răspunsul hotărît al băiatului. M-am gîndit bine la ce trebuie să fac de cînd am aflat că te poți întoarce, fiindcă știam că va veni acest moment și am decis deja.
– Ști că vei avea probleme cu ei dacă rămîi pe loc.
– În afară de niște ani de închisoare nu au ce să-mi facă. Apoi, chiar tu ai spus că din 1964 va fi o perioadă de relaxare de care voi profita dacă au să mă închidă. Auzi? Cine e Dylan ăsta de care ai pomenit și ce e cu vînatul de vînt?
– Bob Dylan e un artist american care în martie anul ăsta tocmai și-a lansat albumul de debut, iar la anul va imprima unul din marile șlagăre ale lumii, intitulat „Vînare de Vînt”...
– Despre ce e vorba în cîntec?
– A fost descris ca un cîntec de protest și pune o serie de întrebări retorice despre pace, război și libertate. Refrenul – „Răspunsul, prietene, e vînare de vînt” – a fost descris ca „impenetrabil de ambiguu: fie răspunsul este atît de evident încît îți vine drept în față, fie răspunsul este la fel de intangibil ca vîntul”.
– Poți să-mi cînți un pic din el?
– Cum să nu, spuse fata și începu să cînte încet prima strofă: „Cîte drumuri un om ar avea de făcut/ Pînă să se considere OM?/ Cîte mări pescărușii mai au de văzut/ Pîn-ajung la nisip pentru somn?/ Cîte bombe vor mai sfîrteca mii de vieți,/ Pînă să le interzicem pe veci?/ Răspunsul, prieteni, e vînare de vînt,/ Răspunsu-i vînare de vînt!”.
– E frumos, spuse Tudor și cel puțin finalul se potrivește cu criza politică pe care o trăim acum.
– Da, așa e, aprobă Iulia doar că, vezi tu, autorul are dreptate cînd spune că răspunsul e vînare de vînt, fiindcă armele atomice se vor perfecționa și cursa înarmărilor, cum i se spune acum, nu se va opri, ci va continua, iar rușii cu americanii vor fi mereu dușmani. De fapt, în anul din care vin eu tocmai s-au încăierat din nou, de data asta, indirect, în Ucraina, și Dumnezeu știe cum se va termina totul.
– Să-mi lași un semn dacă se termină rău, spuse Tudor foarte serios.
– O să-ți las, cum să nu? O cruce-n cimitir, spuse Iulia și începură să rîdă amîndoi.
Apoi se luară în brațe și adormiră.
Se treziră pe la 9 dimineața. Pe stradă era liniște. Tudor coborî din mașină și scoase din portbagaj o canistră metalică plecînd spre oraș. Reveni după o oră și intrară în Buzău pe la ora 10 și 10. Traversînd orașul, Iulia se gîndi că ar trebui să verifice dacă erau urmăriți și să încerce să pună agenții Securității pe o pistă falsă ca să mai slăbească presiunea asupra lor, cum citise că se mai făcea în astfel de situații. Decise că trebuie să meargă la Oficiul telefonic ca să telefoneze lui Andrei, prietenul lui Tudor din Brașov, să-l anunțe că vin și să-și dea o întîlnire la care ei nu se vor duce, scăpînd însă de o parte a filajului.
Găsiră oficiul telefonic, parcară în fața lui și intrară înăuntru. În timp ce se îndreptau spre ghișeu ca să ceară o convorbire cu Brașovul priviră pe fereastră, tocmai la timp pentru a vedea o mașină Volga cu numere de București cum oprea pe partea opusă celei în care și-o parcaseră pe a lor și un bărbat coborî din ea venind spre ei. Atunci ajunseră la ghișeu și chiar cînd securistul intra în oficiul telefonic, Tudor spunea cu voce tare:
– Aș dori o legătură la Brașov, la tovarășul Andrei Ionescu, vă rog.  
– Imediat, răspunse profesional femeia. Poftiți la cabina 4. Costă 5 lei.
Tudor plăti și apoi spuse Iuliei:
– Așteaptă-mă aici, te rog, pînă vorbesc. Rămasă singură, fata văzu în fața ghișeului un soldat. Era un băiat brunet și subțirel care stătea încurcat în fața ghi­șeului uitîndu-se la banii pe care-i avea în mînă și nu știa ce să facă. Iulia înțelese că probabil dorea să sune undeva și nu-i ajunge suma, așa că se duse spre el și-i zise:
– Nu te supăra, bănuiesc că nu-ți ajung banii pentru telefon. Am dreptate? Ostașul se uită mirat la ea și apoi spuse:
– Da, așa e. Nu-mi ajung banii, și trebuie să sun la București la nașa mea. Nu știu ce să fac, fiindcă i-am promis că o sun și nu mă pot întoarce la unitatea din Crîng pentru că altă permisie nu mai primesc curînd.
– Dacă nu te deranjează, îți pot împrumuta eu banii de care ai nevoie, fiindcă am destui.
– Da? Mă puteți ajuta? Vă mulțumesc, ar fi extraordinar! – se entuziasmă el.
Iulia zîmbi, băgă mîna în buzunar scoase o bancnotă de 25 de lei și i-o dădu spunînd:
– Sper că e suficient.
– E mai mult decît suficient, spuse soldatul luînd-o. Uitați, vă dau banii pe care-i am ca rest.
– Nu-i nevoie, păstrează-i, răspunse Iulia. Bănuiesc că nu-i ușor în armată.
– E greu, dar mergem înainte – răspunse el.
– Gata, am terminat – spuse Tudor care apăru chiar atunci lîngă ei. Hai să mergem, Iulia.
– Noi plecăm. Mult succes cu telefonul – spuse ea, luîndu-și rămas bun de la soldat.
– Mulțumesc, rămîn dator cu un coniac mic la halbă.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite