Capitolul 5 - În mîna Securității... (2)
Tudor se îndreptă spre casă pășind agale pe trotuar. Se temuse că lucrurile vor ajunge aici la un moment dat, fiindcă Miliția și Securitatea erau peste tot. Se întreba însă care dintre prietenii lui fusese turnătorul care spusese Securității ceea ce vorbise Iulia la petrecere. În prima fază se revoltă gîndindu-se să-l afle și să-i pună mîna în gît, dar își dădu seama că nu i-ar fi ajutat la nimic. Mult mai bine ar fi fost să urmeze sfatul Iuliei de a continua căutările despre poartă și să ascundă telefonul mobil.
Luă de la un chioșc „Scînteia Tineretului” și se urcă în tramvai. O răsfoi și pe ultima pagină, în colțul din dreapta jos, citi sub titlul „La închiderea ediției”, următoarele: „Un nou atentat la viața lui de Gaulle. PARIS 22 (Agerpres). – Agenția France Presse transmite că în seara zilei de 22 august s-a produs un atentat împotriva președintelui Franței, de Gaulle. Focuri de armă au fost trase asupra automobilului în care se afla generalul de Gaulle atunci cînd se apropia de localitatea Villacoublay, de unde urma să plece cu avionul spre reședința sa de la Colombey-les-Deux Églises. Potrivit agenției, nici generalul de Gaulle, nici persoanele care l-au însoțit n-au fost atinși. Acesta este al doilea atentat la viața actualului președinte al Franței, după cel de anul trecut, cînd membri ai O.A.S. au plasat o încărcătură explozivă pe drumul pe care trecea automobilul generalului de Gaulle”.
Tudor împături ziarul, privi pe fereastră și murmură: „A avut dreptate”. Coborî la Gara de Nord și se duse acasă. Urcă în micul lui apartament, intră în baie unde se spălă îndelung pe mîini și apoi se așeză pe canapea. Casa i se părea goală acum, fără prezența Iuliei. Duse mîna la buzunarul pantalonilor și scoase telefonul mobil. O văzuse pe Iulia cum îl deschidea, așa că o imită și ecranul telefonului prinse viață. Deschise secțiunea de fotografii și începu să le privească. Revăzu bucată cu bucată toate pozele pe care le făcuse iubita lui de cînd se întîlniseră și ajunse la o imagine care o arăta pe fată în centrul orașului Brașov. Era singură în fotografie, semn că altcineva făcuse poza, dar în spatele ei se puteau observa mașinile care circulau pe drum și care în mod clar erau din viitor. Continuă să vadă apoi fiecare poză din aparat călătorind astfel prin multe zone din România viitorului, ba chiar și prin București, care arăta mult schimbat față de cel de acum.
Tudor închise telefonul și se gîndi că, dacă l-ar duce la Securitate, ar fi o probă puternică în sprijinul nevinovăției iubitei sale însă își aminti ce-i spusese Iulia într-o seară în timpul vacanței de la Dunăre: „Dacă acest aparat ar ajunge pe mîna serviciului secret sau a cuiva priceput, acesta ar reuși la un moment dat reproducerea tehnologiei sale ceea ce ar putea schimba viitorul într-un mod care poate nu va fi unul bun. De aceea e important ca el să nu ajungă în mîinile nimănui”.
Fu de acord cu cele spuse de ea și începu să se gîndească unde să îl ascundă. În cele din urmă, se ridică de pe canapea, luă telefonul și formă un număr. Așteptă ca acesta să facă apel și, cînd persoana apelată ridică receptorul spunînd „Alo”, zise:
– Salut, ce faci? Mă gîndeam la tine zilele astea. Nu ai vrea să ne întîlnim azi, că tot e sărbătoare? Da? Bine. Unde mergem atunci? La pușcărie? Bine, ne vedem acolo peste o oră.
Puse receptorul în furcă și se apucă să împacheteze telefonul Iuliei. Îl închise prima dată. Apoi luă încărcătorul și-l puse laolaltă cu el. Le înveli pe amîndouă în două pagini din „Scînteia Tineretului” pe care o cumpărase mai devreme și puse totul într-un săculeț de piele pe care obișnuia să-l poarte cînd era copil și mergea la colindat. Puse micul pachet în geanta de serviciu și ieși pe ușă îndreptîndu-se spre „pușcărie” cum numeau el și prietenii lui Restaurantul „Poarta Albă”, ce se afla la intersecția dintre str. Mihai Eminescu și Calea Dorobanți. Clădirea era construită în stil neoclasic avînd spații comerciale la parter și camere la etaj, cum erau toate proprietățile negustorilor de pe vremuri. Tudor intră și se așeză la masă. Cînd veni ospătarul, comandă două pahare cu secărică și continuă să-și aștepte prietenul. Acesta nu întîrzie mult, ci intră în același timp în care ajunseră țuicile pe masă. Se îndreptă spre Tudor și, întinzîndu-i mîna, spuse:
– Noroc! Ce faci?
– Noroc – răspunse băiatul strîngîndu-i mîna lui Victor, fostul său coleg de facultate și prieten din copilărie.
– Ești singur? Iulia unde e? – întrebă noul venit, nimeni altul decît cel care îi invitase la petrecerea lui Silviu, cînd se întîlniseră la grădina de vară de lîngă Gara de Nord.
– Pe Iulia a arestat-o Securitatea – spuse în șoaptă Tudor.
– Securitatea? De ce?
– Fiindcă cineva le-a spus despre afirmația ei de la petrecere legată de moartea lui Marylin Monroe.
– Și ce dacă?
– Păi ei cred că Iulia e în legătură cu grupurile de asasini.
– Și are? – se miră Victor.
– Ei, are! De unde să aibă! Doar ai văzut-o și tu. O crezi în stare de așa ceva?
– La prima vedere nu pare genul, dar poți să știi? – răspunse prudent prietenul lui.
– Victore, de cînd ne știm noi? – îl întrebă brusc Tudor.
– De cînd mergeam la pescuit pe Dunăre prin clasa a 4-a cred, cam așa.
– Bun. Dacă sîntem așa de buni și vechi prieteni, cred că mă pot baza pe tine – zise Tudor.
– Sigur că te poți baza. Ia zi, despre ce e vorba?
– Vreau să ascunzi bine de tot un obiect și să nu mi-l dai decît atunci cînd voi veni eu personal să-l iau de la tine.
– Bine, așa să fie. La mine ca la Banca Angliei – rîse colegul său.
– Atunci, viața mea și poate a multor oameni de acum încolo o să fie în mîinile tale – spuse Tudor serios privindu-l în ochi. Asta înseamnă că trebuie să ai foarte mare grijă de el.
– Mă sperii deja cu misterele astea. Zi, domnule odată despre ce e vorba!
Tudor extrase pachetul din buzunar și-l depuse pe masă. Îl desfăcu și dădu la iveală smartphone-ul Iuliei. Un fluierat ușor de surpriză și admirație se auzi de pe buzele lui Victor în timp ce privea minunea. Tudor apăsă butonul lateral, luminînd ecranul. Apoi, trase o linie cu degetul peste el și telefonul se deschise. Victor privea ca vrăjit. Tudor îl luă, și-i făcu repede o fotografie lui Victor, apoi i-o arătă. Îl filmă cîteva secunde și-i arătă din nou rezultatul. Într-un final, Victor, năuc, spuse:
– Să înțeleg că asta e o cameră video și un aparat foto?
– Nu doar asta, ci și telefon, calculator, busolă și are acces la toate informațiile lumii prin ceva numit „internet” care nu s-a inventat încă, motiv pentru care nu poate fi folosit decît pentru a face fotografii și filmări.
– De unde îl ai?
– E al Iuliei.
– Al Iuliei?
– Da.
– Ea de unde îl are? Din America?
– Nu, l-a cumpărat din România.
– Producem noi așa ceva? Unde? – se aprinse Victor.
– Întrebarea corectă nu e unde, ci cînd – zise Tudor.
– Atunci cînd?
– În anul 2023 – veni ca un trăznet răspunsul.
– Cum în 2023? Adică peste 60 de ani de acum?
– Da.
Victor se uită surprins la el, apoi se gîndi puțin și întrebă în șoaptă:
– Vrei să spui că Iulia vine din viitor?
– Exact.
– Cum a venit?
– Fără voia ei, printr-o poartă temporală, un fenomen ciudat ce se petrece în Muntele Piatra Mare de lîngă Brașov.
–  Nu cred așa ceva – replică Victor neîncrezător.
Atunci Tudor se apucă să-i povestească tot ce-i spusese Iulia despre anii ce vor veni, și-i arătă fotografiile făcute de fată înainte să ajungă în timpul lor.
Cînd termină, Victor zise:
– Simt că-mi explodează capul de atîta informație, Tudore.
– Te cred. M-am simțit exact la fel cînd mi-a spus și mie prima dată. Acum, ia, te rog, telefonul și ascunde-l bine, fiindcă dacă Securitatea pune mîna pe el, și-l reproduce, multe lucruri se vor putea întîmpla și e posibil ca viitorul să se schimbe, ori asta nu trebuie să se întîmple fiindcă nu știm dacă se va schimba în bine sau în rău.
– Am înțeles, spuse Victor, îl duc la mine la țară și-l ascund undeva să nu-l găsească nimeni.
– Așa să faci, măi băiatule – îi spuse Tudor bătîndu-l pe umăr. Mulțumesc.
Dădu apoi paharul de băutură peste cap și-i spuse prietenului său:
– Am să te caut eu cînd va fi cazul. Pînă atunci, să uităm că acest obiect există și să nu mai vorbim despre el.
– Bine, răspunse Victor.
Tudor se ridică de la masă și ieși liniștit pe ușa restaurantului îndreptîndu-se spre Piața Romană.
Rămas singur, Victor, luă pachetul de pe masă, îl băgă în buzunar și ieși pe trotuar. După două minute apăru o mașină marca Volga de culoare neagră, în care băiatul se urcă trîntind ușa cu putere după el.
* * *
Tudor ajunse acasă și găsi ușa apartamentului descuiată. O împinse temător pînă o deschise complet. În fața ochilor totul era răvășit. Conținutul sertarelor și al dulapului era împrăștiat prin cameră, cîteva scînduri din dușumea fuseseră scoase, pereții ciocăniți în cîteva locuri unde tencuiala fusesă desprinsă de lovituri, iar în fața sa, pe canapea, stătea lăfăindu-se, picior peste picior, prietenul lor din excursia la Severin, Aurelian Mureșan. Cînd îl văzu pe Tudor, un zîmbet larg îi înflori pe chip și-i spuse:
– Poftim, domnule Tudor, poftim! Intră ca la dumneata acasă!
– Ce-ați făcut aici, Aureliene?
– Un pic de ordine, ce nu-ți place? întrebă el viclean.
– Să fiu sincer, nu – răspunse curajos Tudor.
– Ia auziți, măi tovarăși – se adresă Aurelian celor doi bărbați care apăruseră în pragul dormitorului privind scena curioși. Tovarășul ăsta s-a burghezit! Nu-i place orînduirea noastră comunistă!
– Am spus ordinea, nu orînduirea – îl înfruntă Tudor.
Aurelian țîșni în picioare de pe canapea și-și apropie fața de a lui Tudor, care îl privi curajos drept în ochi. Se înfruntară așa cîteva secunde, pînă ce locotenentul de Securitate își mișcă fulgerător capul lovindu-l în față pe Tudor, care se prăbuși la pămînt. Se întoarse apoi spre colegii săi și le spuse simplu:
– Luați-l!
(va urma)
NICU MARIUS MARIN