1962 – Cursă contratimp (XXVI) Capitolul 5 - În mîna Securității... (1)
  • 04-09-2023
  • 0 Comentarii
  • 128
  • 1

De la revenirea din excursie, Iulia își petrecu următoarele zile pînă pe 22 august studiind arhiva de la Biblioteca Centrală de Stat, fără să găsească nimic important. În dimineața zilei de 23 august se trezise în strigătele de „lapte dulce, lapte” ale țăranilor care-și vindeau marfa prin București. Se duse în bucătărie ca să pregătească micul dejun pentru ea și pentru Tudor, alături de care urma să participe la festivitățile din acea zi, ocazionate de sărbătorirea Zilei Naționale a României. Mîncară repede și se repeziră pe ușă afară fiindcă la ora 9 începea defilarea și trebuiau să se întîlnească cu colegii lui. Ajunseră la timp. Toți aveau steaguri ale țării în mînă și pancarte cu lozinci de glorificare a păcii, a partidului și a conducătorilor. Porniră unul lîngă altul pe Bulevardul Aviatorilor, dinspre Piața Charles de Gaulle – cum o știa Iulia – spre Piața Victoriei, unde se afla tribuna oficială. Fata era impresionată de fastul și de mulțimea oamenilor prezenți. Blocurile de paradă, cum îi spusese Tudor că se numeau, respectau o anume ierarhie. Reprezentanții marilor fabrici cu zeci de mii de angajați deschideau coloana, urmați apoi în ordinea importanței de restul. Existau care alegorice instalate pe camioane proaspăt vopsite, îmbrăcate în tricolor şi care purtau, spre exemplu, croitoresele cu tot cu mașinile de cusut, pentru a lucra de-a dreptul atunci cînd urmau să treacă prin fața tribunei oficiale. Mai erau femei îmbrăcate în costume populare ce purtau coșuri cu fructe reprezentînd bogățiile agricole ale țării, dar și bărbați care duceau pe umeri piedestaluri de lemn pe care se aflau tablouri de mari dimensiuni ale conducătorilor de atunci ai țării, printre care Iulia îl recunoscu pe Nicolae Ceaușescu, cel care avea să încheie în 1989 seria președinților comuniști ai României, sau atleți în carne și oase ridicînd o halteră sau mînuind alt instrument sportiv.
Pînă ajunseră în fața tribunei oficiale dură cam 40 de minute și acolo Iulia putu să-l vadă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej salutînd mulțimea. Trecură spre Calea Victoriei unde blocul de defilare se împrăștie. După ce își luară „la revedere” de la colegii lui Tudor, cei doi rămaseră singuri și fata, vrînd să-și aranjeze interiorul genții, îi dădu lui Tudor telefonul mobil să-l țină, iar băiatul prevăzător îl băgă în buzunarul de la spate al pantalonilor. Cînd fata vru să i-l ceară ca să-l pună la loc, auzi o voce lîngă ei:
– Ce mică e lumea, nu-i așa?
Priviră în direcția vocii și avură surpriza să-l vadă pe Aurelian, prietenul lor din excursie.
– E mică, într-adevăr, spuse Tudor bucuros de întîlnire dînd mîna cu amicul lor, care-l întrebă:
– Ați fost la paradă?
– Da, am fost cu colegii de la Biblioteca Centrală și am luat-o și pe Iulia cu mine.
Aurelian se întoarse spre fată și o întrebă:
– Ți-a plăcut defilarea noastră?
– Da, foarte frumos totul, sînt încîntată – răspunse fata.
– Ei bine, atunci te invit cu mine să defilăm împreună. Vrei?
– Așa, numai noi doi... fără Tudor... nu se poate – răspunse ea pe un ton glumeț.
– Nu cred că Tudor va avea ceva împotrivă, veni răspunsul extrem de serios, însoțit de o legitimație cu coperți cartonate, pe care Aurelian le-o arătă și pe care citiră următoarele cuvinte: „Direcția Generală a Securitatății Statului”. Ridică privirea întrebătoare către bărbatul din fața ei și spuse:
– Ce înseamnă asta?
– Asta înseamnă că ești arestată.
– De ce? Dar ce-am făcut? – ridică tonul fata, în timp ce Tudor privea paralizat de frică.
– Colaborezi cu rețelele de crimă organizată care aseară în capitala Franței au comis o tentativă de asasinat asupra președintelui de Gaulle și te afli în posesia unor secrete de stat ale Republicii Populare Române. E suficient? – întrebă ironic Aurelian.
– Ah, despre asta e vorba? – se miră cu naivitate fata. Păi dacă-i așa atunci te pot lămuri pe loc, continuă ea.
– Prefer să mă lămurești la mine la birou. Dai o declarație și ești liberă să te întorci la Tudor, răspunse el zîmbind. Iulia se uită spre iubitul și-i spuse:
– Sînt convinsă că e doar o neînțelegere. Du-te acasă și așteaptă-mă. Am să vin și eu îndată ce termin cu ei.
Apoi îl luă în brațe și-i șopti la ureche: „Ascunde telefonul și continuă să cauți”. Se desprinse din îmbră­țișarea lui și, întorcîndu-se spre Aurelian, spuse liniștită:
– Gata, domnule securist, haideți să mergem.
Ofițerul se încruntă puțin auzind apelativul „securist” dar, nedorind să atragă atenția, o conduse cîțiva pași spre o Volgă neagră parcată la bordură în care se urcară amîndoi, mașina demarînd sub privirile îndurerate ale lui Tudor.
Ajunși la sediul D.G.S.S. situat pe str. Lipscani, în spatele Magazinului Victoria, urcară la etajul frumoasei clădiri baroce, de altfel un adevărat palat, unde îi aștepta căpitanul Pavelescu. Încăperea în care intrară nu era mobilată avînd doar o masă de lemn cu două scaune de o parte și de alta. Pe masă se găsea o mașină de scris, un telefon și o lampă. Odată intrați, Aurelian o invită pe Iulia să stea jos și i-l prezentă pe superiorul său, cu care fata se afla acum față în față. Acesta o privi lung cîteva clipe apoi spuse:
– Domnișoară Iulia, avem o problemă. Poate fi o confuzie sau nu. Te-am adus aici să ne explici și nouă cum se face că ai știut de petrecerea a două evenimente extrem de importante: moartea unei celebre actrițe și tentativa de asasinat a președintelui Franței cît și despre proiectul hidroenergetic pe care-l avem în derulare cu tovarășii iugoslavi.
Fata tăcu cîteva secunde căutîndu-și cuvintele. Era extrem de emoționată, fiindcă știa că odată intrată în această instituție greu își va recăpăta libertatea. Citise romanul lui Marin Preda – „Cel mai iubit dintre pămînteni”, văzuse filmul „Poarta Albă” și era avertizată. Înțelesese că din acel moment trebuia să-și joace cartea cît mai bine, pentru a scăpa cu viață.
– Tovarășe căpitan, o să vă spun.
– Așa repede? – se miră rîzînd căpitanul. Ia să auzim.
– Știu despre aceste lucruri exact de acolo de unde știu că, spre exemplu, peste două luni din acest moment lumea se va găsi în pragul războiului atomic între ruși și americani.
Căpitanul se uită la ea și începu să rîdă în hohote. Apoi o întrebă pe un ton foarte serios:
– Și cine va cîștiga?
– Pacea mondială, că tot vă place dumneavoastră să o pomeniți – răspunse fata zîmbind, apoi continuă. Vom cîștiga toți, fiindcă sovieticii își vor retrage rachetele nucleare pe care tocmai le aranjează în Cuba, pentru ca Kennedy să și le retragă pe ale lui din Turcia, ceea ce o să și facă anul viitor prin primăvară.
Cei doi ofițeri de securitate schimbară între ei priviri care parcă spuneau „fata asta e nebună”, apoi Aurelian o întrebă:
– Am impresia că nu ne-ai spus de unde ai informațiile astea.
– Așa e, nu v-am spus – zise Iulia.
– Ei, și nu ne spui? – insistă el.
– Ba da, cum să nu? Le am dintr-o carte.
– Carte? Ce carte? – se miră căpitanul Pavelescu.
– Cartea de istorie de clasa a VIII-a – răspunse Iulia zîmbind.
În momentul următor, o palmă o izbi violent peste obrazul stîng, urmată de una peste cel drept. Îl auzi pe Aurelian urlînd:
– Fă, tîmpito, dacă tu crezi că noi ne jucăm aici, te bat pînă faci pe tine, ai înțeles? Zi de unde ai tu informațiile astea!
Iulia era descumpănită, fiindcă nu se așteptase la reacția aceea. O ardeau obrajii de la loviturile încasate și-i dădură lacrimile de furie, de neputință și de nedreptatea care i se făcea. Ridică privirea spre Aurelian și-l întrebă țipînd:
– De ce dai, mă, de ce dai? Ce ți-am făcut?
– Ce mi-ai făcut? – veni răspunsul șuierat al acestuia. Ce mi-ai făcut? Răspunzi la mișto, îți bați joc de mine și de tovarășul căpitan și ai impresia că o să-ți răbdăm comportamentul?
– Dacă vreți să auziți ce am de spus, o să răbdați – răspunse ea cu tot curajul pe care și-l putuse aduna.
– Las-o, Aureliene, să vedem ce spune – interveni superiorul lui și apoi continuă. Zi, domnișoară, în ce carte de istorie de clasa a VIII-a scrie așa ceva?
– Într-una tipărită în anul 2014, spre exemplu, atunci cînd am învățat eu la școală Istoria României – răspunse fata.
Lovitura care urmă o azvîrli jos de pe scaun. O durea capul și era amețită, dar se ridică pe palme și pe genunchi ca să-și tragă un pic respirația, timp în care auzi iar vocea lui Aurelian:
– Tu încă nu ai înțeles că dacă mai continui așa nu e bine?
–  Ba da, am înțeles, că și despre cei ca tine scria în cartea aia: brute cretine și fără minte – îl jigni ea. Piciorul pe care-l primi în coaste îi tăie respirația și-i provocă tusea.
– În stilul ăsta KGB-ist s-ar putea să mă omorîți și nu veți mai afla ce vă interesează.
Căpitanul Pavelescu se ridică de la birou și veni către ea. O apucă de braț ajutînd-o să se ridice și așezînd-o la loc pe scaun. Rămase în picioare lîngă ea zicînd sarcastic:
– Colegul meu e puțin prea impetuos. Te rog să-l scuzi. Nu suportă imperialiștii și spionii, zise el zîmbind. Să revenim la ce spuneai, fiindcă eu am înțeles că dumneata vii din anul 2014. Am înțeles bine?
– În anul 2014 eram clasa a VIII-a. Între timp au trecut 4 ani de liceu și 4 de facultate, adică 2022 – răspunse Iulia.
– Tu vrei ca eu să cred asta?
– Așa stau lucrurile. Cum altfel aș fi putut ști despre moartea lui Marylin și despre atentatul asupra președintelui Franței sau despre construcția barajului de la Porțile de Fier?
– Fiindcă ai legături cu crima organizată și cu spionajul internațional – răspunse calm Aurelian.
– Pe bune? – izbucni Iulia. O fată de 22 de ani are legături cu crima organizată și pe deasupra e atît de importantă în organizație că are acces la secrete de top cum sînt cele pe care tocmai vi le-am servit? Ia mai gîndiți-vă puțin – încheie ea.
– Ceea ce spui pare logic – răspunse căpitanul – iar dacă e așa, dacă dumneata chiar vii din viitor, spune-ne cine a fost autorul tentativei de asasinat ca să te credem și să te lăsăm să pleci
– Jean Bastien Thyri, un locotenent-colonel de aviație – veni răspunsul.
– Perfect, o să verificăm și cînd vom avea o concluzie te chemăm noi.
– Pînă verificați vor trece patru luni că doar prin ianuarie anul viitor îl vor prinde – răspunse Iulia. Pot pleca?
– O să te conducă tovarășul locotenent Mureșan într-o cameră să dormi un pic și vorbim după aceea.
– Deci rămîn prizonieră – spuse ea încet.
– Prizonieră nu... încă – răspunse căpitanul privind-o gînditor.
Ajunse într-o cameră cu un pat unde se și trînti extenuată dorindu-și să adoarmă cît mai repede fiindcă știa că orele următoare vor fi extrem de dure pentru ea.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite