CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (6)

Iulia îl privi tensionată, dîndu-și seama că ceva nu era în regulă cu acest tînăr. Se simțea încolțită. Hotărî totuși să nu se lase copleșită de acest sentiment și-i răspunse lui Aurelian afișînd cea mai mare siguranță de sine pe care și-o putu compune în momentele acelea.

– De unde știți că a avut legături nepotrivite cu mafioții din jurul ei? Sînteți de la Miliție cumva? – întrebă ea zîmbind frumos, observînd în același timp privirea surprinsă pe care i-a aruncat-o Aurelia soțului ei.

– Nu sînt de la Miliție – răspunse el lăsîndu-se pe spătarul scaunului. Sînt inginer de construcții, dar am și eu colegi care mai merg în delegații prin America, citesc ziarele de acolo și așa află lucruri pe care mi le spun mie – încheie el pe un ton care lăsa să se înțeleagă că știe mai multe decît spune.

– Hai să nu mai vorbim despre morți, interveni Tudor cu ceașca de cafea în mînă. Morții cu morții, vii cu vii, cum spune poporul nostru. Să luăm o ultimă gură din cafeaua asta delicioasă și să mergem spre debarcader, fiindcă am impresia că ne caută ghidul. 

Reveniră din insulă în portul Orșova, pe la ora 16:00 și ghidul le dădu liber pînă a doua zi. Tudor și Iulia porniră pe jos spre centrul orașului. O luară pe o stradă mărginită de case care-i aminteau Iuliei de satele săsești din Transilvania. Trecură pe lîngă Băile Milivoi, o clădire în stil neoclasic, situată vizavi de hotelul lor și intrară în clădirea de lîngă, pe care scria cu litere de mînă „Cofetărie”, cumpărînd cîteva din specialitățile locului ca să aibă pentru mai tîrziu. 

Ochiul experimentat al Iuliei observă că, dacă în orașele transilvănene piața centrală juca rol de „sufragerie” a orașului, aici existînd obișnuita zonă de promenadă numită „Corso”, dar și de punct din care pleca și față de care se orienta rețeaua stradală, în Orșova acest rol era jucat de Dunăre, zona „Corso” fiind aici faleza. Paralel cu fluviul, urcînd spre dealul unde exista Mînăstirea Sf. Ana construită de ziaristul Pamfil Șeicaru, existau  străzi paralele cu Dunărea care erau întretăiate de alte străduțe secundare, perpendiculare pe primele și pe malul Dunării. Străzi și trotuare pe ambele părți ale acestora asigurau circulația pietonilor cît și a vehiculelor. În fiecare pătrat astfel obținut, spațiul era parcelat, casele zidite cu fațada (uneori doar cu o latură) spre stradă, iar în interior existau curți, grădini și chiar zone pentru creșterea animalelor. Gospodăriile erau despărțite de stradă dar și între ele prin garduri zidite sau de scîndură, totdeauna înalte. Casele se construiau numai din cărămidă (arsă sau nearsă) în diferite stiluri caracteristice arhitecturii austriece a veacurilor XVIII și XIX: baroc hibrid, clasicism, eclectism.

Ajunseră într-un final în centru, pe o stradă cu trotuare pline de flori, unde exista și un parc plin de castani spre a căror umbră se grăbiră și ei. Parcul era foarte bine îngrijit, florile în culori vii și tufele de trandafiri dînd viață acestei oaze de răcoare. Exista și o frumoasă fîntînă arteziană  ce reprezenta trei pești așezați vertical, care susțineau cu cozile lor puternice un platou de piatră din mijlocul căruia țîșnea apa răcoroasă. 

Se așezară pe o bancă la umbra castanilor pentru a se odihni și a observa împrejurimile. Nu peste mult timp li se alătură un domn în vîrstă, care, după ce le ceru permisiunea să se așeze, îi întrebă:

– Sînteți turiști?

– Da, am venit cu un grup de la București și tocmai ne-am întors de pe Ada Kaleh, iar ghidul ne-a dat timp liber să vizităm orașul.

– Vă place Orșova noastră? 

– Da, e un oraș foarte frumos, cu o arhitectură ce seamănă cu cea din Transilvania – răspunse Iulia. 

– Asta fiindcă austriecii l-au stăpînit multă vreme – le răspunse omul care se și recomandă: Ghiță. Pînă și stema lui vorbește despre asta. Iată, o am desenată în acest carnet vechi – spuse el scoțînd din buzunar o agendă ce avea pe una din pagini stema veche a orașului. 

Iulia observă cu ochiul său de ghid versat un scut obișnuit ce avea deasupra o coroană alcătuită din creneluri de cetate cum erau atîtea în Ardeal. Dedesubt erau apele Dunării peste care era desenată o ancoră, iar deasupra lor o stîncă pe care se vedea silueta unei cetăți ce avea o hersă metalică ridicată pe jumătate, iar deasupra un vultur asemănător celui de pe stema României din vremea ei, cu aripile deschise și o cruce în cioc. Nea Ghiță o lăsă să privească în liniște, apoi o întrebă:

– Vreți să vă explic ce înseamnă stema?

– Sigur că da, răspunseră ei într-un glas.

– Ei bine, simbolistica stemei se traduce astfel: port la Dunăre, cetate cu metereze bine întărite, care a rămas ancorată în rădăcinile Banatului, indiferent de valurile vremurilor sau de trecerea ireversibilă a fluviului prin „Cazanele” vicisitudinilor, pentru că a trăit sub auspicii regale și cu protecția vulturului credinței. Grilajele metalice (hersa) ale singurei porți au rămas întredeschise pentru multe etnii care au venit să trăiască în armonie, cu respect și credință!

– Foarte interesant! – zise Tudor. Nu m-aș fi gîndit la o asemenea interpretare.

– Mă bucur că v-am dezvăluit ceva necunoscut. Și fiindcă vă văd interesați, vreau să vă mai spun cîte ceva.

– Vă rugăm – insistă Iulia care, de cîte ori avea prilejul de a aduna informații, era numai urechi, cum se spune. 

– Ei bine, dacă tot ați vizitat Ada Kaleh, care bănuiesc v-a plăcut...

– ...foarte mult – îi ținu isonul Tudor, 

– ...așa – spuse fericit nea Ghiță – aflați că în timpul incursiunilor turcești din sudul Banatului, în cadrul luptelor dintre turci și austrieci de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea, patru frați bănățeni de la Rudăria au fost luați prizonieri de turci, duși la Ada Kaleh, convertiți forțat la religia musulmană și instruiți pentru armata lor. Au primit chiar nume noi: Regep, Aden, Bechir și Salih. Regep, cel mai mare, datorită istețimii și destoiniciei devine ofițer în armata otomană urmat fiind și de ceilalți frați. Urcă repede treptele ierarhiei militare și intră în grațiile comandantului insulei, Ismail Pașa, care-i dă fiica, pe Durduca, de soție. Regep ajunge comandantul militar al insulei Ada Kaleh, pașă cu trei tuiuri în 1806, dar păstrează relații foarte bune cu locuitorii creștini de pe malurile Dunării prin împrumuturi sau găzduindu-i cînd erau în pericol. Tot el a construit crucea mare de la Scalde, cum se numeau atunci Băile Herculane, și a strămutat un sat din Oltenia pe proprietatea lui din amonte de Orșova, înființînd localitatea Dubova. Ajuns într-o noapte la Tufări, chemă toți prietenii satului și, sub jurămînt, le spuse că el este român și creștin, iar ca mărturie le-a dat bani în aur pentru zidirea unei biserici pe care o și ridicară în 1815, după moartea lui. Se zice că în vestibulul bisericii, printre ctitori, erau pictate două figuri cu fes (Regep și unul din frați). Acestea au putut fi văzute acolo pînă în anul 1910, cînd biserica a fost renovată. Atunci s-a hotărît că nu pot să apară păgîni în lăcașul creștin și le-au șters. Pe dealul Alion, lîngă locul numit Voicu, ar fi o fîntînă cu apă foarte bună, făcută de Regep, numită „fîntîna Pașa”.

– Ce frumos! – se entuziasmă Iulia la sfîrșitul poveștii. Nu am crezut că locul acesta are așa legende frumoase!

– Are, are – spuse cu modestie nea Ghiță – și fiindcă v-a plăcut așa mult vă mai spun una legată tot de Tufări. Vreți?

– Da! – răspunse Tudor.

– Bine – zîmbi bătrînul. Atunci ascultați. La începutul lui august 1849 soarta revoluţiei maghiare devenea clară: odată cu intervenţia trupelor ruseşti, războiul era pierdut, generalii depunînd armele unul cîte unul. Hotărîtoare a fost în destinul nefericit al revoluției în special bătălia de la Timişoara, din data de 9 august, care a prefigurat capitulările imediat ulterioare ale corpurilor de armată rămase în luptă. În acest context, principalii conducători politici ai revoluţiei au urmat calea exilului, primul pas fiind pentru toţi trecerea Dunării înspre Turcia, pe la Turnu Severin. O grijă aparte a avut-o Kossuth pentru simbolurile statale reprezentate în special de coroana Sfîntului Ştefan, coroana regilor Ungariei, despre care se spune că ar fi fost primită de către primul rege Ştefan cel Sfînt de la papa Silvestru al II-lea la încoronarea sa din anul 1001. Coroana regală era însoţită de celelalte însemne ale încoronării: sceptrul, spada şi globul crucifer. Acestea nu trebuiau să ajungă în mîinile austriecilor pentru ca Franz Josef să nu poată fi încoronat deplin ca rege al Ungariei, tocmai datorită lipsei tradiționalei coroane. Bieții oameni nu știau că acest lucru se va întîmpla totuși în 1867, cînd va lua naștere Austro-Ungaria. Nici unul dintre capii revoluţiei nu a dorit să-şi asume răspunderea de a avea grija coroanei regale în timpul exilului, aşa că soluţia găsită în pripă a fost de ascundere a ei la Orșova. În acest scop, coroana, împreună cu celelalte simboluri de încoronare, au fost transportate de la Pesta prin Debrecen, Szeged, Oradea, Arad, Lugoj şi Caransebeş.  Coroana şi celelalte însemne au fost găsite în anul 1853 de către un țăran din Tufări, pe nume Morojină. Pe acel loc s-a ridicat un monument numit Capela Coroanei, pe care-l puteți vedea în cimitirul eroilor.

– Nu-mi vine să cred că acea coroană, atît de celebră, a stat ascunsă în pămîntul Orșovei atîta vreme – spuse gînditoare Iulia.

– Totuși chiar așa este, răspunse bătrînul. Puteți merge s-o vedeți dacă doriți.

– O să facem asta într-o după amiază – răspunse Tudor. Acum ne vom întoarce la hotel să ne odihnim.

– Înainte de a pleca aș vrea să vă întreb ce e clădirea asta superbă de lîngă parc – zise fata arătînd spre o clădire în stil austriac ce se vedea printre castani. 

Nea Ghiță privi în direcția indicată, zîmbi enigmatic, apoi se întoarse spre cei doi tineri și zise:

– Acela e Magazinul Universal, fost Scheinberger, construit în anul 1870 de către Mauriciu Scheinberger, căruia i s-au adăugat un etaj în 1908 și cîteva elemente arhitecturale de stil „secesion”, inclusiv bovindoul de pe unul din colțurile clădirii. În imediata vecinătate a acestui magazin s-a construit, în anul 1896, clădirea gimnaziului. Vedeți? Cea de acolo – le arătă el. 

– Da, sigur. 

– Așa, aia. Acum, acolo este Liceul orașului – încheie el.

(va urma)

Nicu Marius Marin