1962 – Cursă contratimp (XXIII)
  • 14-08-2023
  • 0 Comentarii
  • 144
  • 0

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (5)
Între timp, nava schimbase direcția îndreptîndu-se acum spre insula Ada Kaleh, unde ajunseră în jurul orei 13:00 acostînd la micul debarcader. Ghidul îi invită pentru început la prînz, în restaurantul aflat chiar în acel loc, pe malul Dunării, urmînd ca după aceea să dispună de două ore pentru a se plimba pe insulă. Intrară în micul restaurant unde era pregătită o masă lungă pentru întregul grup. Mîncară relativ repede fiindcă meniul fusese deja fixat și pregătit. Li se servi un borș de pește delicios, pe care Iulia îl savură în mod deosebit, apoi, ca fel principal, dovlecel umplut, cum mîncau vara insularii, iar la desert baclavale –  preferatele Iuliei. Serviră un pahar de „Borviz” și se grăbiră să exploreze insula. Pornind de la debarcader pentru a merge spre poarta principală a cetății, trecură pe o frumoasă alee cu platani, dincolo de care se întindea digul umbrit de un impunător șir de arbori, între care deslușiră castani sălbatici, arțari, pini, peri, tei, carpeni, stejari. Intrară în cetate și întregul Levant se revărsă peste ei! Casele construite una lîngă alta aveau cerdac, de unde locuitorii îmbrăcați în costume negre sau haine orientale, dar invariabil cu fesul roșu pe cap, îi priveau stînd adunați în jurul unor măsuțe cu trei picioare. Aproape toate grădinile acestor case aveau smochini, iar în bazar erau numeroase pergole acoperite cu viță-de-vie, viță de Canada, hamei și zorele.
Continuară să meargă spre moschee, care se afla deasupra porții de est a fortificației. Aceasta fusese construită în stil romanic și adăpostise comandamentul militar austriac de pe insulă. Fusese transformată în moschee după anul 1738, fiindcă unul dintre pereți era orientat spre Mecca. Ca la orice moschee de pe lumea asta, la intrare se găsea vasul cu apă pentru spălarea picioarelor și a feței. Interiorul avea pereții decorați cu texte din Coran, iar în zidul mai înainte amintit a fost săpat altarul și construit din lemn amvonul. Privind spre tavanul încăperii, Iulia îi arătă lui Tudor felul în care era pictat acesta: identic cu dispunerea „Pantocratorului” și a evangheliștilor din jurul Său din bisericile ortodoxe, lucru firesc dacă ne gîndim că religia islamică are multe în comun cu cea creștină din care s-a inspirat. Dușumeaua moscheii era acoperită cu un covor persan de mari dimensiuni, dăruit de Abdul Hamid al II-lea, luat fiind din propriul său harem. Încă de la intrare, atenția le-a fost atrasă de contrastul izbitor dintre simplitatea pereților ornați cu cîteva texte din Coran și frumusețea covorului care impresionează atît prin dimensiune, cît și prin colorit.
Iulia și Tudor ieșiră din clădire admirînd geamia, construită alături de moschee, unde muezinul urcă și cheamă credincioșii la rugăciune spunînd: „Mare e Alah! Afară de Alah nu-i alt Dumnezeu și Mohamed este profetul lui! Veniți, grăbiți la darul lui la mîntuire! Mare e Alah și afară de Alah nu-i alt Dumnezeu”. De aici, nu mai erau multe de văzut în afara ierburilor și ramurilor dese ale curpenilor și viței-de-vie, care atîrnă pe pereții fostelor cazemate, iar printre cărămizile zidurilor se ridică spre soare  tulpinile verzi ale gramineelor și tufele înflorite de gura leului ajunsă din grădinile de jos pe toate zidurile cetății, pe care le îmbrăcau în haină de sărbătoare.
Se reîntoarseră vorbind înspre bazar, unde se așezară la o masă și comandară sarailie, baclava și cafele turcești. După nici 5 minute auziră o voce întrebînd:
– Putem să ne așezăm și noi?
Iulia ridică privirea și îi văzu pe cei doi tineri care ședeau pe locurile din spatele lor în autocar și cu care se intersectaseră pe remorcher.
– Sigur că da, poftiți – le răspunse ea.
Cei doi luară loc  pe scaunele din fața lor. Tînărul era înalt, subțirel, cu o figură bărbătească, hotărîtă, încadrată de niște perciuni lungi cum începuseră să se poarte atunci. Purta o cămașă galbenă și niște pantaloni albaștri, încinși cu o curea ce prezenta o pafta dreptunghiulară model militar. Partenera lui era o tînără blondă, cu o față rotundă și niște ochi albaștri extrem de frumoși. Era îmbrăcată simplu, dar elegant în același timp. Niște pantaloni albi, asortați cu o bluză albastră, subțire, al cărei guler neobișnuit de lung se înnoda într-o uriașă fundă, peste care venea o vestă lungă, albă, cu un uriaș decolteu în „V” prinsă cu o pafta rotundă aurie.
– Deși sîntem vecini în autocar nu prea am apucat să vorbim – spuse tînărul, după care adăugă: Permiteți-mi să mă prezint: Aurelian Mureșan, și ea este soția mea, Aurelia Mureșan.
– Ce potrivire! – zise Iulia. Aurelian și Aurelia!
– Într-adevăr – se auzi vocea tinerei doamne.
– Eu mă numesc Tudor Grigorescu – se simți băiatul dator să facă prezentările – iar ea este logodnica mea, Iulia Gheorghe.
– O, ce frumos, sînteți logodiți – se entuziasmă Aurelia. Pe cînd nunta?
– Curînd, probabil prin aprilie anul viitor – răspunse Tudor.
– Unde o faceți? Acasă la dumneata? – îl întrebă Aurelian.
– Da, la mine în sat, la Panduru, în Dobrogea.
– E frumos în Dobrogea – spuse Aurelia – dar și aici e frumos.
– Da, așa e – spuse Iulia – mi-a plăcut foarte mult. Mai ales insula!
– Ați văzut cîtă verdeață e și cîtă liniște încît se aude doar vuietul Dunării pe lîngă maluri. E foarte frumos! Nu, iubitule? – se adresă Aurelia soțului ei.
Acesta vru să răspundă, dar tocmai atunci lîngă ei apăru ospătarul turc cu cele comandate de Iulia și Tudor.
– Dați-mi voie să vă servesc, spuse el.
Apoi puse pe rînd farfuriile cu dulciuri pe masă, așeză cafelele în fața fiecăruia și, privind pe cei doi nou veniți, se interesă ce ar dori.
– La fel ca ei – răspunse Aurelian și ospătarul se retrase în liniște pentru a aduce comanda.
– Ia te uită ce de bunătăți o să mîncăm – se entuziasmă Tudor privind la sarailiile de pe masă.
– Așa e, arată delicios! – îl completă Iulia, care apoi ridică capul spre Aurelian și-i zise:
– Parcă voiai să spui ceva înainte să vină ospătarul.
– Da, voiam să-i spun soției mele că mi-a plăcut și mie atmosfera de pe insulă, dar mai mult mi-a plăcut cetatea construită de austrieci. Ați văzut ce ziduri groase are, doar că nu am înțeles de ce era atîta pămînt și pietre în spatele lor. Parcă cetățile pe care le-am văzut eu aveau în spatele zidului doar curtea, nu pămînt și iarbă –  se miră Aurelian.
– Din cauză că așa a considerat Marchizul de Vauban, inginer francez din vremea lui Ludovic al XIV-lea, că trebuie să întărească cetățile. Vedeți dumneavoastră – răspunse Iulia luînd de pe farfurie o sarailie îmbibată cu miere – pe atunci tunurile se perfecționaseră și spulberau fortificațiile destul de ușor, astfel încît era nevoie de o soluție constructivă care să ofere ziduri impenetrabile pentru ghiulelele tunurilor de atunci și bastioane dispuse astfel încît să acopere perfect toate unghiurile, pentru a putea trage în dușman din toate părțile – încheie ea.
– Ah, deci a făcut-o special așa! – se lămuri Aurelian.
– Da, a făcut-o special, iar cetățile lui s-au răspîndit foarte repede peste tot în Europa. Chiar și noi avem cîteva în România – zise Iulia după care sorbi o înghițitură din paharul de limonadă de pe masă.
– Unde? – interveni în discuție Aurelia, care luase la invitația Iuliei o baclava și acum o savura.
– La Alba Iulia, la Timișoara, Arad și Oradea din ce știu eu. Toate mari și frumoase, la fel ca cea de aici. La Alba Iulia cel puțin, dacă statul ar renova-o cum se cuvine, sînt sigură că ar deveni un obiectiv turistic extrem de vizitat.
– Da, e foarte posibil, mai ales că acolo din cîte știu e și mormîntul lui Iancu de Hunedoara, e celula unde a fost ținut Horea, Muzeul Unirii și palatele principilor – răspunse Aurelian.
– Da, palatele principilor – continuă soția lui. Îți dai seama ce frumos trebuie să fi fost pe vremea lor? – se entuziasmă ea. Ce baluri, ce rochii, ce ținute – spuse ea visătoare.
– ...ce sărăcie, ce suferințe, ce mizerie pentru poporul muncitor – îi tăie avîntul Aurelian. Dacă trăiai atunci și nu te nășteai în familia potrivită aveai o viață grea. Lasʼ că e mai bine acum, cînd toți avem aceleași șanse – mai spuse el.
– Ai dreptate – îl completă Tudor, ridicînd ceașca de cafea și sorbind tacticos din ea.
Între timp veni turcul cu comanda celor doi Mureșanu și o așeză pe masă pentru a se retrage la fel de discret ca prima dată. Aurelian luă ceașca de cafea, adulmecă aroma ce se ridica din ea, sorbi o înghițitură mică și, după ce o așeză la loc pe farfurie, zise:
– Ca să nu mai spun că bogat sau sărac, celebru sau nu, cu toții ajungem în același loc.
– Adică unde? – se miră Tudor.
– La cimitir! – veni răspunsul și cu toții începură să rîdă.
– Asta cam așa e, achiesă Tudor.
– Păi da, nu ați văzut ce i s-a întîmplat de curînd lui Marylin Monroe? – întrebă Aurelian.
– Nu, ce i s-a întîmplat? – întrebă cu naivitate Iulia și în aceeași clipă  își dădu seama despre ce era vorba.
– A murit, sărăcuța – răspunse Aurelia.
– A murit? Cum așa? – întrebă Tudor surprins.
– Nu știm încă, zise Aurelian privind-o insistent pe Iulia. Au găsit-o moartă la ea acasă. Presa a anunțat că a luat prea multe medicamente.
– Ce tragedie... – spuse Iulia emoționată. Era așa de tînără...
– Da, era foarte tînără – răspunse Aurelian privind-o atent. Și din cîte înțeleg, legăturile nepotrivite pe care le-a avut cu mafioții din jurul ei au dus-o aici. E ceva ce o fată nu ar trebui să facă niciodată. Nu credeți, domnișoară Iulia? – întrebă el pe un ton care o alertă pe fată.
Îi susținu privirea interlocutorului ei și-i răspunse sigură pe ea:
– Da, așa cred și eu.
– Asta e foarte bine, fiindcă e păcat să mori atît de devreme sau să înfunzi pușcăria pentru cine știe ce acțiuni nesăbuite – conchise Aurelian.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite