1962 – Cursă contratimp (XXII)
  • 08-08-2023
  • 0 Comentarii
  • 244
  • 0

CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (4)
Tot grupul se grăbi să ocupe locuri și comenzile prinseră a curge din toate părțile.
– Ți-e foame? – o întrebă Tudor pe Iulia.
– Nu prea. Aș mînca ceva ușor, mai ales că o să avem și un prînz peste vreo două ore.
– Atunci să vedem ce au, spuse el în timp ce făcu semn unui ospătar să se apropie și cînd ajunse lîngă masa lor, Tudor întrebă:
– Ce aveți de mîncare mai ușor așa...
– Păi avem niște plăcintă, alune, alviță, depinde ce vreți.
– Plăcinte și alune – decise Iulia. Astea sînt perfecte. Ce zici? – îl consultă pe Tudor.
– Da, e bine așa. Adu-ne două plăcinte și alune. Ah, și niște limonadă dacă aveți.
– Imediat vă servim, adăugă el și se îndepărtă grăbit.
– Ce zici de ziua asta superbă? – se miră Tudor.
– Da, e important într-o excursie să ai soare ca să poți vedea totul cum se cuvine, răspunse fata.
– Ziceai că ai fost ghid de turism. Cum era?
– Era bine. Nu am fost în foarte multe excursii, ci doar în cîteva, dar am parcurs toată țara cu grupurile pe care mi le dădea tata și mi-a plăcut foarte tare. Aveam doar turiști străini, americani, britanici sau spanioli.
– Le plăcea la noi, ce ziceau?
– Da, erau foarte încîntați de ceea ce vedeau, de lucrurile pe care le aflau, de mîncare, de cultură, de tradiții...
– Ghidul nostru cum ți se pare?
– Se pricepe din ce văd pînă acum, mai ales că are de organizat tot traseul, opririle pentru masă, cazările, acum plimbarea cu vaporașul și prînzul pe Ada Khaleh și îl admir, fiindcă nu poate verifica sau corecta nimic pe traseu, așa cum făceam eu.
– Cum adică?
– Păi, simplu: dacă, spre exemplu, trebuia să modific la restaurantul unde trebuia să mergem mîncarea unui turist pe care îl descopeream cu alergii la anumite produse sau să vorbesc cu hotelul spre care ne îndreptam, ca să ne țină un loc de parcare sau mai știu eu ce, făceam asta de pe drum și cînd ajungeam acolo cu grupul totul era în ordine, iar asta el nu poate să facă – conchise fata.
– De ce nu poate? – se miră Tudor.
– Fiindcă el nu are un telefon mobil.
– Uitasem de telefonul tău...
– V-am adus comanda, se auzi lîngă ei vocea ospătarului, răsărit de niciunde.
Acesta puse pe masă farfuriile cu plăcinte și pe cea cu alune, așeză paharele cu limonadă, le ură „poftă bună” și plecă. Începură să mănînce amîndoi cu poftă din plăcintele proaspete și gustoase, privind din cînd în cînd spre fluviul ce curgea alene pe lîngă ei. Cînd terminară, văzură nava care se apropia de mal, pentru a-i duce în plimbare pe apă.
Nava era un remorcher fluvial, cum existau multe în anii aceia. Avea o formă alungită și zveltă. Coca navei era vopsită în negru, iar pe punte existau încăperile unde stăteau marinarii și unde, în cazul de față, se puteau adăposti turiștii. Centrul de comandă era situat deasupra acestora pe o platformă, pentru a putea oferi vizibilitate comandantului și cîrmaciului. De adăpostirea turiștilor nu putea fi vorba, întrucît afară era cald și senin, astfel încît toată lumea luă loc pe scaunele existente pe punte sau se sprijinea de balustradă admirînd natura. Era ora 12, iar  prînzul aveau să îl ia în jur de ora 13 pe insula Ada Khaleh, unde abia așteptau să ajungă. Plecară la ora fixată.
– Știi, zise Iulia, mă gîndesc că peste 10 ani toate astea vor fi sub apă. Orașul, portul, insula... nu va mai rămîne nimic.
– Da, mi-ai zis și e păcat fiindcă e așa de frumos, dar în același timp e un progres economic important al țării noastre încît nici nu știu ce să zic, răspunse Tudor.
O cuprinse cu brațele din spate și-și cuibări capul pe umărul ei stîng, privind apa. Motorul șalupei duduia împingînd ambarcațiunea contra curentului spre Zona Cazanelor Mici.
– Ce ușor e acum să navigăm pe aici și cît de greu se întîmplau lucrurile acum 150 de ani.
– Cum adică? – se miră ea.
– Citeam la un moment dat, într-o carte a unuia dintre primii turiști medievali ca să-i zic așa, un turc pe nume Evliya Celebi, care era și cronicar, nu doar turist, relatări despre navigația pe Dunăre în zona asta în a doua jumătate a Secolului al XVII-lea.
– Ce scria?
– Scria că în zona asta, a Porților de Fier, existau în apă mai multe rînduri de stînci mari cît turlele de băi, astfel încît în cursul lunii iulie, cînd apele scad, flăcăii treceau fluviul sărind dintr-o stîncă în alta.
– Periculos, nu? – întrebă fata.
– Periculos, așa e, dar trecerea corăbiilor era și mai periculoasă.
– De ce?
– Fiindcă, așa cum ne spunea și ghidul, unele corăbii se loveau de stînci și piereau și ele, și marfa, și călătorii. Ca să fie evitate aceste dezastre se descărca o parte a încărcăturii care era transportată cu căruțele sau cu bărci de capacitate mică pînă dincolo de „ghirdapuri”, cum i se spunea acestui loc cu căderi de apă periculoase pentru navigație. Astfel, corăbiile mult ușurate de greutatea pe care o transportau erau trase la edec...
– Ce-i aia?
– Ce să fie? Edec-ul? – se miră Tudor.
– Da, asta, întări Iulia.
– E un odgon lung, cu care se leagă de catarg sau de babalele din proră o ambarcațiune sau o navă, pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă.
– Babalele? – zise fata privindu-l mirată și izbucnind în rîs. Babalele? Ce-s alea babalele? Sau e baba-lele?
Ochii căprui erau luminați de o mare bucurie, un zîmbet larg îi înflorise pe față și își scutura rîzînd pletele castanii în toate părțile. Tudor o privea fericit de fericirea ei și mîndru nevoie mare de faptul că o făcuse să rîdă, așa cum sînt toți bărbații pe lumea asta cînd reușesc să binedispună o femeie. O lăsă să se liniștească, și îi spuse bucuros că poate să o învețe ceva ce ea nu știe:
– Privește în prova navei – o îndemnă el, dar, în loc s-o lămurească, mai mult o zăpăci pe fata care se uită nedumerită la el și întrebă:
– Unde-i prova asta?
– Prova e numele dat părții din față a navei – o lămuri el, indicînd cu degetul.
– Aha, bun, și ce trebuie să văd?
– Uite, observi piesele acelea cilindrice, din oțel, fixate pe punte?
– Da.
– Alea sînt babalele!
– Bine, acum că m-am lămurit, zi mai departe – îl îndemnă fata.
– Unde rămăsesem? – o întrebă Tudor
– La odgonul care se lega de babale pentru edec sau așa ceva...
– Ah da. Așa e. Îți spuneam că edec-ul e un odgon lung cu care se leagă de catarg sau de babalele din proră o ambarcațiune sau o navă, pentru a fi remorcată de pe mal împotriva curentului unui curs de apă.
– Cu ce o remorcau? – întrebă fata.
– Cu oameni, răspunse el.
– Cu oameni?
– Da. Trăgeau cîte o mie sau chiar o mie cinci sute de oameni de o corabie ca să o treacă dincolo de strîmtoare. Odată ajunsă acolo, aceasta era din nou încărcată cu mărfurile sale timp de 5 sau 6 zile pentru a-și putea continua călătoria.
– Chiar că era dificil să treci pe aici acum 400 de ani, zise ea.
– Nici acum 100 nu era prea ușor, răspunse băiatul. Îți amintești ce spunea ghidul despre piloții de Dunăre care treceau navele pe aici.
– Da, asta așa e, confirmă ea gînditoare.
– Știi ceva? zise Tudor. Ia spune-mi, dacă știi, cum se va naviga pe aici după construcția barajului? Pe unde se va mai trece cu navele?
– Prin ecluze, răspunse ea în șoaptă fiindcă observase cuplul care stătea în autocar pe locurile din spatele lor apropiindu-se de ei, și nu voia să o audă vorbind despre lucruri încă necunoscute.
– Nu te-am auzit, zi mai tare, îi spuse  băiatul care nu-i observase pe cei doi venind din spatele lui.
Iulia îl trase de haină la o parte pentru a le face loc celor doi, fiindcă spațiul dintre cabinele de pe remorcher și balustrada de care se sprijineau pe partea lui stîngă nu era suficient decît pentru o singură persoană. Apoi, după ce se îndepărtară, se asigură că nu o aude nimeni și-i spuse:
–  Trebuie să fiu atentă ce vorbesc, fiindcă nu intenționez să dau explicații la Miliție, așa că n-am să repet de două ori, deci fii atent: ecluza e o construcție hidrotehnică specială, executată pe traseul unei căi navigabile pentru a face legătura între două porțiuni cu niveluri diferite. În cazul de față, vor crea două spații la capetele barajului mărginite de niște peroane și închise la ambele capete rezultate cu două porți imense de oțel: printr-una intră nava, apoi se închide și se reglează nivelul apei față de porțiunea pe care urmează să pornească pompînd apă ca să ridice nava, dacă merge spre Belgrad, sau scoțînd-o ca să o coboare, dacă merge spre Sulina.
– E ca un lift! – se dumiri Tudor.
– Exact, ca un lift.
În acel moment auziră un strănut venind de undeva de sus. Ridicară privirile și zăriră chiar deasupra lor, pe coverta remorcherului, pe vecinii lor de autocar cărora le făcuseră mai devreme loc să treacă. Tudor spuse politicos „noroc” și, petrecîndu-și brațul pe după umerii fetei, porniră agale spre pupa.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite