CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (3)
Nu apucară însă să urce, fiindcă din mașină se ivi ghidul pe nume Ionel, care le ceru actele de identitate ca să-i identifice pe lista ce o avea în mînă. Noroc că Tudor fusese prevăzător și-i făcuse Iuliei buletinul de identitate. Ghidul îi bifă și-și văzu de ale lui.
Autocarul era foarte frumos pe dinafară, din punctul de vedere al Iuliei, dar interiorul fu o adevărată surpriză: existau două rînduri asimetrice de scaune pentru că unul avea 6 perechi de fotolii iar celălalt doar 5, la care se mai adăugau în spate încă cinci locuri. Fotoliile erau acoperite cu stofă bej deschis pe care existau niște inserții late, vișinii ce marcau spătarul și șezutul. Tavanul era prevăzut cu două chepenguri pentru aerisire și, din loc în loc, cu plafoniere semirotunde, care aveau sticlă albă deasupra locurilor, și roșie, pentru cele de deasupra culoarului.
Își aleseră să stea pe a doua pereche de scaune de pe partea dreaptă. În felul acesta nu erau chiar lîngă singura ușă de acces în autocar pentru pasageri, nu riscau să-i tragă curentul și să se fîțîie toți ceilalți pe lîngă ei. Își lăsară hainele pe banchetă ca să marcheze locul și coborîră. După ei urcă aproape imediat un cuplu de tineri, care se așeză pe locurile din spatele lor.
Între timp, socializară cu noii veniți pentru a se cunoaște mai bine, că doar urmau să petreacă aproape 8 zile împreună. Erau în total 20 de pasageri, majoritatea tineri asemenea lor, dar și cîteva cupluri la aproape 60 de ani care se deciseseră să pornească în această excursie.
Plecară într-un final pe la 9 dimineața și le luă cam 6 ore să ajungă la Orșova, unde aveau să fie cazați în următoarele nopți. Drumul fusese lung și obositor. Autobuzul nu avea aer condiționat, astfel încît căldura o obosise pe Iulia mai mult decît orice altceva. După ce trecură de Drobeta Turnu Severin, intrînd în localitatea Gura Văii, Iulia se apropie de urechea lui Tudor care stătea la fereastră și-i șopti:
– Vezi Dunărea?
– Da, o văd.
– Ei bine, aici în zona asta vor începe să construiască peste doi ani, barajul de la Porțile de Fier.
– Așa curînd?
– Da, vei vedea. De aici în 15 minute vom fi la Orșova. Orșova Veche.
– Orșova Veche? De ce nu Orșova? – se miră Tudor.
– Fiindcă nivelul apei urcînd cu 30 de metri din cauza barajului, va acoperi nu doar insula, ci și orașul.
– Incredibil, rosti Tudor cu ochii pe fereastră.
– Incredibil, dar adevărat, îi ținu isonul Iulia, fără să observe tinerii ce stăteau în spatele lor ce erau numai ochi și urechi la spusele fetei.
După cîteva minute zăriră Ada Khaleh, frumoasa insulă ce-și trăia ultimii ani de existență pînă la scufundarea sub apele fluviului. Iulia o privea îndelung, cu nesaț aproape, fiind fermecată de ceea ce vedea. Își aminti că numele însemna „Insula Fortăreață”, deși avusese și denumiri mai vechi, austriece: „Insula Carolina” sau „Insula Orșova Nouă”. Se afla la circa 3 km în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7 km lungime și circa 500 m lățime. Era populată de aproape 600 de turci.
Insula era, pentru locuitorii din regiune, un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor mai scăzute (fiind scutită de impozit) pentru cumpărarea delicateselor turcești, bijuteriilor și tutunului, fiind renumită pentru creșterea trandafirilor din care localnicii obțineau uleiul și parfumul specific. Îi spuse și lui Tudor toate astea și nici nu-și dădură seama cînd ajunseră la Orșova și traseră la Hotelul Cerna nr. 2 din localitate. Urcară în cameră și căzu lată pe pat. În ziua următoare aveau de vizitat în Drobeta Turnu-Severin piciorul podului lui Apolodor din Damasc și colecțiile Muzeului Regiunii Porțile de Fier expuse in internatul  Liceului Traian.
Iulia se trezi după patru ore. Era 7 seara și deciseră să coboare la cină. Mîncară și se plimbară un pic pe Aleea Dunării, apoi se întoarseră în cameră și adormiră. Peste trei zile aveau programată vizita pe insula Ada Khaleh.
– Ești emoționată? – o întrebă Tudor.
– Da, sînt. Mi-am dorit mereu să pășesc pe insula a cărei dispariție o regret.
– Acum că mi-ai zis, nici mie nu-mi vine să cred că dispare, iar vizita asta devine acum și pentru mine ceva deosebit.
A doua zi se întoarseră la Severin, vizitînd mica colecție de la Muzeul Regiunii Porțile de Fier aflat în aceeași locație ca și în 2022, admirară piciorul podului lui Apolodor din Damasc situat lîngă ruinele castrului, care în acel moment era șantier arheologic. De acolo, merseră pe malul Dunării spre Cetatea Medievală aflată la stadiul de ruină romanică și căreia localnicii chiar așa-i spuneau – „La ruine” –, fiind un loc bine știut de toate perechile de îndrăgostiți din oraș. Seara o petrecură la un restaurant din Orșova, bucurîndu-se de muzică și dansînd împreună cu alți cîțiva turiști din grup.
Ziua următoare era duminică. Prima duminică din luna august, cînd aveau loc, la Orșova, manifestările de Ziua Marinei, unde urmau să fie și ei prezenți, pentru ca mai apoi să viziteze Băile Herculane aflate în apropiere. Prin urmare, la ora 9 se deplasară pe jos pînă pe Aleea Dunării pentru a participa la festivități.
Locul era plin de oameni îmbrăcați de sărbătoare care admirau mica defilare a ambarcațiunilor militare și civile, ce începuse de puțină vreme. Iulia și Tudor putură vedea trecînd prin fața ochilor tot ce avea mai bun Marina română din zonă în acel moment. Cînd parada se termină, organizatorii anunțară la megafoanele instalate pe faleză deschiderea jocurilor marinărești. Imediat auziră zgomot de motor pe apă și, privind în direcția de unde venea, văzură pe Zeul Neptun urcat pe o placă de semăna cu cele de surfing, constată Iulia. Ținea într-o mînă un trident și în cealaltă frînghia ce era legată de șalupa care-l trăgea după ea. Apoi începură jocurile.
Prima dată, o nuntă ce se desfășura pe mal era atacată de pirați, iar nuntașii reușiră pînă la urmă să învingă și să-i predea pe răufăcători în mîinile Poliției spre hazul asistenței. Un alt joc amuzant era cel numit luarea porcului la școndru, în care cîțiva tineri trebuiau să lege un buștean de lemn lung de 3-4 metri (școndrul) dat cu vaselină, operațiune ce presupunea suficiente căderi și scufundări ale celor ce încercau, lucru care-i distra grozav pe spectatorii de pe mal. Într-un final, se îndreptară cu toții spre unul din restaurantele situate pe faleză, unde grupul avea rezervată o masă pentru prînz, după care porniră spre Băile Herculane, iar pe drum, pentru că voiau să-și exprime cumva mulțumirea și bucuria, pentru participarea la Ziua Marinei, cineva propuse să cînte o melodie populară printre turiștii acelor vremuri și dădu tonul cîntecului făcut celebru de Luigi Ionescu, intitulat „Șoferul de la ONT”, pe care în scurtă vreme îl cîntau cu toții.
Băile Herculane arăta senzațional, cu clădirile reno­vate, cu spațiile verzi întreținute perfect și cu podurile arcuite peste Cerna legînd malurile pe care se aflau vechile clădiri baroce construite de austrieci, folosite acum, printr-o ironie a istoriei, chiar de urmașii celor care munciseră ca niște robi la construirea lor, adică românii. Seara au ajuns înapoi la hotel, pregătindu-se pentru marea excursie pe insula Ada Kaleh.
Se treziră de dimineață, fiindcă Iulia era nerăbdătoare. Ajunși în port, ghidul îi adună pe toți în jurul său pentru un scurt discurs:
– Tovarăși, vreau să vă spun cîteva cuvinte, înainte de a ne îmbarca și a porni spre Cazanele Dunării. Una dintre cele mai vechi și mai respectate profesii de pe aceste meleaguri era aceea de pilot de cataracte. Aceștia își aveau societatea în Orșova și numai ei pilotau navele în sectorul cel mai dificil din întregul curs al Dunării, de la Drobeta Turnu-Severin la Moldova Veche. Puțini dintre ei mai trăiesc astăzi.
Din cauza varietății formațiunilor geologice care au opus rezistență diferită față de eroziunea apei, au rămas în albia Dunării colți de stîncă care au îngreunat în acele timpuri navigația. La secetele din fiecare an, din apele scăzute ale fluviului, la Porțile de Fier, apăreau stîncile sălbatice și periculoase. Ele puteau fi evitate doar prin abilitatea piloților de cataracte, care și ei rareori se încumetau în astfel de perioade să treacă vasele de tonaj mai mare. A fost o vreme cînd murmurul pasagerilor înceta pe măsură ce vaporul se apropia de Cazane sau de pragurile de la Greben sau Bivoli. Era o liniște care pogora parcă la începerea unui ritual. Puntea vaporului părea că avea ochi. Ochii tuturor erau concentrați într-unul singur, în ochiul atent al pilotului de cataracte. Pînă aici, Dunărea era liniștită, la Cazane însă devenea mînioasă, poate pentru că trecerea ei însemna o luptă aprigă. Glasul i se transforma într-un strigăt amenințător.
Foștii piloți de cataracte, singurii care știau fiecare porțiune a fluviului, numele și particularitățile celor peste 300 de stînci primejdioase, bancurile de nisip, vîrtejurile și se orientau în albie, prin canaluri, pot fi numărați astăzi pe degetele de la două mîini. Cînd nici ei nu vor mai fi, va rămîne doar legenda piloților de cataracte, a celor care au scris o pagină în istoria navigației pe Dunăre.
Cînd ghidul și-a încheiat expunerea, au rămas cu toții tăcuți cîteva secunde imaginîndu-și cele ce le povestise. Apoi, cineva a întrebat:
– O să trecem și noi printre stîncile acelea periculoase, tovarășe ghid?
– Nu, nu vom trece, fiindcă drumul nostru nu va merge așa departe. Vom înainta foarte puțin prin Defileul Dunării, cel mai spectaculos obiectiv turistic natural din această zonă și una dintre cele mai cunoscute părți ale traseului danubian, care se întinde de la intrarea Dunării pe teritoriul României la Baziaș și pînă la Gura Văii sau ieșirea Dunării din Cazane. Aici natura a dezvoltat un complex de bazinete și defilee în sectorul transversal al Văii Dunării. Tot aici s-au descoperit statuete antropomorfe cu înălțimi cuprinse între 4 și 8 centimetri și vase cu picioare zoomorfe care atestă locuirea zonei din cele mai vechi timpuri. Peisajul oferă munți stîncoși, parcuri și rezervații naturale cu păduri seculare protejate, dar și plante și păsări unice în lume. Acum însă, pînă ce va sosi nava care ne va duce pe Insula Ada Kaleh, vă invit să luați loc pe terasa aflată sub castanii aceia stufoși și să serviți ce vă poftește inima – mai spuse el.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN