CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (2)
Iulia puse aparatul lîngă  ea pe canapea și-i spuse cu tristețe:
– Sînt o proastă!
– Cum să fii o proastă? Draga mea, iubita mea, nu ești o proastă deloc, de ce spui asta? – se precipită el, luînd-o protector în brațe.
– Lasă-mă în pace, se apără ea, desprinzîndu-se din îmbrățișarea lui și ridicîndu-se de pe canapea, pentru a se deplasa la fereastră.
Se întoarse cu fața la el și-i spuse:
– Cum numești o studentă la Litere, auzi tu, la Li-te-re, care vorbește 5 minute cu Tudor Arghezi și nu-și dă seama? Cum?
– O proastă? – întrebă el defensiv și mucalit.
– Da, o proastă! Și încă una cu diplomă! Auzi tu, vin de la 60 de ani distanță, dau nas în nas cu unul dintre marii poeți ai României și eu mă comport ca tanti Frosa de la vaci! – izbucni ea înfuriată.
– Ha, ha, ha, ha – începu Tudor să rîdă cu poftă.
– De ce rîzi? – îl întrebă fata descumpănită.
– Ești așa de frumoasă cînd te enervezi, răspunse el amuzat. Fruntea parcă-ți arde, tîmplele-ți se bat, suferi peste poate, parcă...
– ...tu ești turbat, răspunse ea zîmbind, recunoscînd citatul din „O noapte furtunoasă”. Eu chiar sînt supărată și ție îți arde de glume – spuse ea mai liniștită.
– Dacă ești supărată hai să-ți dau două vești bune. Vrei?
– Da, vreau zise ea privindu-l în continuare din mijlocul camerei.
– Atunci, află, draga mea, că dacă l-ai ratat pe Arghezi nu vei rata sper ocazia de a lua prînzul cu mine pe Ada Khaleh.
– Serios? Mergem în excursie? Cînd plecăm?
– Peste două săptămîni, pentru... doar o săptămînă, spuse el. Mai exact, un circuit pe Clisura Dunării, adică Severin, Orșova și Ada Kaleh, care va începe pe 3 august.
– Extraordinar! De cînd îmi doream să văd insula! Am citit tot ce se putea în legătură cu ea, am văzut filmele, știu tot, cunosc tot, abia aștept să merg! – se porni ea să turuie entuziasmată venind spre el și așezîndu-i-se în poală.
Tudor o cuprinse cu brațele și cînd termină ce avea de spus îi astupă gura cu un sărut prelung din care abia se desprinseră. După cîteva secunde de tăcere, băiatul îi spuse încet:
– Nu m-ai întrebat despre a doua surpriză...
– Așa e, am uitat să te întreb. Care e?
– Ai să afli dacă bagi mîna în buzunarul meu de la sacou.
Grăbită, Iulia băgă mîna în buzunarul drept al sacoului și o scoase goală spunîndu-i cu o mină dezamăgită lui Tudor:
– Aici nu e nimic...
– Caută dincolo, îi spuse acesta zîmbind.
Fata se conformă și scoase un carnețel dreptun­ghiu­lar care avea pe el stema Republicii Populare Române. Se uită mirată la Tudor, iar acesta-i spuse doar atît:
– Deschide-l!
Îl deschise și citi cu voce tare:
– Gheorghe Iulia, născută la data de... domiciliată în Brașov, strada.... ce e ăsta? – se miră ea.
– Ăsta este buletinul dumitale, cetățeană Gheorghe Iulia – spuse el pe un ton serios, imitînd un funcționar public.
– Buletinul meu? Vrei să spui Cartea mea de Identitate – zise înțelegînd despre ce era vorba.
– Exact, răspunse Tudor. Nu discutasem noi despre faptul că o să ai nevoie de un act de identitate, pentru a evita problemele cu Miliția?
– Ba da, discutasem.
– Ei, și uite-l, l-am procurat! – se umflă Tudor în pene.
– Bine, dar cum ai făcut?
– Am contactat un tovarăș... priceput în lucruri din astea – spuse el misterios.
– Aha, deci fals în acte publice, toaʼrșe Tudor, îi imită fata tonul grav de mai devreme. Ști ʼmneata, cîți ani de pîrnaie iei pentru trebșoara asta?
– Poate să fie și pe viață, dacă mă închid împreună cu tine, răspunse el privind-o cu dragoste.
– Păi s-ar putea să te închidă, dar fără mine, răspunse ea serios. Te-ai gîndit ce se întîmplă dacă descoperă falsul? Mai ales că uite, nici fotografie nu am, observă ea.
– Fotografia o facem noi mîine la un atelier și o lipim aici.
* * *
Locotenentul de Securitate Mureșan își făcuse temele conștiincios și aflase unde locuia domnișoara Iulia, pe care o pusese sub urmărire. Acesta era singurul lucru cert pe care-l cunoștea despre ea. La Facultatea de Litere existau, în ultimul an, trei studente cu numele de Iulia, însă nici una nu era din Brașov. Asta însemna că fata nu era studentă la Litere, ci în altă parte. Prin urmare, își extinse cercetările la întreaga Universitate București, însă nu găsi un rezultat satisfăcător. Ajunsese la casa din strada Vespasian și-și parcase mașina într-un loc din care să poată urmări persoanele care intrau și ieșeau din curte. Pe Iulia o identificase cu ajutorul unei fotografii pe care Silviu, informatorul căpitanului Pavelescu, o făcuse la petrecerea din 14 iulie, dar altceva nu știa despre ea.
Această lipsă de informații îi întări convingerea că era ceva în neregulă cu ea. În regimul lor de democrație populară, oamenii puteau fi găsiți și identificați oricînd. Dacă cineva scăpa controlului organelor de stat, atunci acel cineva era suspect. Era nevoie de multă atenție și migală să nu scape. Tocmai de aceea, locotenentul decise să înceapă el filajul fetei, înainte de a o lăsa pe seama colegilor din echipa specializată, ca s-o vadă cu ochii lui și să tragă singur primele concluzii. Așa o observă venind și intrînd singură în casă undeva după ora 12. Nu se mișcă de acolo pînă spre orele 16:45, cînd veni și Tudor Grigorescu. Ieșiră apoi amîndoi pe la 17:45. Locotenentul îi urmări pînă la un atelier fotografic din zona Gării de Nord, de unde plecară 15 minute mai tîrziu, pentru a se duce spre  terasele din apropiere, ca să mănînce. Socotind că nu se vor mișca de acolo în următoarele ore, milițianul se întoarse la atelierul fotografic unde află că domnișoara își făcuse poză de buletin, iar cu ocazia asta află numele complet al fetei înscris pe chitanța eliberată de fotograf: Iulia Gheorghe. Acesta era un detaliu foarte important, pentru că va putea afla cine e misterioasa domnișoară.
A doua zi primi raportul celor de la evidența populației care-l înștiințară că la Brașov există 10 femei cu acest nume, dar nici una studentă la Litere. Le ceru să extindă căutările la nivelul întregii țări, și găsi multe Iulia Gheorghe, ba vreo cîteva studente la Litere, însă nici una nu corespundea cu cea căutată. Acest ultim raport îl făcu să bată la ușa biroului căpitanului Pavelescu.
– Intră, auzi vocea superiorului său. Apăsă clanța și pătrunse în birou.
– Să trăiți, tovarășe căpitan, salută el.
Acesta era așezat la birou, cu niște hîrtii în față, pe care le studia cu interes. Ridică capul spre locotenent, se lăsă pe spătarul scaunului și-l îndemnă:
– Spune, de ce ai venit?
– Tovarășe căpitan, permiteți să raportez. Am finalizat cercetările privind-o pe numita Iulia Gheorghe și am constatat că nu este evidențiată nicăieri.
– ...deci Gheorghe o cheamă, cugetă căpitanul... și-a luat nume românesc spioana... Ce mă miră e că au trimis o agentă așa de tînără în România. Probabil e foarte pricepută...
– De ce s-o fi trimis? Cu ce misiune?
– Asta va trebui să aflăm, răspunse Pavelescu. E sigur acum că domnișoara e în slujba unei agenturi străine cu misiune în România. Mi-ar place să aflu cum a ajuns la Tudor Grigorescu și de ce tocmai la el!
– O să mă ocup de asta, însă pînă atunci vreau să vă spun că acum patru zile și-a făcut la un atelier foto niște fotografii de buletin.
– Cum naiba au trimis-o ai ei în misiune fără documente? – se miră căpitanul.
– Poate că are nevoie de ele la altceva, răspunse locotenentul Mureșan.
– Da, poate... Deocamdată nu știu ce să cred, pentru că nu lucrează după un plan exact, ci cam la voia întîmplării. Ține-o sub supraveghere și raportează-mi cum face ceva deosebit.
– Am înțeles, să trăiți! – răspunse tînărul ofițer, după care se întoarse pe călcîie și părăsi încăperea.
* * *
Zilele trecură repede pînă la excursia pe care o așteptau amîndoi. Iulia continuă munca de cercetare la bibliotecă, fără să găsească nimic important. Era destul de dezamăgită, dar spera ca viitorul să-i aducă informația căutată referitoare la momentul în care poarta își inversează calea de trecere. Știa că citise la un moment dat pe internet despre asta, dar nu mai reținea aproape nimic, fiindcă nu o interesase foarte mult subiectul atunci. În sfîrșit, veni și ziua de 3 august. Împachetară totul în două geamantane și se porniră spre locul de îmbarcare din Piața Gheorghe Gheorghiu Dej. Ajunseră la ora 8:00 în parcarea din fața hotelului Athénée Palace, iar autocarul – o Skoda 706, RT Lux – se afla deja acolo. Se grăbiră spre el, salutîndu-i pe ceilalți turiști care ajunseseră deja. Șoferul era un tip jovial, între două vîrste, așa cum stă bine unui șofer experimentat de turism. Purta o pereche de ochelari de soare cu lentile mari argintii și... o mustață asemănătoare cu cea a lui Luigi Ionescu. Îl chema Anghel și se apucă să le rînduiască bagajele în cala mașinii poftindu-i totodată să-și aleagă locul. Iulia o apucă spre botul autocarului unde se aștepta să găsească ușa din față, dar constată că aceasta lipsea. Se întoarse nedumerită spre Tudor care, cu un zîmbet larg pe față, îi arătă că ușa era puțin mai în spate.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN