1962 – Cursă contratimp (XVIII)
  • 10-07-2023
  • 0 Comentarii
  • 155
  • 2

Iulia se luă după el, lăsîndu-se ghidată printre spectatorii care strigau „România, Campioană Mondială e!”, în timp ce le priveau pe jucătoarele noastre cum făceau turul de onoare al stadionului cu un imens steag tricolor. Au ieșit cu greu din arenă, împreună cu sutele de oameni care își strigau bucuria, pentru a se întîlni afară cu alții care, acompaniați de un acordeon, încinseseră o horă în fața fabricii de pîine situată în apropiere.
Tudor a dus-o alergînd spre Podul Izvor, unde cîțiva tineri se aruncaseră de bucurie în apa galbenă și leneșă a Dîmboviței, sărbătorind victoria.  Au trecut podul ca să se îndepărteze de vacarm și înghesuială, îndreptîndu-se spre Cișmigiu. Au intrat în parc și s-au așezat pe o bancă unul lîngă altul ținîndu-se de mînă, șoptindu-și drăgălășenii și sărutîndu-se, pînă cînd Iulia auzi o voce bărbătească spunînd lîngă ei:
– Ce faceți, măi, copii aici, la ora asta?
Iulia ridică privirea și văzu un polițist, așa că-i răspunse imediat:
– Nimic, domnule polițist, stăm de vorbă.
– Domnișoară, eu nu sînt polițist, ci milițian răspunse el mîndru. Buletinele, vă rog!
Tudor se albise la față și se întoarse privind-o panicat pe Iulia, dar fata era rece și calmă ca un iezer de munte. Scoase buletinul și i-l înmînă milițianului, care-l luă și întoarse mirat privirea spre fată.
– Eu nu am buletinul la mine, tovarășe milițian – răspunse fata detașată.
– De ce?
– A rămas la Direcția Generală a Securității Poporului cînd m-am dus ultima dată să predau pașaportul, după ce am revenit cu tata din călătoria în America și urmează să mă duc să-l iau mîine, îi zîmbi fata frumos.
Milițianul o privi surprins, dar insistă:
– Ați fost în excursie?
– Nu, cu treabă. Tata lucrează în comerțul exterior și s-a dus să încheie niște contracte pentru România. Pe mine m-a luat, ca să-i țin de urît.
– Am înțeles, spuse subofițerul, care nu avea nici un chef să verifice spusele fetei și să-și creeze cine știe ce necazuri, dînd peste vreun grangur din partid sau Securitate, așa că-i înapoie lui Tudor buletinul, salută regulamentar și se îndepărtă alene, nu înainte de a le recomanda:
– Mergeți acasă, că nu e bine să stați noaptea pe străzi.
Bucuroși că scăpaseră numai cu atît, se grăbiră să-i urmeze sfatul și dispărură imediat din zonă. Au găsit un tramvai plin de oameni care se întorceau de la meci comentînd cu însuflețire cele petrecute pe stadion. Drumul de la stație pînă pe strada Vespasian l-au parcurs pe jos lipiți unul de altul, vorbind despre meci și despre manifestările de bucurie ale oamenilor. Cînd au ajuns în fața casei, în timp ce deschidea poarta, Tudor îi spuse:
– Trebuie să facem ceva cu actele tale, fiindcă ulciorul nu merge de multe ori la apă ca astă seară.
– Știu – spuse Iulia, strecurîndu-se pe lîngă el în curte și deschizînd ușa de intrare în holul casei – dar ce pot să fac? Să fur unul?
– Nu, nu să furi unul – răspunse Tudor intrînd după ea în hol și închizînd ușa după el, în vreme de Iulia începu să urce scările –  dar să obținem unul... asta putem.
– Cum? Mergem la Miliție le spunem că l-am pierdut și ei îmi dau altul așa pe încredere, fără să mă verifice dacă exist etc.? Ce, crezi că-s proști?
– Nu, nu-i cred proști deloc, zise Tudor. Lasă că găsesc eu o soluție continuă el, în timp ce o luă în brațe pe fată. Între timp aș vrea să mă ocup de tine, nu de ei.
– Asta dacă reușești să mă prinzi, spuse fata alunecîndu-i din brațe ca o zvîrlugă și fugind rîzînd în dormitor, urmărită îndeaproape de băiat.
* * *
Inspectorul principal Ionescu îl primi pe Ștefan, tatăl Iuliei, în după-amiaza zilei de 15 iulie 2022, în biroul său de la Poliția Brașov. Era o vară călduroasă, iar cazul Iuliei era ceva cu care nu se mai întîlnise în cariera lui, tocmai fiindcă modalitatea dispariției era una necercetată suficient nici de savanți, darămite de poliție. Se simțea neputincios fiindcă nu avea cum să caute pe cineva care nu se mai afla în dimensiunea spațio-temporală a pămîntului, ci în altă parte. Era ca și cum ar fi trebuit să caute sufletul cuiva care murise. Tatăl fetei dispărute îi făcuse impresia unui om care cunoștea destul de multe despre aceste porți temporale și tocmai de aceea reacționase bine la tragedia care-l lovise. Însă acum, văzîndu-l din nou, descoperi pe chipul lui o strălucire pe care doar certitudinea unor vești bune ți-o poate da. Îl pofti să ia loc pe scaunul din fața biroului său și se grăbi să-l asculte. Omul era nerăbdător să-i împărtășească vestea importantă pe care o avea, așa încît nu-l întrebă nimic, ci îl lăsă să spună ceea ce avea de spus.
– Domnule inspector, am certitudinea că fiica mea trăiește!
Vorbele produseră o puternică impresie inspectorului, care se foi pe scaun și-l întrebă pe tată:
– V-a dat un semn de viață? Unde e?
– În București.
– În București? Foarte bine, stați să-mi sun colegii să o caute, spuse el și scoase telefonul mobil pregătindu-se să formeze numărul, moment în care omul din fața lui interveni spunînd:
– Nu o vor găsi.
Inspectorul se opri, ridică capul din telefon privind spre Ștefan și-l întrebă mirat:
– De ce?
– Fiindcă se află în anul 1962, răspunse tatăl fetei zîmbind trist.
Polițistul se uită la el șocat, apoi îl întrebă calm, așa cum întrebi un om care și-a pierdut mințile:
– De unde știți?
– De la ea, răspunse Ștefan. Mi-a trimis o scrisoare.
– V-a trimis o scrisoare. Din 1962? – îl întrebă neîncrezător inspectorul.
– Da, domnule, mi-a trimis o scrisoare care a ajuns la mine ieri, adusă de preotul paroh al bisericii din cartier, spuse Ștefan scoțînd scrisoarea din buzunarul de la piept al cămășii și așezînd-o pe birou.
Polițistul privi mirat scrisoarea, apoi întinse mîna și o luă de pe masă. Dezdoi plicul și-l examină cu atenție. Se vedea cu ochiul liber că era emis în anii ʼ60, fiindcă avea ștampila Regiunii Brașov. Îl deschise și extrase din el o foaie de hîrtie a cărei vechime indica și ea perioada temporală din care provenea. Odată lămurită această problemă, polițistul își concentră toată atenția asupra textului în sine. Scrisul era unul îngrijit, rotunjit, indicînd o femeie, iar mesajul... ei bine, acesta era unul incredibil. Citi de două ori cu atenție, urmărit în tot acest timp în tăcere, de tatăl Iuliei. Ridică apoi privirea spre el și-i spuse așa:
– Scrisul e al fiicei dumneavoastră?
– Absolut, veni răspunsul.
– Scrisoarea v-a adus-o preotul paroh?
– Da, el.
– De unde știm că nu a falsificat-o?
– Uitați-vă la plic și la foaia de hîrtie. Apoi, ce rost avea să facă asta? Pare un om întreg la minte și pe deasupra mi-a spus că a primit-o de la preotul de dinaintea lui, care a primit-o de la predecesorii săi, lucru ce poate fi dovedit ușor, fiindcă preotul de dinaintea sa e încă în viață.
– Deci fiica dumneavoastră a dat scrisoarea preotului paroh de la biserică în anul 1962, rugîndu-l să o transmită prin succesorii săi pînă la dvs, gîndindu-se că slujitorii Bisericii sînt mai de încredere decît cei ai Poștei Române, așa e?
– Da, așa cred și eu, răspunse Ștefan.
– Aveți un copil inteligent, constată polițistul. Din păcate, nu pot face prea multe ca s-o aduc înapoi... Ce pot face, însă, este să caut prin arhivele instituției noastre urmele fetei dumneavoastră, fiindcă dacă a ajuns cu adevărat în anul 1962, este imposibil să nu se fi întîlnit cu Miliția și... ia stați așa, parcă zicea că se ducea la București să caute în arhivele Bibliotecii Naționale informații despre porțile temporale ca să se poată întoarce acasă. Nu? – întrebă el, în timp ce se uită din nou pe scrisoare pentru a se încredința că reținuse bine intenția fetei. Am să cer Bibliotecii Naționale să caute în arhivele sale din luna iulie a anului în cauză orice investigație în fondul bibliotecii pe numele ei.
– Ce rezolvăm dacă descoperim asta? – întrebă tatăl Iuliei.
– Avem certitudinea că Iulia a ajuns în anul 1962 și putem porni cercetările științifice pentru a ști cum o aducem înapoi. Cu alte cuvinte, dacă pînă acum orbecăiam, acum știm ce avem de făcut, conchise inspectorul. Avem speranță.
– Da, așa e avem speranță, repetă omul din fața lui, în timp ce se ridica în picioare înțelegînd că întrevederea se terminase. Atunci, aștept vești de la dvs., domnule inspector.
– O să vă țin la curent, răspunse Ionescu, strîngîndu-i mîna și conducîndu-l la ușă.
Se mai salutară încă o dată, apoi polițistul se duse spre birou, de unde luă telefonul și formă un număr. Duse aparatul la ureche și făcu cîțiva pași spre fereastra care dădea spre stradă, privind afară. Cînd i se răspunse la apel spuse:
– Andrei, tu ești? Da, eu sînt. Ce faci? Da, fără muncă nu se poate, am încercat și eu, glumi el. Uite de ce te-am sunat: caută, te rog, în arhivele voastre începînd cu data de 9 iulie 1962, toate datele care există despre numita Iulia Gheorghe și trimite-mi urgent la birou. Ah, și aș mai vrea ceva tot legat de fata asta: caută-i urmele și în evidențele Bibliotecii Naționale, începînd cu aceeași dată. Mulțumesc Andrei, aștept rezultatul cercetărilor. Sănătate.
Închise telefonul, îl lăsă să i se scurgă printre degete pe birou și spuse gînditor:
– Pe unde umbli, măi, fată, măi?
(va urma)
NICU MARIUS MARIN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite