1962 – Cursă contratimp (XVII)
  • 03-07-2023
  • 0 Comentarii
  • 189
  • 0

Căpitanul de Securitate Pavelescu deschise ușa biroului, făcîndu-i loc băiatului să intre. Tînărul luă loc pe scaunul ce-i fusese oferit de către ofițer așteptînd ca și acesta să se așeze și apoi spuse:
– Tovarășe căpitan, vreau să vă reclam o încercare de asasinat!
– Asupra cui? – îl întrebă acesta privindu-l fix.
– Asupra președintelui francez de Gaulle!
Acesta se uită la el neîncrezător, apoi își privi ceasul de la mînă și hotărî că mai avea ceva timp liber în dimineața aceea, așa că-l putea asculta pe băiatul ăsta care, de două luni de cînd îl recrutase ca informator, nu prea-i livrase mare lucru, dar acum se pare că aflase ceva important. Ridică privirea spre el și-l întrebă calm:
– Cum ai aflat dumneata despre asta, tinere?
– La o petrecere la mine acasă.
– Continuă, spuse căpitanul.
– Aseară, a venit la mine prietenul meu Tudor, care lucrează la Biblioteca Centrală de Stat. A venit cu o fată. Cred că e iubita lui după cum se comportau, deși nu se cunosc decît de vreo săptămînă. Ei bine, cînd au plecat am auzit-o pe Iulia, așa o cheamă pe fată, că-i spunea lui Tudor: „Bine că nu le-am spus despre încercarea de asasinat asupra lui de Gaulle care va avea loc în 22 august”. Nu am mai auzit restul propoziției că s-au îndepărtat.
Ofițerul se uită lung la el și spuse.
– Unde erai cînd i-ai auzit vorbind?
– Eram în curte. Ei ieșiseră pe poartă și mergeau pe lîngă gard, iar eu eram pe cealaltă parte. Așa am auzit.
– A mai spus fata și altceva deosebit cît a fost la petrecere?
– Da, tovarășe căpitan, a spus.
– Ce ?
– A mai spus că luna viitoare Marylin Monroe va muri!
– Da, e clar! E o criminală periculoasă, în legătură cu grupări de asasini internaționali, trebuie să punem mîna pe ea. Ce zici, tovarășe Silviu?
– Sigur, tovarășe căpitan – zise tînărul bucuros că fusese crezut și că adusese o importantă informație Securității, nedîndu-și seama că era „luat în balon”.
– Da, da, da, o să cercetăm, sigur că da și o să te chemăm noi dacă mai avem nevoie de dumneata. Pînă una alta, treci te rog vizavi și scrie o declarație completă.
Zicînd acestea se ridică în picioare și se îndreptă spre ușa biroului pe care o deschise, semn că discuția se terminase. Silviu se ridică de pe scaun, ieși pe ușă, traversă coridorul și intră în biroul unde de obicei își scria declarațiile. Căpitanul închise ușa după el și se întoarse spre Locotenentul Mureșan care apăruse ca prin farmec lîngă biroul lui, venind din camera alăturată de unde ascultase totul.
– Ce zici, tovarășe Mureșan, cum stau și-mi pierd vremea? – îl întrebă iritat căpitanul.
– Eu știu dacă chiar v-o pierdeți, tovarășe căpitan? – răspunse subalternul lui.
– Ce vrei să zici?
– Știți că militarii francezi sînt nemulțumiți de pierderea Algeriei și nu-l vor lăsa nepedepsit pe președintele lor. Cît despre povestea cu Marylin Monroe, asta pare chiar afirmație de ghicitoare în ghioc, tovarășe căpitan – zîmbi zeflemitor locotenentul. Vă propun totuși să vedem cine e domnișoara asta și s-o supraveghem un pic, pînă aflăm dacă se împlinește măcar prima din afirmațiile ei și apoi o să știm ce avem de făcut.
– Da, cred că am putea face asta – aprobă căpitanul Pavelescu. Te las pe tine să te ocupi de supravegherea fetei și să-mi raportezi. Eu acum mă duc la tovarășul colonel.
* * *
Iulia și Tudor ajunseră repede acasă fiindcă troleibuzele veniră la timp, După ce plecaseră de la petrecere, nu prea mai vorbiseră. Tudor o luase timid de mînă, iar ea îi acceptase gestul cu bucurie. Era emoționată și  fericită cum nu mai fusese niciodată. Nu aveau nevoie să-și vorbească, ci doar să se privească zîmbind și să-și transmită din priviri tot ce nu aveau încă curajul să exprime prin vorbe. Urcară la apartamentul lor – da, era al lor, gîndea Iulia, deși locuia aici doar de o săptămînă. Tudor deschise ușa lăsînd-o să intre prima, apoi intră și el și închise ușa în urma lor. Iulia-i simți palmele calde pe umeri și răsuflarea fierbinte în ceafă. Se întoarse încet către băiat și ridică privirea către el. O privea vrăjit și îndrăgostit cu brațele încolăcite pe după talia ei. Apoi, își aplecă capul spre ea sărutînd-o. Iulia-i primi sărutul cu emoție, simțind cum îi crește dragostea în suflet. Cînd se desprinse din sărutarea aceea fierbinte, își lăsă capul pe pieptul băiatului, zîmbind fericită. Se desprinse apoi din brațele lui, se așeză pe canapea, ridică privirea spre Tudor și-l întrebă zîmbind:
– Și acum ce facem?
Tudor veni să se așeze lîngă ea, o cuprinse pe după umeri, o trase lîngă el și, privind-o drăgăstos, răspunse:
– O să stăm așa pînă la sfîrșitul lumii.
A doua zi de dimineață, Iulia se trezi cu o stare de bine în tot corpul. Se simțea proaspătă, energică și gata de fapte mari. Se întinse și simți lîngă ea trupul lui Tudor care încă dormea. Se întoarse spre el și începu să-i contureze forma feței cu degetul arătător al mîinii drepte... Băiatul mișcă din nas și se strîmbă, lucru care o făcu pe Iulia să zîmbească, dar nu să se oprească. Peste cîteva secunde, Tudor deschise șmecherește un ochi, și spuse somnoros:
– Am crezut că era o muscă...
– ...și dacă ar fi fost ce făceai? – îl întrebă Iulia.
– Aș fi alungat-o, firește. Pe tine însă n-am să te alung, ci am să te pedepsesc – răspunse el cuprinzînd-o în brațe și rostogolindu-se cu ea prin pat în țipetele și rîsetele de bucurie ale fetei.
Cînd terminară hîrjoneala, Tudor își ridică privirea și spuse:
– Dacă te dai jos de pe mine o să-ți spun ce facem diseară. Dacă nu, o să rămînă secret, zise el zîmbind enigmatic.
– Ce facem? – întrebă fata în timp ce aluneca de pe trupul lui întinzîndu-se lîngă el și privindu-l cu interes.
– Mergem la meciul de handbal!
– Ce meci de handbal? – se miră Iulia.
– Cel despre care mi-ai spus tu că-l vom cîștiga și vom fi campioni mondiali. Nu mai știi?
– Aaa, meciul acela... Da, cum să nu știu? Astăzi e?
– Da, e diseară pe stadionul Republica, cel despre care ai spus că va dispărea la un moment dat.
– Mă duci la meci? O să fim martorii unul moment istoric? – se entuziasmă fata.
– Da, te duc. O să fim acolo împreună, răspunse el.
– Oooo, ce bine! Pînă atunci hai să mîncăm.
Restul zilei trecu repede. Cum meciul începea la ora 19, plecară de acasă pe la 17:30 ca să intre pe stadion cu o oră înainte, fiindcă erau siguri că la numărul mare de oameni ce urma să vină, nu vor găsi lesne locuri. Ajunseră în apropierea stadionului cu tramvaiul 2 sau poate 12, nu văzuse bine numărul cînd se urcaseră și, după un traseu lung pe Bld. Dinicu Golescu, apoi pe Cobălcescu, pe lîngă Parcul Cișmigiu, traversară Dîmbovița pe Podul Izvor și se opriră la destinație. Aglomerația era deja foarte mare și-și găsiră cu greu un loc în apropierea terenului amenajat în potcoava stadionului. Se așezară pe gradenele care, în mintea Iuliei, semănau cu niște paleți dreptunghiulari așezați pe betonul tribunei, și privi peste stadion. Aprecie că se aflau acolo aproximativ 15.000 de oameni care așteptau cu sufletul la gură începerea finalei. Echipele au intrat pe teren, crainicul anunțînd formațiile. La noi jucau Nagy, Borcea, Constantinescu, Stark, Stefănescu, Vasile, Dumitrescu, Victorița, Franz, Leonte, Hedeșiu și Naco. Fetele păreau foarte încrezătoare și dornice de performanță.
Jocul începe oarecum crispat de ambele părți, cu faze de mare spectacol, dar şi cu ratări uriașe la care cei din jurul ei, oftau și se jeluiau îndelung. Danezele deschid scorul prin Ostergard, ceea ce aduce dezamăgire pe fețele celor din tribune, dar la fel ca pînă acum, egalăm prin Ana Stark, care transformă o lovitură de la 7 metri după un fault asupra lui Hedeșiu şi astfel preluăm conducerea cu un contraatac fulgerător la capătul căruia marchează Antoaneta Vasile! E 2 – 1 și cei 15.000 de spectatori ovaționează și încurajează echipa noastră. Iulia li se alătură și ea ridicîndu-se în picioare, lăsîndu-se cuprinsă de euforia mulțimii din jur. În minutul 10 al meciului, danezele egalează încă o dată printr-un șut din 6 metri făcînd 2-2. Din acel moment însă, Irene Nagy Klimovschi devine „mare” și închide poarta apărînd 12 aruncări consecutive de la Ostergard şi Kristensen, cei doi tunari ai danezelor, iar în atac combinațiile în mare viteză, chiar arma principală a nordicelor, ne reușesc perfect. Ne aruncăm așadar peste daneze surprinzîndu-le cu arma noastră principală, contraatacul și marcînd gol după gol, scorul evoluînd permanent în favoarea noastră: 6– 2, 7 – 3, 8 – 4, şi în final, 8 – 5.
Finalul meciului a însemnat o dezlănțuire de bucurie, nu doar pentru sportivele de pe teren, ci mai ales pentru publicul din tribune, care era în extaz. Tudor striga și el alături de ceilalți și se bucura împreună cu Iulia, care se oprise în mijlocul entuziasmului general și privea un moment istoric, irepetabil cel puțin în următorii 60 de ani. Tudor s-a întors către ea, a luat-o în brațe, a sărutat-o scurt pe buze și i-a spus:
– Iulia, sînt atît de fericit!
– De ce? Că am cîștigat meciul? – aproape că i-a strigat ea la ureche în vacarmul general.
– Nu de aia, ci pentru că te-am întîlnit pe tine! – i-a răspuns el luînd-o de mînă și spunîndu-i: Hai să plecăm!
(va urma)
NICU MARIUS MARIN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite