În clipa aceea,  Victor strigă tare:
– Hei, de mîine la „Capitol” e „Unora le place Jazz-ul” cu Marylin! Mergem și noi să-l vedem?
– Da, da, să mergem! – răspunseră majoritatea, iar Iulia se pomeni cu Viorica răsărită de nicăieri lîngă ea, întrebînd-o:
– Veniți și voi, nu-i așa? Cine știe cînd mai avem ocazia să vedem un film cu Marylin Monroe?
– Asta cam așa e – răspunse Iulia – mai ales că luna viitoare va muri!
Viorica se uită la ea surprinsă și întrebarea țîșni firesc de pe buzele ei:
– De unde știi?
Fu rîndul Iuliei să se uite speriată la Tudor așteptînd ajutor, dar acesta dădu din umeri semn că nu știe ce să facă. Iulia o privi atotștiutoare pe Viorica și-i răspunse degajată în timp ce-și turna un pahar de vin alb:
– În America se vorbește că e amanta președintelui. Cam cît timp crezi că mai are de trăit?  Ai senzația că CIA o va lăsa în viață ca să pună în pericol securitatea SUA?
Duse paharul la buze și sorbi din el, uitîndu-se sfidător la fata din fața ei. Aceasta se întoarse către mijlocul camerei și anunță cu voce tare:
– Auziți ce spune Iulia: că Marylin moare luna viitoare!
No, fato, te-ai băgat singură în gura lupului – își zise Iulia. Să te văd acuma pe unde scoți cămașa.
– Moare? De ce moare? – întrebă Silviu.
– De unde știi că moare? – se precipită și Florentina.
– Nu știu că moare, dar bănuiesc că sînt șanse destul de mari, ținînd cont că e amanta lui Kennedy – spuse ea.
– De unde știi că e amanta lui? – se băgă și Victor.
– Am citit niște articole astă primăvară, cînd am fost la Washington cu tata – lămuri ea.
– Ai fost la Washington? – în trebă repede Ionuț.
– Cu cine? – completă Aurelia.
– Cu tata. El lucrează în comerțul exterior și uneori cînd pleacă mă mai ia cu el – zîmbi ea modest. Profit de faptul că trebuie să stau închisă în camera de hotel și citesc presa.
– Vorbești engleza? – o întrebă Silviu.
– Da, engleza și spaniola – recunoscu Iulia.
– Cînd ai avut timp să le înveți? – se miră Florentina.
– Părinții mei m-au dat să învăț limbi străine din clasa a VI-a și mărturisesc că și mie mi-a plăcut, astfel încît a fost foarte ușor, iar liceul și facultatea de litere au cimentat și completat aceste cunoștințe.
– Așa da... – zise admirativ Ionuț.
– Povestește-ne cum e America! – insistă Aurelia.
– O să vă povestească, dar altădată – interveni Tudor ca s-o scoată din încurcătură.
– De ce altădată? – se burzului Viorica. Acum ce treabă avem?
– Voi probabil nu aveți nici o treabă cu ea, dar am eu – rosti el zîmbind enigmatic.
– Ce treabă ai tu cu ea la ora asta? – mai zise și Victor.
– Uite, aș vrea să mă plimb cu ea pe străzile din București și să-i spun... povești, zise el hîtru.
– Aaaaaa, păi dacă-i așa, onorabile, hai du-te, du-te să nu se întunece prea tare – rîse Silviu, în timp ce, întorcîndu-se, spre restul grupului adăugă:
– Hai să le spunem „o seară frumoasă” amorezilor noștri!
– O seară frumoasă! – ziseră toți într-un glas, izbucnind în rîs și împrăștiindu-se prin încăpere.
Silviu rămase cu ei și-i conduse pînă la ușa casei. Ieșiră în curte, și după ce strînse mîna lui Tudor și o sărută curtenitor pe a Iuliei, închise poarta în urma lor vrînd să plece în casă, dar o propoziție spusă de fată îl făcu să stea pe loc:
– Bine că nu le-am spus despre încercarea de asasinat asupra lui De Gaulle care va avea loc în 22 august.
– Ce încercare de asasinat? – îl auzi întrebînd pe Tudor.
– Aia despre care ți-am spus deja, cu un ofițer francez de aviație nemulțumit..... restul propoziției nu o mai auzi fiindcă se îndepărtaseră, însă informația îl cutremură pe Silviu.
Cine era fata asta care avea cunoștință despre un complot la viața președintelui francez? Se întoarse în casă și vreo jumătate de oră se frămîntă ce să facă. Într-un final, se hotărî. Merse la telefonul din hol, formă un număr și după cîteva secunde de așteptare spuse doar atît:
– Tovarășe căpitan, trebuie să ne vedem imediat!
* * *
Tot pe 14 iulie, dar într-o zi de joi a anului 2022, părinții Iuliei, erau zdrobiți de durere din cauza dispariției inexplicabile a fiicei lor. Se treziseră din somn, deși nu prea dormiseră și își sorbeau în tăcere cafeaua. Deodată, soneria începu să sune. Se uitară unul la altul cîteva secunde, apoi tatăl se ridică greoi de pe scaun și se duse spre ușă. Fără să privească pe vizor, o deschise privind la părintele Ciprian, așa cum îi spuneau cu toții preotului paroh de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din cartier.
– Poftiți înăuntru părinte, spuse posac tatăl Iuliei. Ce vă aduce pe la noi? – întrebă el în timp ce-i oferea un taburet musafirului, invitîndu-l prin gesturi să ia loc.
– Am o scrisoare pentru dumneavoastră, le spuse acesta. O scrisoare care mi-a fost transmisă de preotul paroh de dinaintea mea, cu recomandarea de a v-o aduce dumneavoastră pe data de 10 iulie, dar fiind plecat la Mînăstirea Neamț pentru a sărbători Sfînta Icoană a Maicii Domnului „Îndrumătoarea”, abia astăzi am putut veni.
– O scrisoarea de la preotul de dinaintea dumneavoastră? Pentru noi? Dar de unde o avea?
– De la preotul de dinaintea lui, care o avea la rîndul lui de la preotul de dinaintea lui, spuse acesta privindu-l în ochi pe omul deznădăjduit și extrem de nedormit din fața lui.
– Cum adică? – interveni mama Iuliei în discuție. E o scrisoare care vine de la trei generații de preoți înaintea dumneavoastră? Pentru noi? Dar cine ne-ar putea trimite nouă o scrisoare din anul... chiar din ce an e scrisoarea?
– Scrisoarea e din anul 1962, spuse preotul, în timp ce-i înmîna tatălui un plic vechi.
Acesta luă plicul în mîini privindu-l cu interes. Era un plic tipărit de Poșta Română, care avea în partea stîngă imprimată imaginea Poștei Centrale din București pe un fond albăstrui și în colțul din dreapta sus un timbru de aceeași culoare, cu stema Republicii Populare Române, avînd înscrisă pe el valoarea de 1,75 lei, lîngă textul „Recomandat” scris cu litere mari de tipar. Omul se uită la ștampila care avea imprimată pe ea numele „Brașov” și „Regiunea Brașov”, iar în mijloc data de 10 iulie 1962. Apoi, ochii îi alunecară pe adresa înscrisă pe plic și se lăsă pe scaun fiindcă simți că-l lasă genunchii. Probabil se albise la față fiindcă o auzi pe soția lui întrebîndu-l:
– Ștefan, te simți bine?
Omul o privi încremenit și spuse doar atît, în timp ce rupea plicul:
– E de la Iulia!
– De la cine? Cum să fie de la Iulia? Măi, omule aiurezi, îi spuse soția lui.
– E scrisul ei, uită-te și tu, mai spuse el aruncînd pe masă plicul rupt al scrisorii din care scosese o foaie de hîrtie pe care acum o desfăcuse și din care începu să citească: „Dragi părinți, vreau să știți prima dată că sînt bine. La ora la care citiți această scrisoare, ați aflat probabil că am dispărut fiind absorbită de o poartă temporală. Da, o poartă temporală a fost cea care m-a transportat în anul 1962. Vă scriu din Brașovul tinereții voastre, atît de diferit de cel pe care-l cunosc eu. Am avut noroc să dau peste oameni cumsecade care m-au ajutat pînă acum. De aici am să plec la București la Biblioteca Națională, să caut date despre aceste porți temporale și să aflu cum mă pot întoarce. Vă rog să luați legătura cu cei specializați în astfel de fenomene pentru ca împreună să faceți cele necesare în ceea ce privește pregătirea întoarcerii mele, fiindcă nu mă îndoiesc că mă voi întoarce. Vă îmbrățișează fiica voastră care vă iubește, Iulia”.
Ștefan lăsă scrisoarea pe masă uitîndu-se la părintele Ciprian și întrebîndu-l:
– Cum explicați asta, părinte?
– Înțeleg că fiica dumneavoastră a dispărut și acum eu v-am adus o scrisoare de la ea?
– Exact, răspunse tatăl Iuliei, privindu-l intens.
– Ceea ce știu este că preotul de dinaintea mea, cînd mi-a dat scrisoarea, mi-a spus că o primise la cel de dinaintea lui, care-i spusese că și el o primise de la părintele Popa, acestuia dîndu-i-o o fată care-l rugase să o livreze pe 10 iulie 2022 la această adresă, iar el i-a respectat dorința întocmai punîndu-l pe cel ce a venit după el să jure că va duce scrisoarea la destinație, așa cum și cel de la care am primit-o eu m-a pus să jur și iată-mă acum dezlegat de jurămînt, încheie el ridicîndu-se de pe scaun.
– Bine, părinte, vă conduc dacă vreți să plecați, dar voi reveni la dvs. cu Poliția ca să le spuneți și lor ce mi-ați spus mie, zise tatăl Iuliei.
– Oricînd doriți mă găsiți la Biserică, răspunse preotul în timp ce ieșea pe ușă.
Ștefan o închise și se uită, încă năucit, la soția lui. Nu-i venea să creadă ceea ce se întîmplase, deși scrisul era al fetei, iar exprimarea, fără tăgadă, tot a ei.
– Eu zic să vorbim cu Inspectorul principal Ionescu, zise într-un final.
Mama Iuliei încuviință dînd din cap, în timp ce Ștefan, care deja formase numărul, duse telefonul la ureche și spuse:
– Bună ziua, domnul inspector, Ștefan sînt, tatăl Iuliei... Da... Am niște noutăți pentru dumneavoastră. Cînd ne putem vedea?
(va urma)
NICU MARIUS MARIN