CAPITOLUL 4 – Valurile Dunării (1)
Iulia se trezi din somn. Îi era cald, în ciuda răcorii de peste noapte. Constată că Tudor nu mai era în pat. Probabil se dusese la baie, se gîndi ea văzînd ușa de la dormitor întredeschisă și o geană de lumină de la becul din sufragerie. Se întoarse pe cealaltă parte pentru a dormi în continuare, cînd i se păru că aude vocea lui Tudor vorbind cu cineva. Vorbea încet, dar în liniștea nopții s-ar fi auzit și respirația unei furnici, darămite o șoaptă. Curioasă. încordă auzul și-l auzi pe băiat spunînd:
– Ne vedem mîine la mine la birou și o să-ți spun tot ce vrei să știi despre ea. Acuma nu mai pot vorbi. Noroc.
Iulia fu neplăcut surprinsă de această conversație. Oare cu cine voia să discute Tudor despre ea? Era un informator al Securității, așa cum știa că existau pe vremea aceea? În orice caz, trebuia să rezolve enigma, fiindcă nu-i plăceau situațiile neclare. Pentru moment însă adormi la loc, considerînd că are destul timp de cercetat. A doua zi de dimineață, cînd se trezi, constată că Tudor plecase deja la muncă. Se sculă din pat, își făcu toaleta, mîncă un mic dejun frugal, aranjă casa și plecă în oraș. Avea de gînd să ajungă la omul de care se îndrăgostise, ca să cerceteze atît fondul de publicistică al Bibliotecii de Stat, cît și pe el, pe Tudor, în legătură cu discuția nocturnă la care asistase fără voia ei.
Tramvaiul 2 o duse spre Stadionul Republicii, acolo unde cu o seară în urmă trăise un moment istoric, și se dădu jos la Cișmigiu. Se gîndi că are timp de hoinărit, iar parcul încă nu-l explorase. Se plimbă o vreme pe alei pînă ce, obosită, luă loc pe o bancă. Scoase telefonul pentru a face niște fotografii și, cînd îl băgă înapoi în geantă, auzi vocea unui bătrîn spunînd:
– Ce era obiectul acela prin care priveați mai devreme?
Iulia ridică ochii și văzu un bunic îmbrăcat elegant, într-un costum la două rînduri de nasturi, cu pantalonii călcați impecabil și o batistă albă al cărei colț se ițea atît cît trebuia din buzunarul de la piept al sacoului. Pe dedesubt purta o cămașă albă și o fundă neagră înnodată la gît pe post de papillon. Un basc negru, contrastînd cu părul alb al bătrînului completa îmbrăcămintea. Domnul din fața Iuliei o privea blînd, printr-o pereche de ochelari cu ramă neagră, sprijinit în baston.
– V-am văzut mai devreme – continuă el crezînd că fata nu-i înțelesese întrebarea.
– Ah, mai devreme – spuse ea – da... era o oglindă în care priveam...da, spuse fata zîmbind.
– Mă rog, dacă nu vreți să-mi spuneți, foarte bine, adăugă domnul. În definitiv, viața noastră oscilează între două contradicții: datoria de a spune adevărul si necesitatea de a-l ascunde. Îmi permiteți să iau loc lîngă dumneavoastră?
– Da, vă rog spuse fata, trăgîndu-se mai într-o parte în timp ce-l privea. Avea o figură care-i era extrem de cunoscută, la fel ca și replica: „viața oscilează între două contradicții”. Mustața aceea albă care-i acoperea perfect buza de sus, fața ovală cu bărbia un pic ieșită în afară, expresia de bunătate și liniște pe care doar bunicii o au, le mai văzuse undeva, dar unde? – se întreba fata, în timp ce noul ei interlocutor se așeza confortabil pe bancă.
– Știți – spuse ea – uneori nu poți spune adevărul pentru că el este prea brutal, prea fantastic ca să poată fi acceptat de ceilalți.
– Crezi?
– Sînt sigură de asta. Vedeți, dacă v-aș spune acum că obiectul din mîna mea e un aparat sofisticat de fotografiat și în același timp telefon, cameră de filmat, mașină de scris și cutie de scrisori, ați vrea să știți de unde-l am.
– ...și dumneata nu poți să-mi spui. Este?
– Așa este, nu pot.
– De ce? – întrebă bătrînul domn.
– Fiindcă aș pune în pericol viitorul meu, al țării și poate al planetei.
– Chiar așa de important e obiectul acela?
– Da, e foarte important – răspunse Iulia.
– Atunci, dacă spui că pune în pericol atîtea lucruri, sper că vei avea mare grijă de el și nu-l vei lăsa în mîinile unor oameni fără scrupule.
– Să fiți sigur de asta.
Domnul o privi cu blîndețe, înțelegînd că discuția despre misteriosul obiect luase sfîrșit, dar, cum avea chef de vorbă, întrebă:
– Unde sînteți studentă, domnișoară?
– La Litere, răspunse ea imediat.
– Intenționați să deveniți profesoară de limba română? – o chestionă el.
– Da, așa aș dori.
– Asta e foarte bine. Avem nevoie de profesori de literatură care să sădească copiilor dragostea pentru cultura acestui popor, fiindcă dacă literatura și cultura unui popor înaintează împreună, vor atrage bunăstarea lui materiala și spirituală, iar piedicile ce i se opun sînt înlăturate cu mai multă ușurință.
– Aveți dreptate, domnule...
– Tudor, răspunse bătrînul zîmbind și întinzîndu-i mîna.
– Ce frumos, vă numiți la fel ca prietenul meu, spuse Iulia strîngîndu-i mîna și zicînd totodată „Eu sînt Iulia”.
– Aveți un nume în ton cu luna în care sîntem, constată bătrînul zîmbind cu blîndețe, cît despre prietenul dumneavoastră, tizul meu, continuă el, pot spune că prietenul cel mai bun e totdeauna soțul și consolarea cea mai întreagă – soția.
– Da, așa e – spuse fata privindu-l insistent.
Bătrînul observă și o întrebă, în timp ce-și plimbă palma mîinii drepte peste chip:
– Sînt murdar de ceva pe față sau de ce vă uitați așa fix la mine?
– Nu, nu aveți nimic pe față. Vă rog să mă scuzați – zise Iulia – îmi păreți extrem de cunoscut, dar nu știu unde v-am mai văzut.
Bătrînul zîmbi îngăduitor și zise modest:
– Probabil m-ați văzut prin parc sau pe stradă, plimbîndu-mi nepoții. Am o figură comună, spuse el. Spune-mi, te rog, ca studentă la Litere, ce-ți place mai mult, poezia sau proza? – continuă el schimbînd vorba.
– Poezia, răspunse Iulia.
– Da, poezia este copilul care rămîne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrînilor, peste durere, dezamăgire și suferință – spuse el, iar vorba îi sună Iuliei ca un clopoțel de alarmă, fiindcă i se părea de asemenea cunoscută.
– Da, așa e – răspunse ea cu mintea departe, muncind febril să descopere identitatea omului din fața ei.
– Păreți preocupată de ceva și vă simt foarte tensionată, zise el.
– Da, așa este, trebuie să ajung să mă văd cu prietenul meu la Biblioteca Centrală de Stat. Avem un proiect de împlinit împreună, spuse ea în timp ce se ridica de pe bancă pregătindu-se să plece.
– Atunci, dacă nu mai doriți să-mi țineți companie, vă doresc mult succes – spuse bătrînul.
– La revedere, zise fata și porni cu pas grăbit spre cea mai apropiată ieșire a parcului.
Cînd păși pe trotuar, se opri ca trăsnită și spuse cu voce tare: „Tudor Arghezi! Era Tudor Arghezi”! Se întoarse pe călcîie și o luă la fugă spre banca din parc unde-l lăsase pe marele scriitor pe care abia acum îl recunoscuse, dar banca era goală, maestrul plecase! Desfăcu brațele a neputință și se lăsă să cadă deznădăjduită pe bancă.
* * *
Tudor era încîntat. Reușise în pauza de prînz să meargă la o agenție de turism a ONT-ului, aflată la mică distanță de locul său de muncă, pentru a cumpăra bilete la o excursie în circuit către Orșova și Ada Khaleh. Era încîntat că-i făcuse o bucurie iubitei sale și-i dansa inima în piept imaginîndu-și fața fetei cînd o să-i spună de vacanța asta minunată. Mai avea un pic pînă să ajungă la Bibliotecă și văzu în fața porții silueta cunoscută a unui bărbat în costum negru, rezemată de peretele clădirii, așteptînd. Cînd îl zări pe Tudor, porni agale spre el, se opri în fața lui și-i ceru un foc. Tudor scoase chibritul din buzunar, și-i aprinse țigara. Bărbatul trase fumul prelung în piept și-n timp ce-l dădea afară, îi spuse doar atît:
– Am rezolvat treaba. Apoi, în timp ce trecea pe lîngă el, îi strecură un obiect în buzunarul de la costum și se îndepărtă la fel de încet cum venise.
– Bine, răspunse Tudor și se îndreptă spre poarta instituției pe care se făcu nevăzut.
Vestea pe care i-o dăduse bărbatul în negru era a doua pe ziua în curs care-i producea o mare bucurie. Acum avea să-i dea două vești extraordinare Iuliei.
* * *
Fata se ridică de pe bancă și porni spre casă. Nu mai avea chef de nimic pe ziua aceea. Auzi tu: să discuți cu marele Tudor Arghezi și să nu-ți dai seama cine era decît prea tîrziu! Halal studentă la Litere mai era! Tot certîndu-se pe sine și părîndu-i rău, ajunse acasă. Se trînti pe canapea și rămase acolo jucîndu-se pe telefon pînă ce ușa se deschise și intră Tudor.
– Bună, ce faci? – o salută el voios. Trebuie să-ți spun ceva extraordinar, continuă în timp ce-și descălța pantofii. Dar ce ai, ești supărată? – întrebă văzînd-o absentă și cu nasul în telefon.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN