Ridicîndu-se de la masă, Iulia se duse în mica bucătărie de unde reveni purtînd victorioasă în mînă un ardei lung și roșu ca focul. Îl puse în fața farfuriei lui Tudor  zicînd:
– Pălincă n-am, să știi!
– Nu beau pălincă, e prea tare pentru mine. Daʼ ce-ți veni?
– Tata obișnuia să bea o pălincă în combinația asta de ardei iute cu ciorbă. M-am gîndit că poate vrei și tu.
– Nu. Hai să mîncăm, că se răcește.
Tudor luă ardeiul de pe masă, mușcă din el cu poftă și începu să-l mestece în timp ce luă o lingură de ciorbă. După o vreme, fata îl întrebă:
– Cum e ardeiul?
– Excepțional, veni răspunsul. L-ai nimerit foarte bine.
– Ce-ai făcut astăzi la bibliotecă? – continuă ea.
– Mare lucru nu, exceptînd faptul că am găsit niște informații care te-ar putea interesa.
– Ce informații?
– Despre dispariții și porți temporale. Le-am găsit într-un ziar străin. A fost excelentă ciorba ta. Nu știam că ai astfel de talente – spuse el împingînd ușor farfuria goală spre centrul mesei.
– Ca să fiu sinceră, nici eu nu știam.
Luă farfuria și o duse în bucătărie împreună cu a ei. Se întoarse cu gîndul să aducă și oala cu ciorbă, dar se ciocni în ușa bucătăriei de Tudor, care venea cu oala în brațe.
– M-am gîndit să te ajut, spuse el punînd oala pe aragaz.
– Te-ai gîndit bine. Hai, treci la masă să aduc felul doi.
– Umple-mi farfuria, dacă tot sînt aici.
– Bine, cum vrei tu.
Îi umplu farfuria cu doi cîrnați și două linguri de piure și se întoarseră la masă amîndoi. Se așezară și începură să mănînce în tăcere. Cînd terminară, Tudor spuse:
– Cum zicea refrenul cîntecului? „Și iar mă tem ca visul să n-apună, Iulia, să nu te fure căile rebele, ducîndu-te spre sclipături de stele?”.
– Da, așa spunea, de ce? – întrebă fata ștergînd temeinic farfuria cu un dumicat de pîine, pe care și-l introduse apoi în gură mestecîndu-l cu poftă.
– Fiindcă mă regăsesc în ele – spuse serios Tudor. E ca un vis ce trăiesc eu de cînd te-am întîlnit. Mi-ai umplut casa și viața și nici nu știu ce-am făcut să te merit.
– Ești drăguț că spui asta, dar gîndește-te că eu trebuie să mă întorc de unde am venit, iar tu, dacă vrei, ai putea veni cu mine.
– Da, asta ar fi o idee, dar pînă atunci hai să-ți arăt ce am găsit.
Scoase din servietă o bucată de hîrtie împăturită pe care o desfăcu și i-o înmînă fetei spunînd:
– Am copiat și tradus informația dintr-un ziar francez.
Iulia își aduse coala de hîrtie în fața ochilor și începu să citească: „Rudolph Fentz. În anul 1950, pe una din străzile din New York, un bărbat este accidentat mortal de o mașină în momentul în care traversa strada. Victima a fost dusă la morgă, unde polițiștii au încercat s-o identifice. În buzunarul unei haine demodate pe care o purta, polițiștii au descoperit 70$ în bancnote vechi, o scrisoare datată 1870 și o carte de vizită cu numele de Rudolph Fentz. Poliția a început o amplă investigație în urma căreia s-a descoperit că o persoană cu numele de Rudolph Fentz fusese dată dispărută, în anul 1876, atunci cînd avea vîrsta de 30 de ani. Investigația nu s-a oprit aici. Polițiști au reușit să o contacteze pe nora lui Fentz, care a declarat că socrul său a dispărut într-o seară, în timp ce ieșise pe terasă să fumeze”.
– Extraordinar! Asta e o dovadă a faptului că experiențe ca a mea sînt posibile, ba chiar au mai existat oameni care le-au trăit.
– Da, așa e. Mărturisesc că nici mie nu-mi venea să cred, dar cele găsite astăzi mi-au înlăturat orice îndoială. Uite, mai am una –  spuse el dîndu-i o nouă coală de hîrtie.
Fata o luă pentru a citi următoarele: „Bernard Hutton și Joachim Brandt. În anul 1932, cei doi lucrau la un ziar german și s-au deplasat la șantierul naval din Hamburg pentru a scrie un articol. La întoarcere, au povestit că șantierul naval a fost bombardat de americani, că sînt multe victime, iar vapoarele sînt în flăcări. Colegii lor au presupus că cei doi au avut o halucinație colectivă. Hutton și Brandt au hotărît să scrie un articol despre cea ce li se întîmplase. 11 ani mai tîrziu, șantierul naval a fost bombardat de americani. Articolul scris în anul 1932 prezenta extrem de precis ceea ce avea să se întîmple în anul 1943”.
Iulia puse hîrtia pe masă, își scărpină nasul și spuse:
– Acum știm sigur că astfel de călătorii temporale se pot face. Mai rămîne de văzut cum putem afla metoda prin care mă pot întoarce de unde am venit.
– Mda, spuse băiatul gînditor, asta încă nu știm, dar vom afla.
– Cu siguranță – punctă fata. Acum ce facem? Unde mergem?
– Mergem la film! – o anunță Tudor foarte bucuros.
– Unde?
– La „Lumina”, e un film nou, lansat prin aprilie, care am auzit că e foarte bun!
– Ce film e? Cum îi zice? – întrebă nerăbdătoare fata, prinsă de entuziasmul lui.
– „Post Restant” se numește, e cu Iurie Darie, cu Birlic, cu Florentina Mosora....
– Aaaa... păi l-am văzut – zise Iulia.
– Cînd l-ai văzut? Unde? – se miră Tudor.
– Cu tata, pe YouTube, acum niște ani, răspunse ea.
– Ce-i aia YouTube?
– O aplicație de internet unde poți vedea ce filme vrei tu.
– Nu înțeleg...
– Internetul e un spațiu virtual unde poți găsi orice informație dorești în cîteva secunde.
– Cum adică, un „spațiu virtual”?
– Imaginează-ți că undeva, deasupra noastră, există un spațiu infinit, ca un depozit de mărfuri, la care te conectezi cu un computer și-ți extragi din ele informația, filmul, fotografia, harta, piesa muzicală de care ai nevoie. Informațiile astea se pot accesa și de pe telefonul meu, care e un mic computer, cum ți-am spus, doar că nefiind conectat la rețea și internetul neexistînd încă, nu am cum să-ți demonstrez. Dar îți pot spune că filmul e într-adevăr frumos, zise ea zîmbind.
– Bine, dacă tu zici că e frumos hai să mergem, deși îmi pare rău că l-ai văzut, fiindcă aș fi dorit să fie o surpriză pentru amîndoi.
– O să fie, pentru că l-am văzut o singură dată acum 8 ani și nu mai rețin foarte multe din el – îl împăcă Iulia cu situația.
Se îmbrăcară, ieșiră în stradă și peste 40 de minute erau la Cercul Militar. Văzînd zona, Iulia se miră:
– Aici e cinematograful, pe Regina Elisabeta?
– Ce Regina Elisabeta? E Bulevardul 6 Martie.
– Acum, însă peste 60 de ani o să-i spună Regina Elisabeta – încheie discuția fata.
Tudor îi zîmbi resemnat, un fel de „tu știi mai bine” și o conduse spre Cinematograful „Lumina”, care era, din ce-și dădu seama fata, cam a patra clădire de la Cercul Militar spre Piața Mihail Kogălniceanu. Ajunseră în fața cinematografului, cumpărară bilete și intrară în sala plină de oameni. Se așezară pe locurile lor și Iulia se apropie de urechea lui șoptindu-i:
– E una din puținele dăți cînd văd un cinematograf plin de oameni.
– De ce, nu mai merg oamenii la cinematograf? – o întrebă Tudor.
– Foarte rar, fiindcă avînd acest YouTube la dispoziție cît și alte 3 aplicații din care îți poți alege filmul pe care-l dorești la orice oră la tine acasă, nu prea se mai duce nimeni la cinema.
– În cazul ăsta, cred și eu că nu mai ies din case, îi zîmbi el și se întoarse apoi cu fața spre ecran fiindcă lumina se stinsese și începu să ruleze filmul.
La final, Tudor era încîntat de ceea ce văzuse și-i spuse fetei:
– Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut filmul. Acțiunea a fost foarte interesantă și deosebit de amuzantă! Ce încurcături s-au creat de la o scrisoare, și robotul ăla, ai văzut cum spunea „Pălăria și bastonul dumneavoastră!”.
– Da, mi-am amintit totul, chiar și ce m-a intrigat la filmul ăsta – completă ea.
– Ce te-a intrigat?
– Faptul că Puiu Crintea nu e în stare să-i spună Lilianei că el este autorul scrisorilor. Norocul lui că pînă la urmă fata află cine e cel de care se îndrăgostise.
– Te-a intrigat asta? De ce?
– Fiindcă nu credeam că băieții din anul 1962 sînt așa timizi, zîmbi ea.
– Nu sîntem timizi – i-o tăie el repede – doar că ne place să fim politicoși cu fetele, încheie pe un ton domol.
– Am înțeles, nu sînteți timizi... Bine, asta o să mai vedem – murmură ea încet.
– Ce spui?
– Nimic, mă gîndeam că e o caracteristică pe care în 2023 nu o prea mai găsești la băieți și care e posibil să-mi placă – îi zîmbi ea.
Continuară restul drumului comentînd filmul și organizîndu-și programul de a doua zi.
Următoarele zile, fata petrecu multe ore în arhivele Bibliotecii Centrale de Stat căutînd prin periodice, publicații și cărți o informație cît de mică referitoare la modul în care se putea întoarce acasă. Nu găsi însă nimic. Așa se treziră în ziua de sîmbătă, 14 iulie 1962. Dimineața rămaseră în casă, iar după prînz dormiră un pic, fiindcă Iulia se simțea extrem de obosită după zilele în care răsfoise sute de file vechi fără nici un rezultat concret. Se trezi pe la ora 16, proaspătă și plină de energie.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN