Iulia simți că explodează! Nimic din ce spunea nu era corect, așa că încercă să se explice:
– Da, un partener, dar unul de discuție și de aventură, fiindcă eu trăiesc aventura vieții mele în acest moment și da, un tovarăș, dar nu cu sensul oficial pe care-l știi tu, ci cu sensul de camarad, de prieten. Do you understand now? – se englezi ea la final.
– Vorbești engleză? – o întrebă el complet aiurit.
– Ce-ți spun eu și ce mă întrebi tu – remarcă Iulia dezarmată. Da, vorbesc și engleză și spaniolă...
– ...și mai ce? – interveni Tudor.
– Și atît! Ce, nu-i destul?
– Ba da. Eu vorbesc un pic de franceză, că am făcut la liceu și în facultate.
– Foarte bine. Cu cît vorbești mai multe limbi străine cu atît mai avantajat ești. Chiar, nu mi-ai spus – schimbă ea brusc subiectul – tu ce facultate ai terminat?
– Litere anul trecut și apoi am găsit postul ăsta de bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat – spuse Tudor, în timp ce întinse paharul de vin spre Iulia spunînd „Noroc”!
– Noroc, răspunse fata luînd la rîndul ei paharul de rose și ciocnindu-l ușor de al lui.
Duse paharul la gură sorbind din vinul aromat. Îl puse pe masă și, uitîndu-se la Tudor, spuse:
– Sediul Bibliotecii Centrale, cum spui tu, e cumva pe strada Doamnei?
– Exact acolo. Știi clădirea? Tot acolo e și în 2022?
– Clădirea da, biblioteca nu. S-a mutat prin 2012 în noul sediu, a cărui construcție va începe prin 1986 pe splaiul Dîmboviței, pe laterala Pieței Unirii.
– Înțeleg...
– Da, și prin ʼ75 - ʼ76 se va construi un mare magazin pe zona aceea. Așa cum ți-am spus, cartierul Uranus va dispărea ca să se construiască un mare complex rezidențial și în vîrful Dealului Spirii, Casa Poporului.
– Casa Poporului? Ce mai e și asta?
– Un palat imens construit în Dealul Spirii, care va fi a doua cea mai mare clădire administrativă din lume după Pentagonul american și cea mai mare civilă, iar partea cu adevărat importantă este că totul va fi construit cu materiale românești.
– Dar la ce ne trebuie așa ceva? – se miră Tudor.
– Președintele Ceaușescu dorea să aducă la un loc toate sediile ministerelor, ale administrației centrale și a celei locale din București. Așa a rezultat o clădire cu 9 etaje deasupra pămîntului și încă pe atîtea în subteran. Ca sa-ți faci o idee, unul dintre candelabrele de cristal fabricat la Mediaș are greutatea de 5 tone!
– 5 tone? – aproape strigă băiatul. Dar e foarte mult!
– Da, și din cauza asta va deveni o atracție turistică deosebită pentru toți turiștii străini.
– Ai fost înăuntru?
– De foarte multe ori, cu grupuri de turiști străini.
– Cum așa?
– Tata are o agenție de turism împreună cu prietenul lui. E și ghid și m-a învățat și pe mine, așa că vara îmi mai dădea cîte un grup să mai fac niște bani de buzunar.
– Și unde mergeai cu ei?
– În toată țara: din Bucovina la București și de la Cluj Napoca în Delta Dunării.
– Înseamnă că știi foarte multe locuri.
– Da, cu excepția unei singure zone pe care nu am cercetat-o niciodată.
– Care?
– Drobeta Turnu Severin, complexul Porțile de Fier și mai ales insula Ada Khale.
– De ce „mai ales”?
– Fiindcă în 2022 insula nu mai există.
– Cum nu mai există? Dar ce, a furat-o careva? – rîse băiatul.
– Nu a fost furată, ci acoperită de apele Dunării atunci cînd s-a construit Complexul Hidroenergetic Porțile de Fier. Un baraj din malul sîrbesc în al nostru, care folosește forța apei Dunării pentru a produce  curent electric. Lacul de baraj care s-a format a înălțat nivelul apelor cu 30 de metri, astfel că insula a dispărut, dimpreună cu orașul Orșova, care s-a mutat mai la deal – conchise fata.
– Fiuuu, fiuuu – fluieră surprins Tudor... Să știi că nici eu nu am văzut insula. Poate ar trebui să merg să o văd pînă nu dispare. Ar trebui să mergem să o vedem împreună! Ce spui, Iulia?
Fata îl privi surprinsă, apoi, încîntată de ideea lui, răspunse zîmbind:
– De ce nu? Cred că o perioadă oricum nu mă voi putea mișca de aici.
– Atunci așa rămîne. O să caut o excursie spre Orșova zilele astea, dar acum cred că ar trebui să mergem acasă să ne odihnim fiindcă dimineață ne trezim devreme ca să fim la ora 8 la bibliotecă.
Tudor chemă ospătarul și plăti, apoi se ridicară și porniră spre casa din strada Vespasian.

CAPITOLUL 3 –
Bucureștiul meu iubit
Iulia se trezi în huruitul ceasului deșteptător, care suna de parcă era alarma de incendiu. Deschise ochii și se întinse îndelung. Era 6:30. Se dădu jos din pat și lipăi cu tălpile goale pe preșurile așezate pe scîndura lăcuită a podelei, pînă la ușă. O deschise și-l văzu pe Tudor în pijama, meșterind ceva deasupra mesei.
– Bună dimineața – îi spuse ea somnoroasă, abia înăbușindu-și un căscat.
– Bună dimineața, răspunse Tudor Cum ai dormit?
– Bine, mulțumesc. Ce faci acolo? – întrebă Iulia ducîndu-și mîna la gură ca să-și acopere al doilea căscat.
– Niște sandwich-uri cu salam pentru astăzi, răspunse el.
– Bravo, te gîndești la toate. Dar niște cafea ai?
– Cafea? Cred că mai e un rest pe undeva prin dulap.
Iulia se duse spre dulapul din bucătărie unde găsi o pungă de cafea care mai avea suficient produs pentru două cești. Scoase un ibric, îl umplu cu apă și-l puse la fiert pe aragaz, apoi se îndreptă spre baie. Contactul cu apa rece o învioră și-și dădu seama că nu are periuță de dinți, așa că își notă să cumpere una. Ieși din baie și se duse repede să se îmbrace. Își puse hainele din seara precedentă și veni în bucătărie tocmai la timp ca să-l vadă pe Tudor turnînd cafeaua în cești. Se așeză pe scaun, luă o gură din lichidul fierbinte și-l înghiți simțind cum alunecă ușor pînă în stomac alungînd ultimele resturi de somn din organism.
– E aproape 7, îl auzi pe Tudor. Trebuie să ieșim, să prindem troleibuzul 87, ca să ajungem la timp.
– Gata sînt.
Dădu peste cap ceașca de cafea, se încălță și porni spre ușa deja deschisă de băiat care o aștepta. Ieșiră, Tudor încuie ușa și coborîră pe scară. Ajunși în curte, Iulia simți pe deplin aerul acela proaspăt de vară, mirosul pătrunzător și inimitabil al dimineților de iulie. Îl urmă în stradă și ambii se grăbiră spre Gara de Nord. Ajunseră în stație la timp pentru a lua troleibuzul 87, ceea ce însemna că Tudor se sincronizase foarte bine cu programul acestuia. Urcară în vehiculul plin de oameni și ajunseră lîngă o fereastră ținîndu-se de bare. Mașina porni spre str. Polizu, iar Iulia își dădu brusc seama că nu mai mersese de mult cu un autobuz aglomerat, în picioare, fiindcă de regulă folosea metroul, iar atunci cînd circula cu autobuzele o făcea la ore la care acestea erau mai libere.
Troleibuzul ajunsese deja în Piața Buzești și se pregătea să o ia pe Dumitru Lemnea. Iulia băgă de seamă că era liniște în jur. Oamenii tăceau. Nu păreau triști, ci mai degrabă preocupați de noua zi ce începuse. Se conectau la problemele de la locurile de muncă, ordonîndu-și în minte lucrurile pe care le aveau de rezolvat la prima oră a dimineții. Își aminti brusc că-l auzise de cîteva ori pe tatăl ei vorbind la telefon cu colegii de birou despre cum vor rezolva problemele „mîine la prima oră”, dar nu-și bătuse prea mult capul pentru a înțelege exact ce însemna acea expresie. Acum, văzîndu-i pe acești oameni, adînciți în gînduri, înțelese pe deplin sensul cuvintelor.
Iulia privi la Tudor cum stătea liniștit și se uita pe fereastră conectîndu-se probabil și el la ziua de muncă. Era un tînăr înalt, suplu, cum sînt toți băieții la 27 de ani. Avea o față mai curînd lată decît ovală, o gură cu buze subțiri ce se arcuiau de obicei într-un zîmbet trist și rareori fericit. Ochii căprui priveau liniștiți prin fanta îngustă a pleoapelor, pe deasupra nasului drept, care se curba puțin spre final. Tot acest întreg armonios, era completat de părul des, pieptănat cu cărare pe o parte, asortat cu niște perciuni lungi și lați, ca niște „favuride” în creștere. Era un băiat frumos, gîndi Iulia.
Tudor simți privirea scrutătoare a fetei și întoarse capul spre ea întrebînd:
– Ce s-a întîmplat?
– Nimic, te priveam pur și simplu – răspunse fata cu voce scăzută.
Băiatul ridică din umeri și spuse doar atît:
– Bine.
Iulia se uită pe fereastră și, văzînd că treceau prin fața Observatorului Astronomic, întrebă:
– Cînd trebuie să coborîm?
– Peste două stații. Prima e aici, la Romană și a doua pe Magheru. De acolo mergem pe jos.
– Bine, spuse Iulia și-l lăsă cu gîndurile lui.
Troleibuzul oprise în stația din Piața Romană și, privind pe fereastră spre colonade, își dădu seama că din zonă lipsea silueta înaltă a Hotelului Sheraton. Pe liniile de pe mijlocul bulevardului zdrăngăneau vagoanele tramvaielor vopsite roșu cu alb, pe care fata le cunoștea din fotografiile de epocă. Deși circulase de nenumărate ori prin zona aceea, acum ea i se părea străină, de pe altă lume. Lipsea forfotul mașinilor, aglomerația pe care o cunoștea atît de bine. Atmosfera era liniștită, tihnită, de parcă oamenii nu s-ar fi grăbit și timpul ar fi avut răbdare cu ei. Ca în „Moromeții”, se gîndi ea zîmbind. O trezi din visare vocea lui Tudor care-i spuse:
– Hai, trebuie să coborîm.
Se luă după el și coborîră pe trotuar.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN