Iulia privi în jur și-și dădu seama că erau aproape de Piața Universității vizavi de Intercontinental. Atunci observă că și acest hotel lipsea. În locul lui erau copaci, printre care se zăreau dughenele și micile ateliere de reparații ale meseriașilor. Teatrul Național nu se zărea nici el, avînd să fie construit abia peste vreo 10 ani. Tot privind spre zona aceea, fu gata-gata să se ciocnească de un cetățean ce venea din sens opus. Îl evită în ultima clipă fiind apucată de mînă și trasă deoparte de Tudor.
– De ce nu te uiți pe unde mergi? – o întrebă el iritat. E aproape 8 fără un sfert și nu-mi place să întîrzii.
– Mă uit că Hotelul Intercontinental și Teatrul Național nu s-au construit încă.
– Unde, aici? – se miră Tudor.
– Da, pe locul ăla. Lasă că-ți spun eu altă dată, acum să ajungem la bibliotecă.
Grăbiră pasul și după mai puțin de 5 minute ajungeau la vechea clădire a Bibliotecii Centrale de Stat de pe strada Doamnei. Pătrunseră pe ușa largă și urcară la etaj. Acolo Tudor intră într-un birou unde se mai aflau doi bărbați și o altă doamnă.
– Bună dimineața, le spuse. Ea este prietena mea Iulia, de la Brașov. E studentă la Litere și vrea să studieze cîteva din cărțile și publicațiile pe care le avem aici.
– Foarte bine – spuse unul dintre bărbați, un ins cam la 40 de ani, blonduț, și corpolent, cu o față bucălată și foarte serioasă. O vom ajuta. Cam ce informații căutați, domnișoară?
– Despre întîmplări mai deosebite – spuse ea privindu-l în timp ce-și pusese palmele pe speteaza unui scaun sprijinindu-se de el.
– Ce fel de întîmplări mai deosebite? – insistă omul.
– Dispariții inexplicabile de persoane, petrecute în munți sau păduri – preciză ea.
Omul se gîndi un pic, apoi ridică privirea și spuse:
– Da, cred că avem așa ceva, putem căuta la secțiunea de publicistică străină. Acolo mi se pare că am văzut ceva de acest fel – spuse omul, care întinse mîna spre Iulia și se recomandă: Eu sînt David.
– Mă bucur să vă cunosc, tovarășe David. Vă mulțumesc pentru ajutor.
– Cu plăcere, poftim după mine, tovarășa Iulia – spuse el deschizîndu-i ușa și făcîndu-i loc să treacă.
Următoarele două ore și le petrecu studiind ziare vechi din 1920 pînă la zi, fără a găsi însă ceva semnificativ. Secțiunea era însă mare, astfel încît avea timp să cerceteze tot. Se simțea obosită și amețită după atîta timp petrecut cu nasul în hîrtii, așa că se bucură cînd îl văzu pe Tudor venind spre ea.
– Ai găsit ceva? – o întrebă el.
– Nu, încă nimic. Sînt foarte amețită de toată munca asta. Nu vrei să ieșim un pic la aer?
– Nu pot deocamdată. E abia ceasul 10 și mai am de lucru pînă la pauza de prînz. Tu însă, ești liberă să explorezi zona și peste două ore te aștept aici să luăm prînzul împreună, zîmbi el.
– Bine, spuse Iulia. Atunci plec și ne revedem curînd. Trebuie să caut o bijuterie în zonă să-mi mai vînd din charm-uri fiindcă mi  s-au terminat banii.
– Ce să vinzi? – spuse Tudor privind-o nedumerit.
– Uite astea, spuse fata scoțînd din poșeta pe care și-o cumpărase cu o zi în urmă brățara Pandora și arătîndu-i-o. Băiatul o luă în mînă examinînd-o îndeaproape.
– E foarte frumoasă și elegantă spuse el înapoindu-i-o. Crezi că poți să vinzi una din micile biluțe de pe ea?
– Da, așa cred, am vîndut două la Brașov și cred că vor avea trecere și aici. Aș avea însă nevoie de o bijuterie. Cunoști una prin zonă?
– Da, ar trebui să fie acolo unde spuneai tu că se va construi nu știu ce hotel, răspunse Tudor.
– Bine, atunci voi începe cercetările de acolo. Plec și revin peste două ore – spuse fata.
– Te conduc pînă la ieșirea din clădire să nu te rătăcești pe culoare.
– M-am rătăcit deja pe culoarele timpului, Tudor, și tot tu trebuie să mă conduci prin ele ca să ajung acasă.
– Am să o fac, spuse el serios.
O însoți pînă la ușa principală, își spuseră „la revedere” și Iulia porni pe trotuar spre Piața Universității. Cînd ajunse la statuile ce dominau zona, constată ca pietonalul anului 2023 nu exista, în locul său fiind o stradă deschisă circulației mașinilor. Vizavi erau copaci umbroși, așa că fata se grăbi să traverseze ca să se ferească de soarele dogoritor. Ajunse la colțul clădirii universității și se duse din reflex spre trecerea subterană care s-o scoată spre Teatrul Național, însă constată ca aceasta nu exista. Găsi însă o trecere de pietoni de care se folosi ca să ajungă unde dorea. Abia acum putu să privească mai bine zona pe care aveau să se construiască hotelul și teatrul. Era plină de mici magazine și ateliere de reparații, așa că porni agale printre ele. După cîțiva pași văzu o firmă pe care scria „Bijuterie”. Deschise ușa și intră. Regăsi același aer sobru și misterios care exista și în magazinul omonim din Brașov. Bijutierul apăru aproape imediat de după o perdea. Era un domn la vreo 60 de ani, slab, cu fața prelungă și uscățivă, care o întîmpină extrem de amabil.
– Bună ziua, domnișoară! Cu ce vă pot servi?
– Aș dori să vînd niște bijuterii – spuse fata zîmbind, în timp ce scotea din poșetă 3 charm-uri Pandora pregătite din timp.
Le așeză pe tejgheaua acoperită cu sticlă și bijuteriile zăngăniră pe suprafața acesteia, rostogolindu-se una lîngă alta.
Bijutierul întinse mîna și ridică una din ele privind-o cu atenție. Ținînd-o între două degete spuse:
– Nu am mai văzut asemenea pandantive pînă acum. De unde le aveți?
– Mi le-am cumpărat anul trecut, cînd am fost cu tata în America –  spuse ea privindu-l mîndră.
– Ați fost în America... cu tatăl dumneavoastră? Atunci dumnealui e...
– ...da, e – îi răspunse Iulia privindu-l cu subînțeles. În același timp, e și foarte sever cu mine. Mi-a spus că dacă vreau anul ăsta să-mi aducă de la Londra alte bijuterii, trebuie să-mi cîștig singură banii vînzînd din cele vechi, fiindcă am și așa prea multe.
– E un om cu principii tatăl dumneavoastră – spuse bijutierul. Și cîți bani vreți pe aceste pandantive?
– 1.800 de lei pe toate trei, cred că e o cifră corectă.
– Hmmm, da, într-adevăr, sînt frumoase și sînt făcute din argint de mare calitate, dar totuși cereți cam mult – încercă el să se tîrguiască, în timp ce-și scoase lupa de la ochi și ridică privirea spre Iulia.
Fata îi susținu privirea și-i spuse zîmbind:
– Bineeee, atunci care ar fi prețul pe care ați fi dispus să-l plătiți?
– 1.400 de lei – veni promt răspunsul.
– Deal! – spuse fata.
– Pardon? Ce-ați spus? – se miră bijutierul.
– Am spus „deal”, adică „avem o înțelegere” în limba engleză – îl lămuri ea zîmbind.
– Ah, da, firește vorbiți engleză. Bine atunci, să încheiem afacerea – spuse în timp ce dispăru iar după perdea în camera cealaltă, de unde se reîntoarse după 3 minute cu un teanc de bani în mînă.
Se opri în fața fetei și-i spuse în timp ce-i înmîna banii:
– Te rog să-i numeri.
Iulia luă fișicul de hîrtii foșnitoare și-n timp ce și-i așeza între degetele mîinii stîngi în poziția de numărat spuse:
– Să-i număr, că anii și banii se numără.
Începu să dea peste cap bancnotă după bancnotă sub privirile atente ale bijutierului. Termină de numărat, îndoi fișicul și-l puse în poșetă. Ridică privirea la bijutier și-i spuse:
– A fost o plăcere să fac afaceri du dumneavoastră și dacă voi mai avea nevoie am să revin. La revedere!
– Un moment, vă rog, spuse bijutierul.
– Ce este? – întrebă fata.
– Trebuie să-mi spuneți numele, ca să vă dau o chitanță pentru tranzacție.
– Iulia Gheorghiu, răspunse ea zîmbind frumos la omul care la auzul numelui de familie ridică privirea extrem de mirat și întrebă:
– Gheorghiu... ca...
– ...da, Gheorghiu, Gheorghiu, întări Iulia, lăsîndu-l să creadă că este fata sau ruda președintelui de atunci, Gheorghiu Dej.
Luă din mîna omului înmărmurit chitanța și se îndreptă spre ușă.
– La revedere, domnișoară, plăcerea a fost de partea mea!
Ajunsă în stradă, fata se simți ușurată fiindcă rezolvase problema banilor pentru următoarea perioadă de timp și nu exagerase prea tare în legătură cu numele ei de familie care era Gheorghe, nu Gheorghiu. Acum ce să facă? Porni spre Piața Unirii, fiindcă se afla în apropiere.
Ajunsă lîngă Biserica Sf. Vineri, putu vedea foarte clar chioșcurile din piața de legume-fructe, iar mai în spate, cam pe locul unde va fi în 2023, marea fîntînă arteziană de pe Bulevardul Unirii, se găsea o clădire lungă, ce părea construită din cărămidă albă și roșie, de a cărei existență nu știa nimic. Ajunsese pe aleile dintre tarabele pieței între timp, așa că se apropie de o vînzătoare pe care o întrebă:
– Bună ziua, nu vă supărați, ce clădire e aia?
– Spitalul Brâncovenesc, așa-i zice, o lămuri femeia și-și văzu apoi de treburile ei.
Așadar asta era, își spuse Iulia. Spitalul Brâncovenesc. Auzise de la tatăl ei că ar fi fost demolat după marele cutremur din ʼ77 împreună cu tot cartierul Uranus, ca să facă loc noilor construcții din jurul viitorului Palat al Parlamentului. Hotărî să-l vadă mai îndeaproape și-și făcu loc printre oamenii din piață oprindu-se doar cît să cumpere 1 kg de mere fiindcă nu mîncase nimic de dimineață, iar cafeaua nu ținea de foame. Ronțăind mărul zemos ajunse în apropiere clădirii putînd să o vadă mai bine.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN