Răcoarea și liniștea bisericii avură un efect pozitiv asupra fetei, care-și făcu în mod reflex cruce și înaintă către altar. Băncile așezate de ambele părți ale căii ce ducea la acesta erau baroce, iar amvonul suspendat pe peretele de sud se sprijinea pe o coloană dorică. Arcada ce susținea spațiul în care se găsea altarul era drapată pe margine cu o pînză neagră ce-i dădea un aer trist și serios în același timp. În altar se găsea o lespede rotundă de piatră, susținută de o coloană hexagonală din același material, decorată cu capete de heruvimi, lucru neobișnuit pentru o biserică reformată.
Ajunsă aici, Iulia se întoarse pe călcîie și privi spre partea opusă, unde ar fi trebuit să se găsească orga. Într-adevăr, așa era. Nu era ceva spectaculos, de felul celei din Biserica Neagră sau din Catedrala Evanghelică de la Sibiu, dar era o orgă cu aproximativ 38 de tuburi pe partea vizibilă, ceea ce însemna că era asemănătoare cu cele din bisericile fortificate de la Prejmer sau Hărman. Ridică apoi ochii pe bolțile rotunde ale bisericii, care țineau, ca într-o adevărată plasă, întreaga navă, descărcîndu-i greutatea pe zidurile sprijinite pe exterior, nu de contraforți ca în cazul goticului, ci pe cele patru bucăți de clădire care împreună dădeau edificiului forma de cruce.
Terminînd inventarierea lăcașului de cult, micul istoric din Iulia s-a declarat satisfăcut și a decis să-și continue drumul. A ieșit din biserică și s-a îndreptat spre bulevard. S-a oprit privind circulația mașinilor și a troleibuzelor marca Tudor Vladimirescu, pe scurt „TV”, gîndindu-se amuzată ce ecologiști erau comuniștii ăștia și cum se ocupau ei de mediu, utilizînd vehicule electrice. Îndreptîndu-și privirea spre zona pe unde venise, descoperi din nou statuia lui Stalin din fața clădirii Poștei Centrale și, fiindcă nu avusese ocazia să o studieze cum se cuvine, hotărî că mai are vreme să o facă.
După cîțiva pași, traversă strada și ajunse pe trotuarul ce mărginea parcul, iar pașii o duseră involuntar spre el. Păși cu sfială pe alee temîndu-se să nu deranjeze florile și copacii care creșteau aici. Locul de joacă pentru copii nu exista, nici mica balenă-tobogan din piatră lustruită de tururile pantalonilor multor generații de copii care se bucuraseră de ea. Descoperi, însă, mergînd spre clădirea Primăriei, statuile lui Cincinat Pavelescu și ale lui Șt. O. Iosif. Privind la ceasul brățară care-i atîrna de mîna stîngă, cadou de majorat primit de la părinții ei, observă că se făcuse aproape 5 după amiaza. Grăbi pasul spre statuia lui Stalin, fiindcă risca să rămînă peste noapte la „mătușa-n gară” și să se întîlnească cu Miliția. Pe drum îi veni o idee strălucită, așa că se abătu pe la Poștă. Se duse la un ghișeu și ceru o coală de hîrtie și un pix. Scrise cîteva rînduri pe foaia de hîrtie, cumpără un plic, o introduse în el, după care o rugă pe funcționară să-i pună o ștampilă a poștei ca să-l poată depune la cutie. Apoi luînd scrisoarea, o băgă în rucsac și ieși afară îndreptîndu-se spre statuia lui Stalin.
Statuia era ridicată pe o bază de pămînt cam de 1 metru, pe care era turnată o placă de beton de formă pătrată, groasă cam de 60 de cm, deasupra căreia, la aproape 4 metri, se înălța soclul statuii, pentru a-l face vizibil tuturor pe Tovarășul Stalin, „cel care împreună cu poporul rus, libertate ne-o adus”, gîndi zîmbind fata.  Zîmbetul i se lărgi pe față și fu aproape să izbucnească în rîs atunci cînd își aminti gluma conform căreia, avînd de ales între Sibiu și Brașov pentru a le schimba numele în Orașul Stalin, comuniștii români au ales Brașovul gîndindu-se că ar fi fost nepotrivit pentru un cetățean să ceară în Alimentară „Salam de Stalin”! Văzut de jos, conducătorul popoarelor era reprezentat în uniforma sa de general. Purta cizme pînă sub genunchi, trase peste pantalonii model militar. Vestonul era încheiat pînă la gît cu patru nasturi mari de alamă și era completat de mantaua groasă și lungă pînă aproape de călcîie. Ținuta era întregită de chipiul ofițeresc al Armatei Roșii din anii ʼ40. Postura personajului era una cuvenită unei figuri istorice: privirea înainte spre idealul de aur al omenirii – comunismul, mîna dreaptă ridicată a salut binevoitor sau a binecuvîntare adresată mulțimilor care se uitau la el ca la un izbăvitor, în timp ce stînga era dusă elegant la spate, într-o atitudine relaxată de lord britanic, care știe că are un imperiu întreg la picioarele lui, așa că-și permite să fie binevoitor cu cei care i se supun de bunăvoie.
Cuprinsă de admirație, Iulia nici nu-și dădu seama că în spatele ei se afla de cîteva minute Andrei, recentul ei prieten, care o privea sorbind-o din priviri. După aproape un minut, tînărul se apropie de ea întrebînd-o:
– Nu-i așa că-i frumoasă, tovarășă Iulia?
Fata tresări și făcu un pas înainte întorcîndu-se pe jumătate să vadă cine-i vorbește și-l recunoscu imediat pe tînărul care o adusese cu mașina în oraș. Relaxîndu-se, îi zîmbi:
– Bună Andrei, nu te-am observat. Admiram statuia asta frumoasă, completă ea.
– Am văzut spuse băiatul, și m-am gîndit să te salut și să te întreb dacă ai reușit să te întîlnești cu prietena ta.
– Nu, din păcate nu am reușit – îi spuse cu tristețe în glas – și nici nu știu dacă o s-o mai văd curînd.
– De ce? V-ați certat?
– Nu, nu ne-am certat, dar... e o poveste lungă și nu am timp să ți-o spun, fiindcă mă grăbesc să mă întorc la mine acasă, la București. Trebuie să ajung urgent la Biblioteca Națională mîine dimineață, să mă documentez pentru o lucrare pe care prietena mea trebuie s-o termine înainte să plece la Moscova. Na, că ți-am zis – zîmbi Iulia, fericită că găsise un motiv să justifice față de Andrei lipsa îndelungată a prietenei ei.
– Pleacă la Moscova? Dar asta e minunat! – se entuziasmă băiatul. Păi atunci cred că te pot ajuta. Dar cred că vrei să spui Biblioteca Centrală de Stat, nu Națională, zîmbi băiatul. Am un prieten care lucrează chiar acolo și te-ar putea sprijini, însă dacă vrei să fii mîine dimineață la bibliotecă ar trebui să te grăbești, fiindcă e aproape ora 18 și ultimul tren spre capitală pleacă peste o oră.
– Aoleu! Cu ce ajung mai repede la gară?
– Cu mine, răspunse zîmbind băiatul. Am mașina aproape, hai să mergem.
Pobeda era parcată la bordură pe laterala primăriei, așa că ajunseră repede la ea, se urcară și porniră spre gară. Ieșiră în strada Nicolae Iorga, îndreptîndu-se spre Casa Armatei, unde virară la dreapta pe Strada Lungă, ocazie pentru Iulia să constate existența unui restaurant pe locul unde avea să fie sediul Partidului Național Liberal ai cărui membri erau prin pușcării, chiar în clipa în care ea încerca să ajungă la București.  Cînd mașina se înscrise pe Strada de Mijloc, văzu într-o parte un canal deschis pe unde curgea „Spurcata”, cum i se spunea de către brașoveni pîrîului Graft, numit de Pecenegi „Bras”, adică „apă curată”, de unde se și trăgea numele orașului, sufixul „ov” fiind un diminutiv. De aici, o luară pe str. Operetei, iar cînd ajunseră în dreptul Bisericii Adormirea Maicii Domnului, Iulia îi ceru lui Andrei să oprească, fiindcă trebuia să-și ia la revedere de la clopotarul bisericii care era văr de-al doilea cu ea. Andrei opri mașina și-i spuse că nu are decît 15 minute la dispoziție, fiindcă altfel riscă să piardă trenul. Iulia îi mulțumi și se îndreptă către birourile preoților. Ciocăni la ușă și intră. Înăuntru găsi un tînăr la vreo 34 de ani, care ridică capul din hîrtiile pe care le studia.
– Cu ce vă pot ajuta?
– Sînteți preotul paroh? – îl întrebă fata.
– Da. Mă numesc... Popa, glumi el.
– Atunci mă puteți ajuta.
– În ce fel?
– Trebuie să transmiteți un mesaj părinților mei.
– De ce nu-l transmiți dumneata? – se miră preotul, invitînd-o cu un gest să ia loc pe scaunul de lîngă biroul său.
– Fiindcă doar prin dumneavoastră ajunge cel mai repede la destinație, răspunse fata așezîndu-se. Am să vă spun direct. Această scrisoare – spuse fata scoțînd plicul din buzunar –  trebuie să ajungă la părinții mei pe data de 10 iulie 2022.
– Ați spus 2022? – se miră preotul.
– Da, am spus 2022.
– Cum să o transmit părinților dumneavoastră în anul 2022 cînd ei ar trebui să fie aici? Nu înțeleg.
– Știu că probabil mă veți crede nebună, dar eu am ajuns aici venind din anul 2022. Părinții mei au rămas acolo și prin această scrisoare îi anunț că sînt bine.
Preotul se uită la ea ca la un om care-și pierduse mințile, fără să spună nimic. Atunci Iulia scoase Cartea de Identitate și o puse pe birou. Preotul se uită la ea, citind cele scrise, o luă în mînă o îndoi ușor de cîteva ori, apoi o puse la loc zicînd:
– E cam greu să faci așa ceva în ziua de azi...
– Da, părinte, așa e, e foarte greu, iar ca să faci așa ceva e imposibil – mai spuse ea, așezînd pe masă smartphone-ul ei Xiaomi 11 T.
– Ce e asta? – se miră preotul
– Asta e un telefon mobil, aparat foto, cameră video și mașina de scris în același timp.
Apoi îi arătă cum funcționau toate acele minunate instrumente pe care le pomenise mai devreme si cînd termină spuse:
– Acum mă credeți că vin din viitor?
– Da, acum te cred, dar spune-mi, dacă vii din viitor, ce se întîmplă cu comunismul pînă atunci?
– Dispare, părinte. Va fi o revoluție populară în decembrie 1989  care-l va îndepărta!
– Slavă Domnului! – se închină preotul.
– Ah, și mai e ceva. Ca să mă credeți că e așa cum spun, vreau să știți că succesorul dumneavoastră va fi preotul Ioan. Lui să-i dați scrisoarea pentru părinții mei și dînsul să o dea preotului ce-i va urma și tot așa, timp de 60 de ani, pînă va ajunge la ei în ziua pe care am stabilit-o eu. Acum mă scuzați, trebuie să plec fiindcă am un tren de prins.
– Așa voi face, domnișoară. Scrisoarea dumitale va ajunge la destinație. Dumnezeu să te aibă în paza Lui – mai zise preotul, în timp ce Iulia ieșea ca fulgerul pe ușă.
Se aruncă în mașină și-i spuse lui Andrei:
– Gata, putem merge. Am întîrziat mult?
– Douăsprezece minute. Te-ai încadrat bine, spuse băiatul pornind mașina de pe loc.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN