Văzînd impunătoarea construcție, Iulia se apucă să o studieze cu atenție. Băgă de seamă că aceasta se întindea pînă spre zona unde mai tîrziu se va construi Hotelul Capitol. Clădirea, construită în stil neoclasic, avea un turn pătrat pe latura de sud și unul rotund pe cea de nord, dimpreună cu un bovindou pentagonal, iar în fața acesteia exista o grădină cu flori, lucru ce-i aminti de poveștile bunicului Alecu despre chefurile pe care le trăgea cu colegii lui de muncă în discreta grădină de vară din curtea interioară a vilei, unde se mînca gustos și ieftin.  Privind clădirea, fata își aminti că aici avusese loc prima proiecție cinematografică din istoria Brașovului, la doar cîteva luni după cea organizată la Paris de frații Lumiѐre. Astfel, publicul adunat în Vila Kertsch a putut viziona atît primul film din istoria cinematografiei, numit „Entrée dʼun train en gare de la Ciotat”, cît și „Sortie des Usines Lumière à Lyon”. Iată că, printr-o întîmplare a sorții, ajunsese într-un loc important al orașului ei, ba poate chiar al României. Vila Kertsch, grav avariată de cutremurele din 1916 și 1940, cît și de bombardamentul american din ziua de Paște a anului 1944, va fi demolată în 1970.
Totuși, nu era timpul pentru reverii, timpul o presa, așa că își continuă drumul în căutarea unei bijuterii unde să vîndă charm-urile Pandora. Găsi una chiar pe strada Republicii, într-una din curțile caselor săsești. Se îndreptă către ușa de intrare, și constată cu ușurare că în geam era un cartonaș pe care scria „Deschis”. Apăsă clanța de alamă și intră. Un clopoțel situat în partea de sus a ușii anunță proprietarul magazinului că are un client. De după o perdea apăru un domn la vreo 70 de ani, îmbrăcat într-un costum negru, purtînd cămașă albă și un papion asortat. Avea o figură distinsă, dar tristă, ca a unui om care avusese totul și pierduse totul, așa cum erau membrii burgheziei române ce scăpaseră cu viață implementării regimului de democrație populară din anii ʼ50. Intuind că trebuie să fie vorba despre un reprezentant al acestei clase sociale, Iulia se gîndi că are o șansă în plus să-și vîndă bijuteriile.
– Bună ziua, spuse ea apropiindu-se de tejghea.
– Bună ziua, tovărășico, cu ce te pot servi?
– Aș dori să vînd niște bijuterii, fiindcă am nevoie de bani, răspunse fata privindu-l în ochi.
– Să vedem ce aveți, tovarășă.
Iulia-și scoase brățara de pe mînă și extrase două dintre charm-uri așezîndu-le pe tejghea. Alesese imaginea turnului Big Ben și un autobuz cu steagul Angliei, pe care și le cumpărase cînd fusese cu părinții ei la Londra.
La vederea brățării, bijutierul căscă uimit ochii, urmărind-o pe Iulia cum scoase cele două bijuterii punîndu-le pe masă. Apoi brățara dispăru în buzunarul de la pantalonii blue jeans ai fetei.
Urmă un moment de liniște, în care bijutierul o studie atent pe Iulia. Fata arăta într-un mod neobișnuit. Purta niște pantofi cum nu mai văzuse pînă atunci, niște blue jeans americani cum aveau doar copiii nomenclaturiștilor, un tricou colorat ce nu părea fabricat în România, iar parfumul... ah, da, parfumul era fără putință de tăgadă Chanel veritabil, cum doar în tinerețile lui mai simțise la Paris. Cît despre bijuteriile pe care dorea să le vîndă, era clar că le avea din străinătate. Acum era sigur: fata avea un tată cu rang înalt în aparatul de partid și de stat, ceea ce însemna că trebuia să o servească extrem de bine. Își compuse o față cît mai serviabilă, zîmbi cît de larg putu și întinse mîna spre cele două bijuterii spunînd:
– Ia să vedem ce avem aici.
Luă bijuteriile și scoase dintr-un buzunar al costumului o lupă cu care începuse s-o studieze extrem de curios pe prima. Era fără îndoială argint curat și de foarte bună calitate, iar montura cu imaginea turnului Big Ben din Londra era ceva ce nu văzuse pînă acum. O puse deoparte și o luă pe a doua care era făcută din aur. O privi o clipă de la distanță ținînd-o între degete și admirîndu-i lucrătura. Micul talisman era format dintr-o piatră avînd formă de inimă, înconjurată de două rînduri de diamante. Încîntat de bijuterie, meșterul își puse lupa la ochi și o studie mai îndeaproape.
Aurul era de 14 k, însă lucrătura era mult mai valoroasă. Așeză și această piesă pe tejghea, puse bărbia în piept și începu să se gîndească. Cele două pandantive erau deosebite de tot ceea ce avea în magazin și le-ar fi vîndut cu ușurință protipendadei comuniste din oraș, obținînd un profit important. Ridică capul din pămînt uitîndu-se la Iulia care aștepta emoționată verdictul, și spuse:
– Tovarășă, vă pot oferi suma de 500 de lei pe amîndouă.
– Cît? – îl întrebă un pic surprinsă fata.
– 500 de lei e tot ce pot să vă ofer, răspunse încurcat bijutierul, crezînd că fata era nemulțumită de preț.
– Dacă asta e tot ce puteți, atunci rămîne așa, achiesă Iulia la propunerea omului, în timp ce-i zîmbea fericită!
– Bijutierul trase sertarul, scoase 3 bancnote albastre de 100 de lei, pe care fata și le aminti din colecția de numismatică a tatălui ei, două de 50 de lei și 4 a cîte douăzeci și cinci de lei și le puse pe tejghea. Fata le adună, le băgă în buzunar și întrebă:
– Asta e tot, nu mai aveți nevoie de nimic?
– De nimic, răspunse amabil omul din fața ei, completînd aproape imediat și transmiteți tatălui dumneavoastră salutările mele tovărășești!
– Îl cunoașteți pe tata? – se miră, pe bună dreptate, Iulia.
– Cine nu-l cunoaște pe tatăl dumneavoastră... – adăugă slugarnic bijutierul.
Iulia îl privi mirată apoi, dîndu-și seama că fusese luată drept altcineva, desigur, foarte important, se hotărî să îi cînte în strună omului, așa că făcu doi pași spre ușă și, punînd mîna pe clanță, se întoarse pe jumătate spre bijutier și-i spuse zîmbindu-i frumos:
– Așa e, multă lume îl cunoaște pe tata și am să îi spun ce bine m-ați servit, tovarășe bijutier.
Apoi deschise ușa și ieși ușurată în soarele de vară. Îi venea să cînte și să zburde de bucurie fiindcă rezolvase problema banilor. Acum tot ce avea de făcut era să nu iasă prea mult în evidență, ca să nu ajungă să fie legitimată de Poliție. Atunci chiar ar fi avut o problemă.
Reveni în strada Republicii pentru a-și continua drumul spre Piața Sfatului unde, odată ajunsă, fu surprinsă de faptul că aceasta era o imensă parcare. Pe latura de est, unde în prezent se găsesc terasele și restaurantul KFC, acum era un trotuar străjuit de copaci stufoși care dădeau locului un aer de sfîrșit de veac, mărginit de o cale rutieră folosită de autoturisme pentru a ieși spre strada Mureșenilor, cunoscută în trecut drept 7 Noiembrie.
Iulia se învîrti o vreme prin piață privind totul cu atenție pînă ce, obosită, se așeză pe o bancă. Începu să conștientizeze că, deși se afla într-o excursie fascinantă, ar trebui să se întoarcă în 2022 cît mai repede, fiindcă probabil părinții ei erau morți de îngrijorare din cauza dispariției sale. Să se întoarcă... dar cum? Nu știa mare lucru despre porțile temporale, nu o interesase subiectul niciodată, dar era logic că, dacă poarta îi permisese să vină aici, trecerea era posibilă și în sens invers. Însă unde să găsească informațiile? În epoca modernă ar fi intrat pe Google și ar fi putut accesa imediat informația dorită. Aici, însă, unde să găsească ea un Google?
După cîteva secunde, ideea-i luci în minte! Era atît de simplu! Depozitarul informațiilor anului 1962 era biblioteca! „Da, da, bi-bli-o-te-ca”, silabisi ea în gînd! Își aminti că Brașovul avea Biblioteca Județeană din Livada Poștei, dar ea avea nevoie de una care să centralizeze cărți și informație din întreaga țară, iar așa ceva exista în orașul unde era studentă: la București. Biblioteca Națională. Așadar, „hai la București”, își zise Iulia ridicîndu-se de pe bancă și pornind spre strada 7 Noiembrie, cu gîndul să meargă la gara CFR.
Ajunse relativ repede la capătul străzii dinspre Hotelul Aro și se opri din nou uimită. Pe partea stîngă, în fața clădirii Rectoratului Universității Transilvania, o stradă se desprindea spre Bibliotecă, iar pe zona stației de autobuz care există în prezent era plin de arbori umbroși  ce protejau promenada în al cărei capăt se afla un chioșc de ziare. Lîngă el era o cabină telefonică cu un aparat metalic ce funcționa cu fise, iar pe colțul trotuarului, lîngă trecerea de pietoni spre Casa Armatei, exista un... cilindru unde stătea milițianul ce supraveghea intersecția.
Se apropie de colțul intersecției privind în lungul bulevardului spre viitoarea Prefectură, în trecut sediul Comitetului Județean de Partid.  Observă că troleibuzele circulau prin ceea ce ea cunoștea ca fiind parcarea Hotelului Aro. Ridicînd privirea, își dădu seama că lîngă hotelul ce acum se numea Carpați, se afla ceva nou: o bisericuță. Își aminti din lecturile despre istoria Brașovului că lîngă Hotelul Aro existase o catedrală reformată ce fusese demolată prin 1970, spre a face loc noii clădiri a hotelului. Dacă tot avea ocazia de a fi aici, ar trebui să cerceteze mai îndeaproape lucrurile. Traversă strada 7 Noiembrie, pe la trecerea de pietoni situată vizavi de un restaurant, ce în prezent este cunoscut drept Sergiana, și o luă pe trotuar spre micul lăcaș de cult. Acesta fusese construit între anii 1891 și 1892, sub conducerea arhitectului Alpar Ignacz. Din ce putea să vadă Iulia, era o biserică cu transept în stil romanic. Turnul așezat pe partea de vest era zvelt ca o flacără de lumînare, avînd patru turnulețe de colț dispuse în jurul său, pentru a sublinia acel Jus Gladii (dreptul sabiei) de care se bucura Brașovul în perioada medievală, constînd în posibilitatea de a aplica pedeapsa capitală. În vîrfurile acestor turnulețe cît și al celui principal existau globuri, nu cruci, acestea simbolizînd unicitatea divinității și perfecțiunea, probabil ca un răspuns la dogma trinitară și pentru a-şi afirma propria lor identitate, separată de cea a bisericilor catolice și ortodoxe. Partea superioară a turnului avea pe fiecare latură cîte o fereastră pentru aerisire și iluminare naturală. Dedesubtul acoperișului se afla secțiunea care conținea mecanismul ceasului și cele patru cadrane ale sale, cîte unul pe fiecare latură. Cadranul ceasului era negru, iar cifrele romane, albe. Intrarea principală se afla pe partea de est și era împodobită de un portal ca un arc de triumf lipit de nava bisericii, prin care Iulia se grăbi să intre.