Fata simți că i se taie picioarele și probabil se albi la față, ceea ce stîrni îngrijorarea băiatului care veni repede lîngă ea pentru a o ajuta să se așeze pe unul dintre cele două fotolii din mica recepție.
– Să vă dau un pahar cu apă? – întrebă reepționerul politicos.
– Da, te rog, un pahar cu apă ar fi tocmai bun, răspunse Iulia, simțind că se scapă pe ea de frică și de emoție.
Recepționerul dispăru și reveni cu un pahar plin cu apă rece, pe care Iulia îl apucă cu mîna tremurîndă și-l dădu peste cap atît de repede încît lichidul i se prelinse pe la colțurile gurii, picurînd apoi pe tricoul ei de bumbac.
Puse paharul la loc în mîna băiatului și-l întrebă din nou:
– Cine e președintele României?
– Tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej, răspunse acesta instantaneu.
– De asta-mi era teamă, răspunse Iulia resemnată, zîmbindu-i.
– Cum adică „de asta vă era teamă”? Ce, nu e bine?
– E bine, stai liniștit. E foarte bine că tovarășul Dej e secretar general al PMR, spuse Iulia zîmbind.
Iată că temerea ei cea mai mare se adeverise. Elipsa era o poartă spațio-temporală prin care trecuse, aterizînd pe burtă direct în anul 1962! Așa se explica lipsa semnalului la telefon, a mașinii Alexandrei și consolidarea miraculoasă a Cabanei Dîmbul Morii. O cuprinsese o emoție puternică și începuse să tremure din nou.
– Vă e frig? – întrebă recepționerul.
– Da, cred că am răcit și sînt și foarte obosită, spuse Iulia zîmbindu-i trist. M-am rătăcit pe munte de prietena cu care venisem și acum am rămas fără bani, fără nimic, că erau toți la ea. Nu am nici cu ce să ajung acasă.
– Locuiți în Brașov?
– Nu, în București, minți Iulia fără să clipească. Apropo, cu ce ajung în Brașov?
–  Vorbesc cu colegul meu, Andrei. Pleacă acum și vă poate lua cu el.
– Crezi că s-ar putea?
– Da, desigur, s-a entuziasmat tînărul ieșind imediat pe ușă.
După 3-4 minute, se întoarse împreună cu un altul, pe care i l-a prezentat drept „tovarășul Andrei”.
Acesta a invitat-o afară, unde în fața cabanei răsărise o mașină marca Pobeda, pe care Iulia o recunoscu imediat grație colecției de machete a tatălui. Trase aer în piept, zise un „Doamne ajută” și porni în aventură.
* * *
Alexandra alerga pe panta muntelui, în vreme ce forma numărul de urgență 112. Vocea operatoarei se auzi aproape imediat în telefon:
– Bună ziua! Ce urgență aveți?
– Prietena mea a dispărut pe munte printr-o oglindă! – strigă surescitată Alexandra, continuînd să alerge prin pădure.
– Domnișoară, vă avertizez că nu avem timp de glume și că apelurile false se pedepsesc conform legii.
– Dar nu e o glumă! – striga Alexandra în telefon! O oglindă, o elipsă, o „ceva” transparentă a absorbit-o pe prietena mea! Trebuie să veniți aici imediat!
– Unde vă aflați? – a întrebat-o femeia.
– În vîrful Canionului 7 scări.
– Rămîneți acolo, am să vă trimit o echipă Salvamont.
– În cît timp ajunge? – o întrebă agitată Alexandra.
– O să vă spun în cîteva minute.
– Bine, mulțumesc! – răspunse Alexandra și se așeză pe una din stîncile ce mărgineau pîrîul care se pregătea să se verse prin canionul la care ajunsese între timp. Era extrem de nervoasă, de speriată și nu știa ce să facă. Deodată telefonul începu să sune. Își trecu degetul peste ecran și-l duse la ureche:
– Domnișoară – se auzi vocea operatoarei – aveți noroc. O echipă Salvamont se află la nici zece minute de dumneavoastră, venind dinspre Cabana
Piatra Mare.
– Mulțumesc mult – răspunse Alexandra – aștept.
Nu trecu mult și văzu echipa Salvamont venind spre ea. Se ridică de pe piatră ieșind în întîmpinare. Cînd ajunse la cîțiva pași distanță, se prezentă:
– Eu sînt Alexandra Tomescu, mă bucur că ați venit așa repede! Prietena mea a dispărut.
– George Fulga – se recomandă salvamontistul. Ei sînt Andrei, David și Ciprian, mai spuse arătînd spre restul echipei. Ce s-a întîmplat?
– Haideți s-o luăm pe aici și vă arăt, spuse Alexandra pornind spre locul unde se întîmplase totul.
– E departe? – o întrebă George.
– Zece minute, răspunse fata și grăbi pasul pe panta dealului. Ajunseră, urcînd tăcuți, la locul în care dispăruse Iulia.
– Acolo e, spuse Alexandra arătînd cu mîna spre grămada de crengi și lemne pe care o pusese în fața elipsei.
– Unde anume? Nu văd nimic! – se miră David.
– Mergeți pînă la grămada aceea de lemne și o să vedeți, îi îndemnă Alexandra.
Salvamontiștii ajunseră imediat la locul indicat și se opriră brusc. Din locul în care se afla, Alexandra îi vedea privind aerul din diverse unghiuri, dînd ocol grămezii, ba unul dintre ei începu să împungă aerul cu degetul și era clar că descoperiseră elipsa și căutau să-i verifice natura. Unul dintre ei se întoarse spre ea și strigă:
– E fabuloasă chestia asta. Nu credeam că există, deși am citit despre astfel de porți temporale. Cert e că nu e rodul imaginației tale, așa cum am crezut la început.
Alexandra se apropie încet de ei și întrebă cu speranță în glas:
– Deci știți ce e? Și știți și cum o pot aduce pe prietena mea înapoi?
– Asta din păcate nu știu, răspunse bărbatul plecînd ochii a neputință. Știu însă că o elipsă de asemenea dimensiuni stă deschisă aproape un an de zile.
– Da așa e, întări George cele spuse de colegul lui. Din păcate nu știm prea multe despre aceste fenomene.
– Dar ce știți, spuneți-mi tot ce știți, vă rog! – îl imploră fata.
– Uite ce știm – spuse George așezîndu-se pe iarbă: se vorbește mult în ultima vreme, atît în cercurile științifice, cît și printre amatorii de lumi paralele, despre călătoriile în timp, găurile de vierme din spațiul cosmic și portalurile inter-dimensionale. Cercetătorii au descoperit chiar ecuația care atestă posibilitatea existenței universurilor paralele. Lor li se adaugă multe texte vechi de arhivă, precum și experiențe bizare, trăite de oameni care au văzut aievea portaluri sau au asistat la dispariții supranaturale.
– Atunci elipsa asta e un portal? – vru să se lămurească Alexandra.
– Da, e un portal.
– Și ce face? Ce rol are? Cum funcționează? – veni rafala de întrebări.
– Un portal are rolul de a lega două puncte diferite, separate de întinderea spaţio-temporală. Portalurile pot lega două puncte distincte din cadrul aceluiași univers, două puncte distincte din două universuri paralele, două planuri de existență separate sau două puncte separate de dimensiune temporală.
Pe plan științific, portalurile se aseamănă cu „găurile de vierme” sau pot funcţiona avînd la bază „găuri de vierme”. În fizică, acestea sînt spaţii de trecere, „scurtături” în spaţiu şi timp. Există două tipuri de „găuri de vierme”: cele care pot fi traversate şi cele care nu se pot traversa. Cele care pot fi traversate permit călătoria cu o viteză mai mare decît viteza luminii. În timpul călătoriei se foloseşte o viteză mai mică decît viteza luminii, iar timpul de traversare este mai mic decît timpul în care o rază de lumină ar călători între cele două puncte în afara „găurii de vierme”. Mărturii ale existenţei portalurilor au fost formulate din cele mai vechi timpuri. Deşi martorii nu au putut localiza ambele puncte pe care le leagă între ele portalurile, aceştia au putut vedea poarta existentă în locul descoperit în mod accidental. În medie, o poartă rămîne deschisă între două luni şi un an. S-a observat o legătură între durata ei şi mărime. Cu cît o poartă este mai mare, cu atît are şanse să existe mai mult timp. Porţile de un an au cel puţin 1 metru lăţime. Majoritatea au forma eliptică (verticală sau orizontală), dar au fost consemnate şi porţi circulare.
– Înseamnă că poarta ar trebui să rămînă deschisă măcar pînă în decembrie, îl întrerupse Andrei.
– Judecînd după dimensiuni, așa aș aprecia și eu, răspunse George
– Zi mai departe, îl îndemnă Alexandra.
– O poartă trece prin 4 faze distincte: deschidere, stare de acces, stare de sursă şi închidere. Fazele 2 şi 3 nu apar neapărat în această ordine. Nimeni nu a asistat pînă astăzi la deschiderea unei porţi sau la închiderea ei. Tot ce se ştie, graţie unor observaţii făcute pe teren, este faptul că la deschidere este prezentă o radiaţie extrem de intensă, care poate fi dăunătoare organismelor biologice.
Starea de acces este cea în care poarta este deschisă pentru lumea noastră, astfel încît noi putem introduce în ea orice obiect sau fiinţă, dar nimic nu vine din partea cealaltă. În această stare, ea este transparentă, prezentînd doar fenomenele de modificare optică descrise mai sus. Starea de sursă este cea în care poarta, de o culoare albicioasă, nu permite accesul din partea noastră, ci funcţionează ca o uşă deschisă pentru cealaltă parte. Faza de închidere, niciodată observată, pare a genera aceeaşi radiaţie foarte intensă. În stare de acces, porţile ar prezenta momente de absorbţie, în care obiecte materiale din lumea noastră ar fi „supte” de elipsă. Există descrieri ale acestor momente, cînd porţile intră într-o stare vibratorie şi orice obiect din vecinătatea lor imediată este absorbit.
– Înseamnă că asta a absorbit-o pe prietena mea, pentru că am văzut cum e trasă cu putere prin aer și apoi dispăru – comentă fata.
– Da, e posibil ca despre asta să fi fost vorba – spuse și David – însă, continuă el, nu știm nimic concret despre porțile astea.
– Dar dacă porțile au și o fază în care permit trecerea de obiecte spre noi, asta înseamnă că la un moment dat, nu știm cînd, poarta o să-i permită să vină înapoi, nu? – întrebă Alexandra.
– Teoretic, așa este, dar deocamdată tot ce putem face este să așteptăm ca prietena ta să se întoarcă, dacă se va mai întoarce vreodată... – spuse încet George, privind-o trist pe Alexandra.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN