Urcară o vreme și apoi, la propunerea Iuliei, părăsiră traseul marcat hoinărind printre copaci, pe o direcție liniară ca să nu le fie greu să revină la poteca marcată cu o dungă roșie. Se uitau la copacii drepți ca niște lumînări gigantice, zvelți și atît de frumoși. Fermecată de cele din jurul ei, Iulia nu băgă de seamă că rămăsese singură, fiindcă Alexandra se îndepărtase de ea fotografiind.
A continuat să urce, ajungînd în scurt timp într-o poiană. A făcut cîțiva pași și atunci a văzut-o: în fața ei se afla o formă eliptică translucidă, care stătea suspendată în aer la aproximativ 30 cm de sol. Latura mare avea cam un metru și jumătate, iar lățimea cam 50 cm.
S-a mutat cîțiva pași spre dreapta și forma a dispărut. A revenit la loc și a văzut-o din nou. Pasămite dacă schimba unghiul din care privea, aceasta devenea invizibilă. Era așa de uimită încît nu se mai gîndea la nimic altceva decît la forma din fața ei, încercînd să-și dea seama ce este. Nu-i venea nimic inteligent în minte, cu excepția imaginilor din filmele fantastice ce prezentau porți de trecere între lumi. Găuri de vierme, cum li se mai spunea. Dar nu, nu putea fi una ca asta. Era doar ceva imaginat într-un film și ea nu citise pînă atunci decît puține și neconcludente studii ale unor astfel de fenomene.
Tot gîndindu-se, începu să dea tîrcoale ciudatului obiect. A observat că era perfect transparent, în afară de fenomenul de unduire, de voalare a spațiului din spatele lui. Marginile erau foarte netede, ceea ce însemna că fenomenul de alterare optică se termina brusc. Fata s-a apropiat de elipsă și a întins degetul arătător să o atingă. A întîmpinat rezistența unui material elastic care, deși se întindea sub apăsarea degetului ei, nu se lăsa penetrat. Atunci, fata s-a gîndit că poate spre centrul ei va avea mai mult succes și, cu ajutorul unei crengi, l-a împuns ușor. A intrat și, cînd Iulia a retras-o, a constatat că bucata introdusă în adîncurile elipsei era intactă. Atunci s-a gîndit să o cheme pe Alexandra ca să-i arate descoperirea făcută și să o studieze împreună.
– Alexandraaaa! Alexandraaaa, vino repede să vezi ce-am găsit! Alexandra, unde ești? Mă auzi?
– Da, te aud, se auzi înfundat vocea brunetei de undeva din josul cărării. Ce e?
– Hai aici, că am găsit o chestie ciudată și nu știu ce e!
– Ce ai găsit? – strigă Alexandra și glasul i se auzi mai de aproape, semn că fata se apropia.
– Nu știu ce e, pare o oglindă uriașă prin care trece lumina, strigă Iulia.
– Ai răbdare că ajung, se auzi glasul prietenei sale, care, în mod evident, făcea eforturi să urce pieptiș muntele.
În acel moment ceva ciudat se petrecu. Elipsa în fața căreia stătea Iulia începu să se unduiască din ce în ce mai repede, ca și cum o vibrație necunoscută o cuprindea. Fata se uita surprinsă la noul fenomen, cînd auzi din apropiere vocea Alexandrei:
– Unde ești?
– Aici  sînt, și vino odată că se întîmplă ceva ciudat cu oglinda.
– Da, se-ntîmplă ceva ciudat cu oglinda... Sigur, cum să nu... – o îngînă prietena ei, în timp ce ajunse să o vadă pe Iulia cam la 10 metri în fața ei uitîndu-se la... nimic.
Deodată, o forță ciudată, ca un sorb, o supse spre acel „nimic” și ea dispăru!
Alexandrei i se opri inima în piept. Privea uimită și alergă spre locul unde o văzuse mai devreme pe Iulia. Nu vedea nimic în jur care să fi provocat dispariția fetei, iar asta o înnebunea de furie. Se învîrti haotic prin locul acela, pînă ce, epuizată și speriată, căzu în genunchi exact în locul în care stătuse mai devreme prietena ei, își prinse fața în palme și începu să plîngă încet. După o vreme își ridică capul și privi înainte. I se păru că vede o oglindă, așa cum îi spusese Iulia mai devreme. Crezînd că este o iluzie optică datorată lacrimilor, se șterse la ochi și privi încă o dată mai bine. Nu, nu era o iluzie optică. În fața ei, minunată și complet transparentă, se unduia liniștită elipsa. Alexandra țîșni surprinsă în picioare și se apropie. Luă o piatră de pe jos și o azvîrli spre ea, iar aceasta dispăru. Surprinsă, aruncă apoi pietre, resturi lemnoase, toate dispărură în oglinda care continua să plutească liniștită deasupra pămîntului.
– Așa deci, strigă Alexandra neputincioasă, mi-ai mîncat prietena, oglindă mizerabilă ce ești! Lasă că te fac eu să mi-o dai înapoi! – exclamă furioasă și o rupse la fugă să anunțe pe cineva despre dispariția Alexandrei.
Se opri după cîțiva metri, pentru că-și dădu seama că nu ar mai fi regăsit locul cu ușurință, așa că se întoarse și îngrămădi în fața oglinzii un morman de pietre și crengi, apoi o zbughi la vale, în timp ce-și scotea telefonul din buzunar pentru a forma numărul de urgență 112.
* * *
De partea cealaltă a oglinzii, Iulia se aduna de pe jos. Se trezise aspirată de elipsa din fața ei și acum se găsea trîntită la pămînt cu fața în iarbă. Se ridică bucuroasă că nu-și rupsese nimic și se uită spre zona de unde se auzise strigată de Alexandra, dar acolo nu era nimeni. Mirată, ocoli elipsa și se duse spre locul unde ar fi trebuit să fie prietena ei, dar nu o văzu. Atunci începu să strige:
— Alexandra! Alexandra! Unde ești? Hai tu, nu mai glumi cu mine!  Ieși afară de unde te-ai ascuns! Hai să-ți arăt elipsa și să mergem acasă, că e trecut de ora 1! Alexandra, mă enervezi deja! Ieși odată afară și nu mă speria, că te fugăresc pînă-n vîrful munților!
Cum nu-i răspundea nimeni, puse mîna pe telefonul mobil și formă numărul Alexandrei, însă nu se întîmplă nimic. Intrigată, se uită la ecran și observă că nu avea semnal. Ce Dumnezeu, ultima dată cînd am verificat aveam două liniuțe –  se gîndi ea. Hai să cobor, poate-și revine și vorbesc cu fata asta să văd unde e.
Porni spre canion, gîndindu-se că probabil se vor întîlni acolo sau undeva pe drum. După zece minute de mers prin pădure, ajunse la traseul marcat cu dunga roșie și începu să coboare pe lîngă pîrîu. Ajunse repede la canion și se precipită spre scări. Pe măsură ce se apropia o miră lipsa oamenilor, deși cu 30 de minute în urmă erau mulți turiști. Acum dispăruseră cu toții. S-a oprit din alergare și a parcurs încet ultimii metri pînă la prima scară. S-a apropiat de ea, pînă cînd s-a oprit cu ochii larg deschiși de uimire: aceasta era din lemn! A simțit că neuronii i se scurtcircuitează. Scările astea erau din metal cînd am urcat. Cum de le-au schimbat așa de repede cu unele de lemn și, mai ales, de ce? – se întrebă ea.
Atinse scara cu palma pentru a se convinge că e reală și textura acesteia o înfioră. Inima începu să-i bată mai tare și fata simți cum o cuprinde panica, iar un „clopoțel de alarmă” i se porni în cap. Ceva nu era în regulă deloc. Gîndul la Alexandra îi zburase complet din minte. Simțea că se întîmplase ceva rău și incredibil în același timp. Decise că cel mai bine este să iasă din canion ca să vorbească cu paznicii.
Coborî scările una cîte una, simțind cum clopoțelul de alarmă căpătase dimensiunile unui clopot de catedrală, care suna mai să-i spargă capul. În sfîrșit, ieși din canion și avu o altă surpriză: de pe zona din fața intrării dispăruseră toți oamenii, de parcă ar fi fugit cu toții să se ascundă și acum așteptau momentul potrivit să iasă de după copaci cu Alexandra în frunte, rîzînd fericiți de pozna făcută. Atît de tare a crezut în ideea asta că s-a auzit strigînd: „Alexandra nu e amuzant, ieșiți afară!”. Doar ecoul i-a răspuns... A coborît ultima scară înaintînd spre casa de bilete, dar... și aceasta dispăruse fără urmă. No, acum te poți panica – și-a zis Iulia și a dat drumul unui țipăt pe care orice actor din filmele de groază ar fi fost gelos. S-a trezit alergînd prin pădure, către cabana Dîmbul Morii. La un moment dat s-a oprit și și-a scos telefonul mobil ca să sune pe cineva. Desigur, telefonul nu avea semnal, deși își amintea că în zona aceea chiar verificase acest aspect și ecranul îi arătase trei liniuțe. A scos sticla cu apă din rucsac, a luat o înghițitură și a continuat să alerge spre capătul potecii unde lăsaseră mașina și unde spera s-o găsească pe Alexandra. Ajunsă acolo, a descoperit că nu exista nici o mașină în zona aceea, deși știa sigur că acolo o parcaseră. Atunci a început să alerge spre șosea, unde erau și ruinele Cabanei Dîmbul Morii, gîndindu-se că poate nu ținea bine minte locul de parcare. Cînd a ajuns în dreptul Oficiului Postal Timișu de Jos, a încetinit alergarea pînă s-a oprit de tot, sprijinindu-se de gardul de piatră al instituției. Privea la Cabana Dîmbu Morii și simțea cum un pumn nemilos îi strînge inima, cum stomacul i se contractă, cum pulsul îi crește, iar frica pune stăpînire pe ea. Cabana Dîmbul Morii se transformase în cîteva ore, din dărăpănătura pe care o știa, într-o clădire perfect funcțională. Mintea îi spunea că așa o performanță era imposibilă. În cazul ăsta, singura posibilitate ar fi aceea ca elipsa prin care trecuse să fi fost într-adevăr o poartă temporală și acum să se afle undeva în trecut sau în viitor. Dar totuși nu se poate, e neverosimil – gîndi ea, amintindu-și aproape în același moment că tatăl ei îi spusese odată că uneori cel mai imposibil răspuns al unei probleme e cel adevărat. Se hotărî să verifice adevărul, așa că porni privind hipnotizată, spre cabană. A urcat cele cîteva trepte, a deschis ușa și a intrat.
După zidul de cărămidă ce închipuia recepția stătea un tînăr la vreo 30 de ani, tuns impecabil, purtînd o cămașă albă, o cravată de culoare închisă și un sacou negru. Acesta zîmbi larg la Iulia și o întrebă:
— Bună ziua, doriți o cameră?
Iulia se apropie de el, puse mîinile pe blatul de piatră al tejghelei, ridică privirea și întrebă încet:
— Nu te supăra, ce dată e astăzi?
Recepționerul se uită mirat la ea și spuse, în timp ce se întorcea pe jumătate arătînd cu degetul spre zidul din spatele lui:
— După cum vedeți pe calendar, este luni, 9 iulie 1962!
(va urma)
NICU MARIUS MARIN