În data de 6 decembrie 1916, la București, primarul Emil Petrescu semna, în fața reprezentanților Puterilor Centrale, capitularea orașului. Atunci, în urma invadării Capitalei și a unei mari părți din teritoriul țării de către trupele Puterilor Centrale, guvernul și instituțiile românești s-au retras temporar la Iași. Pentru a asigura securitatea valorilor sale, Academia Română a luat decizia de a transporta cea mai însemnată parte a acestor bunuri la Iași, iar mai apoi, au fost duse la Moscova.
Interesele mari ale neamului
Conducerea Academiei, în majoritatea ei, împreună cu o parte a personalului de execuție s-a refugiat și ea la Iași. Aici se aflau Petru Poni – președintele Academiei, care de altfel și locuia în capitala Moldovei, fiind profesor la Universitatea din Iași -, Barbu Ștefănescu Delavrancea și dr. Gheorghe Marinescu – vicepreședinți, Iacob C. Negruzzi – secretar general, dar care își va petrece cea mai mare parte a timpului la una din moșiile sale, izolat într-un fel de activitățile desfășurate. Cu excepția membrilor care își aveau domiciliul stabil în Moldova, se mai aflau acolo și alți membri ai Academiei, veniți din București sau refugiați din teritoriile românești aflate sub dominație străină. Au existat și unii membri care, uneori, au avut posibilitatea să circule între cele două capitale, astfel încît ei au participat la activitatea Academiei atît la București, cît și la Iași, stabilind în felul acesta o legătură în cadrul lucrărilor ei.
● Așa au stat lucrurile, de pildă, în timpul ședinței Academiei Române, ținută la Iași, în 4 iunie 1917. Ne putem da seama de sentimentele de care erau animați participanții la această ședință – notează istoricul Alexandru Dobre într-un articol publicat în ,,Magazin istoric”, nr. 11/1988 –, parcurgînd rîndurile așternute pe hîrtie de mîna marelui istoric A.D. Xenopol, aflat pe patul de suferință, în acele momente și care, printr-o scrisoare către Petru Poni, ruga să fie considerat prezent: ,,Salut cu toată dragostea prima ședință a Academiei Române în bătrînul nostru Iași, leagănul instituțiilor culturale ale țării. Arată, te rog, colegilor noștri, pe lîngă salutările mele, credința ce am, că astăzi încep ședințele Academiei Românei Mari cu... viteji răsăriți, pentru a o întrupa din sînul visurilor noastre”. La începutul ședinței din 4 iunie 1917, președintele a făcut ,,o expunere a activității Academiei în partea neocupată a țării”, după care ,,roagă Academia să aprobe modul său de procedare”, în legătură cu administrarea bunurilor. Petru Poni a insistat în mod deosebit asupra deciziei de a subscrie din veniturile Academiei bonuri de tezaur în valoare de 400.000 de lei, reprezentînd înlesniri în favoarea statului care, în acele momente, făcea eforturi deosebite pentru reorganizarea și înzestrarea armatei române. Președintele a motivat această decizie printr-o singură frază: ,,Academia, prin menirea ei de păstrătoare și apărătoare a intereselor mari ale neamului românesc, are și datoria de a contribuit într-o largă măsură la apărarea națională”. Susținînd decizia lui Petru Poni, Barbu Ștefănescu-Delavrancea ,,găsește propunerea d-lui președinte de a subscrie la acest împrumut național foarte nimerită”, remarcînd, printre altele, ,,îndemnul patriotic pe care l-ar da Academia, participînd la ușurarea nevoilor statului”. Era însă necesară rezolvarea unor probleme organizatorice, devenite stringente pentru buna desfășurare a activității înaltului for academic. Potrivit statutelor, mandatul organelor de conducere ale Academiei fusese valabil doar pentru o perioadă de un an, și el expirase încă din luna mai 1917. Astfel, Al. Philippide a propus ca ,,Delegațiunea să funcționeze ca și pînă acum”, prelungindu-i-se mandatul pentru încă un an. ,,Delegațiunea provizorie” creată în 6 iulie 1917 s-a compus din doi membri ai fostei conduceri (I. Bogdan și I. Bianu) și din doi nou aleși (Gr. Antipa și Gh. Țițeica). De fapt, în ciuda tuturor dificultăților, între Ioan Bianu și Petru Poni au avut loc o informare și o consultare permanentă, încît cele două conduceri au acționat unitar, pe baza unei înțelegeri prealabile.
● În ședința din 11 iunie 1917, ultima din acel an, președintele Petru Poni a informat pe cei prezenți în legătură cu sumele subscrise de Academie la Banca Națională în bonuri de tezaur și a obținut aprobarea plenului pentru această acțiune patriotică. Ședința avea loc doar cu o lună înainte de marea epopee de la Mărăști-Mărășești-Oituz.
În vara anului 1917, prin natura situației politico-militare, membrii Academiei din teritoriul rămas liber au desfășurat o bogată activitate pe tărîm social-politic, ca membri ai Parlamentului sau ai altor instituții și organe ale puterii de stat. Ei au fost în primele rînduri ale celor care au sprijinit efortul de război al țării, au mobilizat prin scris și viu grai armata și poporul în timpul marilor bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, s-au aflat în mijlocul ostașilor de pe front și în spitalele cu răniți.
„O vie şi înaltă expresie
a unităţii naţionale“
Din cauza evenimentelor, înaltul for nu-și putuse ține sesiunile generale anuale nici în mai 1917 și nici în mai 1918. Abia în 8/21 - 15/28 octombrie1918, a avut loc, la Iași, sesiunea extraordinară a Academiei Române. Motivele pentru care ședința nu s-a putut desfășura la București sînt specificate de Petru Poni într-o scrisoare către Ioan Bianu, datată 15 martie 1918: între Iași și București nu s-a restabilit ,,comunicațiunea normală” – pentru a veni la București, fiecare membru al Academiei avea nevoie de o autorizație specială eliberată de Comandamentul trupelor germane de ocupație, pe care ,,unii membri nu vor să o solicite”, iar alții ,, nu pot să o obțină”, din cauza activității și atitudinii lor fățiș îndreptate împotriva cotropitorilor, arătînd totodată că ,,sînt cel puțin 5 membri care nu vor putea veni la București”.
Așadar, sesiunea s-a deschis la Iași, în ziua de 8/21 octombrie 1918, în prezența următorilor membri: Ioan Bianu, Ioan Caragiani, Iacob C. Negruzzi, Alexandru Philippide, Duiliu Zamfirescu, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Ion Nistor, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Teodor V. Ștefanelli, Grigore Antipa, dr. Victor Babeș, general Grigore Crăiniceanu, Petru Poni, Anghel Saligny, Ion Simionescu și Gheorghe Țițeica. A prezidat Petru Poni, iar Ioan Bianu a prezentat un raport asupra activității desfășurate de la sesiunea din mai 1916 și pînă în octombrie 1918. S-au discutat și s-au luat decizii importante în probleme privind administrarea și gospodărirea bunurilor Academiei și ale școlilor sale, s-au ales oficiile secțiunilor și diferitele comisii cu sarcini specifice etc. În sfîrșit, eveniment remarcabil, au avut loc alegeri de noi membri ai Academiei: Alexandru Lapedatu, Ștefan Ciobanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Ion Inculeț și Ovid Densusianu (membri titulari), Dimitrie Gusti și Pantelimon Halipa (membri corespondenți), Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei, și Nicodem, arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului (membri onorari). De observat că și de această dată s-a respectat criteriul reprezentării tuturor provinciilor istorice românești în sînul Academiei. Fie în luările de cuvînt, fie în referate și comunicări științifice, în tot timpul lucrărilor acestei sesiuni s-a subliniat apăsat rolul Academiei în consolidarea unității culturale a poporului român, ca un pas important și o condiție obligatorie în opera de înfăptuire a unității politice și statale, caracterul național reprezentativ al instituției și sarcinile ce îi vor reveni în viitoarea organizare a statului național unitar român. Ioan Bianu a ținut de altfel să precizeze că ,,Academia este o instituție cu statornicie neatinsă de cauzele schimbărilor din alte părți și compusă și condusă de bărbații cei mai luminați și cu prestigiu moral ai neamului”. Referindu-se la menirea viitoare a instituției, Al. Lapedatu și-a exprimat convingerea că ,,Academia Română nu va fi ca astăzi, încă, numai un simbol cultural al unității noastre naționale, ci o vie și înaltă expresie a acestei unități – ea însăși o completă și definitivă realitate”.
Şedinţă închinată centenarului naşterii lui Mihail Kogălniceanu
În același cadru, Dimitrie Onciul a propus ca ,,Academia, întrunită în sesiune generală extraordinară, să țină o ședință publică pentru comemorarea centenarului lui Kogălniceanu”, eveniment care, neputîndu-se desfășura în 2017, fusese amînat cu un an. De asemenea, a subliniat că ,,sărbătorirea lui Kogălniceanu la Iași ar fi cu atît mai indicată, cu cît de aici a pornit toată activitatea lui”.
Ședința publică solemnă s-a ținut în ziua de 14/27 octombrie 1918. Sărbătorirea marelui om politic, cărturar și patriot român, ale cărui activitate și operă au fost închinate luptei pentru unirea și independența poporului român, luînd parte activă la evenimentele revoluției din 1848, la Unirea din 1859 și la cele care au dus la cucerirea independenței absolute de stat a României în 1877-1878, s-a desfășurat într-o atmosferă de ardent patriotism, bucurîndu-se de participarea unui public larg și entuziast. ,,În septembrie 1917 – spunea Bianu – s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu, stea de întîia mărime în aurora deșteptării noastre naționale, a cărui parte covîrșitoare la toate faptele mari, la toată lucrarea pentru înălțarea culturală și politică a neamului și țării dinainte de 1840 și pînă la 1880, îl pune în rîndul întîi al patrioților renașterii noastre culturale și politice”. Sărbătorirea ,,în capitala Moldovei și actuala capitală a României”, cum a precizat D. Onciul, în introducerea la comunicarea sa, era un prilej nimerit pentru a sublinia că ,,popoarele care nu știu să prețuiască și să onoreze pe oamenii lor mari nu merită să-i aibă. Poporul românesc a știut și va ști să dea dovadă că i-a meritat... Onorînd aici memoria lui Mihail Kogălniceanu, onorăm Academia Română, al cărei membru și prezident a fost, onorăm Iașii care ni l-au dat, onorăm neamul românesc care l-a născut și pentru a cărui înălțare el a lucrat și luptat, închinîndu-i activitatea și viața. Gloria lui este și gloria noastră”.
Activitățile desfășurate de academicienii din Iași pe aceleași coordonate și în același spirit cu acelea ale colegilor lor în Bucureștii aflați sub apăsarea regimului ocupației militare a inamicului au urmărit, în fond, asigurarea continuității instituției peste barierele impuse de linia frontului și de cotropitori. Funcționînd concomitent, la Iași și la București, și în deplin consens, Academia a păstrat vii simbolul și menirea ei de instituție cu caracter național, izvorîtă din necesitățile adînc resimțite ale unității național-statale și acționînd în slujba desăvîrșirii ei.
R.M.