Se rescrie
Istoria Transilvaniei?
După cum ați putut constata, de foarte mult timp n-am mai abordat în paginile revistei noastre vreun subiect care să fie axat fie pe problema UDMR (cu desele ei deraieri de la perceptele Constituției României), fie pe așa-zisul conflict româno-maghiar, fie pe reacțiile Budapestei cu referire la Transilvania. Nu faptul că nu aș fi avut ce să scriu (chiar dacă realitatea stringentă oferă un noian de subiecte „fierbinți” care trebuie prezentate publicului cititor), dar, pur și simplu, n-am dorit să mai torn gaz pe foc, reaprinzînd controversatele discuții asupra „proprietarului” Transilvaniei, cu trimitere pînă la îndepărtatul Trianon. Frustrat într-un fel de această reținere, în timp ce dovezile care ar fi justificat reactivarea unei replici se înmulțeau semnificativ, consider că a sosit momentul să „ies din front” și să reacționez.
Motivul declanșării resortului meu intim, de jurnalist român pus în slujba relatării Adevărului Istoric, indiferent în care parte a cîntarului este dreptatea, l-a constituit apariția, în Elveția, a unei cărți pline de mistificări istorice, prin care se încearcă – a cîta oară? – deturnarea unei realități istorice, documentată cu biblioteci întregi de dovezi palpabile, acesteia dîndui-se o turnură cu „dovezi” contrafăcute, centrate, în majoritatea lor, pe momente de tip emoțional. Concret, este vorba de „Constitutional History of Transilvania” („Istoria constituțională a Transilvaniei”), apărută la Editura „Springer Natura Switzerland AG”, sub coordonarea avocatului și profesorului clujean Emod Veress. În cele 375 de pagini, în 7 capitole distincte, autorii promovează teza fundamentală conform căreia „Transilvania, după anul 896 și pînă în 1918, a constituit totdeauna o unitate indivizibilă, fiind parte organică a Ungariei istorice; abia între 1920 și 1940 a fost integrată în România Mare”.
Pentru a sparge concepția unitară asupra dez­voltării acestui teritoriu istoric și pentru a-și impune concepția lor revizionistă cu privire la Transilvania, autorii celor 7 eseuri au fragmentat, în mod inten­ționat (dar, artificial) istoria, după cum urmează (prezint titlurile direct în traducere românească):
1. Fenomenul dreptului public în Transilvania antică – Adam Szabo;
2. Perioada migrațiilor – Ervin Gall și Gergely Szenthe;
3. Epoca Marelui Principat al Ungariei (anii 850-1000) – Gyorgy Szabados;
4. Transilvania în Regatul Ungariei Medievale (1000-1690) – Barna Mezey;
5. Principatul Transilvaniei (1526-1690) – Karoly Kisteleki;
6. Transilvania în Imperiul Habsburgic și  monarhia dualistă Austro-Ungară (1690-1918) – Joszef Zoltan  Fazakas și Karoly Kisteleki;
7. Transilvania ca parte a României (1918/1920 – Prezent) – Joszef Zoltan Fazakas, Zsolt Fegyveresi și Emond Veress.
Propunînd acest volum istoricilor, dar și cititorilor interesați de Istoria Europei, coordonatorul scrierii – Emond Veress, menționează în prefață (ca un fel de ultimatum istoric) faptul că scrierea este o analiză în limba engleză, integrată unicat, cu privire la Transilvania, cu provocările ei multiculturale, privită ca „un potențial seismic pentru ciocnirea civilizațiilor”. Ce vor să însemne aceste caracterizări ale spațiului transilvan, în viziunea unui maghiar trăitor pe aceste meleaguri, decît șezarea Transilvaniei într-un context socio-istoric avînd conotații cu rezolvări apocaliptice, la care națiunea maghiară, Budapesta de astăzi, este chemată să oprească „seismicitatea” provocată de Trianon 1918 și să schimbe cursul istoriei? De altfel, făcătura acestei cărți, „motivată” de niște dovezi istoriografice fabricate la comandă, nu face altceva decît să continue – în aceeași interpretare pe ritm de ceardaș – acțiunea din 1980, cînd în capitala Ungariei au apărut cele trei volume ale istoriei Transilvaniei, „Erdely tortenete” (History of Transilvania).
Dincolo de încă o încercare penibilă a neore­vizionismului ungar de a scormoni etapizări istorice false, împotriva oricăror documente  oficiale, recunoscute de istoriografia europeană și mondială, „Istoria consti­tuțională a Transilvaniei” confirmă atitudinea Statului ungar față de revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, dezvoltată pe toate palierele istorico-socio-politice și de comunicare, întinse pe o perioadă de peste un secol. Ca să oferim doar cîteva exemple concludente nu ne trebuie decît o întoarcere în timp și, într-o acoladă temporală, să unim aceste reacții antiromânești ale Ungariei și ale conducătorilor ei. Lăsînd la o parte zbaterea regimului de la Budapesta, în timpul tratativelor de după Primul Război Mondial, pentru a „demonstra” apartenența Transilvaniei complete la Ungaria, să ne oprim la anul 1943 cînd, la cererea expresă a regentului Horthy, un grup de istorici unguri au elaborat lucrarea „Transilvania, trecut și viitor” („Erdely, a Mult es a Jovo”), tipărită – culmea! – tot în Elveția, cu specificarea lui Horthy: „Pentru a servi ca argument la tratativele de pace”. Norocul a fost că națiunile chemate să dezbată încheierea războiului, în
speță – conducătorii delega­țiilor respective, cunoșteau și cealaltă variantă a istoriei spațiului european în afara celei scrise la comanda lui Horthy!
Bineînțeles, atunci cînd este vorba de Transilvania, aceste încadrări temporale –
„trecut și viitor” – nu pot avea decît un cadru geografic și un nume: Ungaria! Pen­tru a fixa acest neadevăr istoric în memoria timpului, coordonatorul acestei lucrări, un anume Endre Baijeski-Zilinsky, a promovat o teză similară cu cea din „Istoria constituțională a Transilvaniei”, anume că Transilvania, după anul 896 și pînă în 1918, a constituit totdeauna o unitate indivizibilă, fiind parte organică a Ungariei istorice; abia între 1920 și 1940 a fost integrată în România Mare. Grosolana manipulare constă în combinarea perioadelor istorice într-un mod, era să scriu aleatoriu, dar, vizibil, este într-un mod interesat în a deruta cercetarea istorică asupra acestui subiect. Cum poți tu, istoric competent, să provoci eroarea prin tratarea dominației habsburgică și pe cea a dualismului austro-ungar ca o singură etapă, cuprinsă între 1690 și 1918, cînd se cunoaște că Transilvania a intrat în componența Imperiului  Habsburgic la sfîrșitul Secolului al XVII-lea, ca Principat autonom, apoi ca mare Principat, condus direct de împăratul de la Viena, pînă în 1868, cînd a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar, pînă la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918?
Uite că, în viziunea Budapestei, se poate!
S-a putut, de pildă, ca primul președinte al Ungariei după prăbușirea comunismului, Goncz Arpad (2 mai 1990 - 4 august 2000), să republice lucrarea ordonată de Horthy în anul 1943, considerînd că „Transilvania este o  problemă de stat a Ungariei”, apoi, perorînd pe linia antiromânească a lui Horthy, a declarat, triumfal și amenințător: „Națiunea ungară din primul moment, înainte și după Tratatul de la Trianon, într-o voință unanimă, și-a arătat atașamentul la dreptul său de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista nici o generație de unguri, oricît de greu i-ar fi
destinul, care să fie dispusă să renunțe la acest drept sfînt. În orice clipă națiunea este gata să ia arma în mînă ca să valorifice acest drept chiar dacă în luptă
și-ar sacrifica viața”.
După mai mult de un sfert de secol de la această mascată declarație de război, nu s-a ajuns cu „arma în mînă”, dar vectorul politicii de stat a Ungariei a rămas neschimbat, inclusiv la nivelul cel mai reprezentativ al țării: așa cum a fost în ianuarie 2011, cînd, cu prilejul președinției rotative a Uniunii Europene, într-o clădire a UE Guvernul de la Budapesta a expus un covor imens care reprezenta Regatul Ungariei în hotarele sale din 1848; așa cum a fost chiar acum o săptămînă, la Șumuleu Ciuc, de sărbătoarea Rusaliilor cato­lice, cînd președinta Ungariei, Katalin Novak, într-un mesaj ad-hoc, a zgîndărit iar iredentismul și revizionismul unguresc,
făcînd o declarație-rugăciune, astfel: „Nu lăsa Transilvania să se piardă, Dumnezeul nostru!”. Cum să se piardă, doamna Novak? Transilvania este pe mîini bune – este în România, pentru că este a României! Dacă mai veniți în vizită pe la românii de naționalitate maghiară din Transilvania românească,
și nu vă puteți abține de la a incita spiritele, vă paște declararea de către Statul Român ca „persona non grata”!
Astfel mi-am imaginat eu că va fi replica pe care ar fi trebuit s-o primească președintele Ungariei la afrontul împotriva suveranității României asupra Transilvaniei. Dar cine s-o formuleze așa? MAE umblă la coarda sensibilă, pierzîndu-se în generalități de protocol (greu de înțeles de cei cu obrazul gros și cu orbul găinilor din născare): „Astfel de declarații nu corespund dezideratului promovării unei relații pragmatice, de bună vecinătate și colaborare dintre cele două țări, în interesul nemijlocit al cetățenilor români și unguri, indiferent de etnie, precum și în spiritul Tratatului de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Republica Ungară...” (bla, bla, bla)...
Nu pot încheia acest capitol din articolul de față fără a cita din replica oferită de Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Român, dată prim-ministrului Ungariei, contele Istvan Tisza, în februarie 1914, în urma eșuării tratativelor dintre delegația PNR și irealistul premier ungar, care avea să piară într-un atentat patru ani mai tîrziu (text găsit în documentele premergătoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, cu prilejul serialului „ROMÂNIA – 100”, închinat centenarului Marii Uniri). Vă rog, citiți cu atenție mărită și comparați cu „mortăciunile” de azi din politica românească.
„Atitudinea politică a unui popor nu poate fi judecată decît cunoscîndu-i starea sufletească cu dezvoltarea istorică a gîndirii sale politice. Introducerea dualismului, desființarea autonomiei Transilvaniei, principiul statului unitar maghiar, sistemul constituțional inaugurat în 1867 au împins poporul român pe țărmul celei mai desăvîrșite negații față de statul maghiar. Așezarea aceasta a statului maghiar care s-a îndeplinit fără consultarea, fără ascultarea și fără concursul nostru și prin care s-a distrus poziția românilor în viața de stat anulîndu-li-se drepturile dobîndite prin luptă, a fost socotită de poporul român ca dărîmarea însăși a existenței sale naționale, garantată prin autonomia Transilvaniei și a legilor ei”. Pentru a ne rămîne în minte statura morală a lui Iuliu Maniu, în confruntarea cu asupritorii, mai redau cîteva rînduri din acest text, cu intenția de a-l copia complet și de a-l trimite la Cotroceni, la Guvern și la Parlament, poate s-or trezi și adormiții noștri de politicieni: „Prin urmare, nu vede în actualul stat maghiar și în pătura suprapusă pe care se reazemă acest stat un adversar, ci un dușman ireductibil. Nici o bucurie, nici o speranță, nici o tradiție, nici o aspirație nu leagă poporul român de statul maghiar și de aceea el se simte în patria sa în sensul cel mai adevărat al cuvîntului, fără patrie”.
Trădătorii de lîngă noi
Vara anului 1989, pentru majoritatea românilor, era anotimpul vacanțelor și concediilor – litoralul fiind atrac­ția irezistibilă a tuturor, indiferent de bugetul familiei – avea subterane cu surprize, care aveau să fie descoperite peste 6 luni, într-o năucitoare răsturnare de situație socio-politică, denumită în fel și chip după interesele „actorilor” din „piesa” din decembrie sau la ordinul coordonatorilor care au făcut ca mămăliga românească să „explodeze”. Între acțiunile premergătoare evenimentelor tragice din decembrie 1989, prefigurînd parcă un alt final decît cel cunoscut (și realizat), se numără un eveniment unic, regizat în Ungaria, la Budapesta, la care s-au înscris, de bună voie și nesiliți de nimeni, românii din Țară, români din diaspora, mulți maghiari – în general, nume cunoscute, reprezentanți ai culturii și artelor, politicieni.
Citind aceste nume astăzi, la exact 34 de ani de la acest rușinos eveniment, în dreptul unora stai înmărmurit și nu știi cărui sentiment să-i acorzi prioritate: mirare, indignare, neînțelegere, derută, scîrbă – toate aceste trăiri convergînd într-o întrebare-generic: oare și-au dat ei seama ce-au semnat? Și, ar mai fi loc de o întrebare, cel puțin în acest stadiu al demersului acestui material: intuiau finalul acțiunii lor, dacă s-ar fi realizat ceea ce au semnat? Încercînd să răspundem noi la aceste întrebări ajungem la singura concluzie validă – toți, indiferent de statutul avut anterior, de mari „domni” ai Istoriei, Culturii și Artei Românești, își merită anatema de trădători!
În ce privește locul în care s-a întîmplat această mîrșăvie antiromânească, adică scena pe care avea să se regizeze noua dramă a României moderne, nu putea fi decît Budapesta – focarul de antiromânism interbelic, postbelic și din timpuri imemorabile – Budapesta, adică Ungaria, țara care, deși declara prietenie și frățietate vecinei ei, România, ambele state făcînd parte din același conglomerat de state socialiste de sub tutela Uniunii Sovietice, primea transfugi unguri din România (și chiar români certați cu regimul de la București) și-i pregătea în tabere speciale, paramilitare, bineînțeles, în scopuri malefice, opuse intereselor naționale ale României lui Ceaușescu. Așa că, terenul fiind pregătit și propaganda maghiară antiromânească dînd roade, tam-nesam, în ziua fatidică de 16 iunie 1989, ia „naștere” documentul intrat în Istorie sub titulatura de Declarația de la Budapesta.
Iată preambulul acestui act mizerabil: „Astăzi, 16 iunie 1989, odată cu celebrarea funerariilor victimeleor represiunii revoluției maghiare din  1956, eveniment de o deosebită importanță pentru popoarele Europei și, în special, pentru cele care trăiesc încă sub dictaturi comuniste, a avut loc o întîlnire între membrii Forumului Democrat Maghiar și Români, semnatari ai următoarei Declarații”. Pînă să intrăm în conținutul Declarației, fac o paranteză și o constatare: în timp ce Ungaria era reprezentată printr-o entitate oarecum „oficială” (Forumul Democrat Maghiar), România se prezenta printr-o „adunătură” de oameni diferiți, eterogeni ca pregătire și vîrstă, denumită, global, „români”, ca și cum ar fi definit ceva clandestin, o falangă a Coloanei a V-a, care acum scotea capul din ascunzătoare, proiectîndu-și acțiunea malefică peste interesele naționale ale românilor și ale României. Ar mai fi încă o explicație la sintagma exagerată „eveniment de o deosebită importanță pentru popoarele Europei”. Personal, mă îndoiesc de această generalizare europeană a contrarevoluției maghiare din 1956. Dacă se referă la acei studenți (și din România) care au simpatizat cu acest eveniment, fiind apoi arestați și condamnați, evenimentul poate căpăta „o deosebită importanță”, dar în mod negativ!
Reproducînd Declarația, vă rog să analizați subtilitatea sub care s-a mascat adevăratul scop a acestui document, expresii îmbroboditoare și propoziții pompoase, menite să deturneze atenția de la finalitatea demersului marca Budapesta – acapararea Transilvaniei, nu cu tancurile, așa cum erau acestea aliniate la frontiera de vest a României, pe teritoriul Ungariei, în decembrie 1989, ci prin metode persuasive, mai mult sau mai puțin diplomatice. Hai să citim începutul. „Noi, români și unguri, Considerăm că libertatea și propășirea celor  două popoare pot fi realizate și garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. O acțiune comună a forțelor democratice maghiare și române se impune pentru atingerea acestui scop”. Acum urmează invocarea motivului neînțelegerii epocale dintre români și maghiari, adică: „Regimurile comuniste și, în special, politica dusă de dictatura ceaușistă, a creat o situație de criză acută, care împiedică comunicarea dintre români și maghiari. Dialogul început astăzi între noi dorește să învingă aceste piedici și să stabilească bazele unor relații normale între cele două națiuni care s-au format în același spațiu geografic”. Remarcați subtilitatea textului? Deci, românii și maghiarii „s-au format în același spațiu geografic”! Care spațiu? Bineînțeles, cel oferit de Imperiul Austro-Ungar, și apoi de Ungaria! Să aibă românii vreo legătură cu vreun spațiu dacic? Da de unde! Acolo unde erau dacii lui Decebal nu puteau fi și ungurii lui Attila!
Acum urmează cel mai înșelător pasaj din acest text anacronic, dar, ce spun eu „înșelător”, este de-a dreptul parșiv! Atenție la nuanțe și la eschive: „Dată fiind configurația hărții etnice, soluționarea conflictelor nu poate veni în nici un caz din revizuirea frontierelor, ci din schimbarea rolului lor în sensul liberei circulații a persoanelor, a informației și a ideilor, în conformitate cu acordurile de la Helsinki. Situăm deci îmbunătățirea relațiilor româno-maghiare în perspectiva procesului de restructurare democratică general-europeană, care sigur va fi în stare să rezolve problemele acumulate de-a lungul istoriei între popoarele continentului, într-un mod care să satisfacă interesele legitime ale fiecăruia în parte”.
Comentariu: așa de bine s-au rezolvat „problemele acumulate de-a lungul istoriei” (prin această Declarație) încît astăzi, la peste trei decenii de la semnarea acestui act de trădare națională, președinta Ungariei vine în România și deplînge pierderea Transilvaniei! Următoarele două fraze din Declarație ne dezvăluie șmecheria întregului eșafodaj maghiar, de poziționare a Transilvaniei în afara granițelor naturale ale României: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism cultural și religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă și de tradiții, care a făcut specificul Transilvaniei, să fie prezervată”.
După această dezvăluire strategică, în care partea maghiară și-a asigurat spațiul transilvan, urmează finalul, cu invitația de „mondializare” a problemei Transilvaniei românești: „Dreptul la o reprezentare politică autonomă și la o autonomie culturală a fiecărei națiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei școlarități de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfințarea universității maghiare din Cluj. Principiile enunțate mai sus vor sta la baza tuturor acțiunilor comune pe care semnatarii înțeleg să le ducă în viitor. Apelăm la organizațiile democratice, precum și la acele persoane care împărtășesc aceste principii, să se alăture acestei acțiuni. Budapesta, 16 iunie 1989”.
Urmează pomelnicul semnatarilor acestui document inedit, care, deși îmi provoacă un sentiment de respingere cînd le citesc, trebuie reamintite. Cum timpul nu iartă, mulți dintre semnatari nu mai sînt în viață, dar gestul lor antiromânesc îi urmărește și dincolo de mormînt, întinîndu-le amintirea care, în alte condiții, ar fi rămas una luminoasă: Antall G. Laszlo, Antall Jozsef, Balogh Julia, Biro Gaspar, Csoori Sandor, Fur Lajos, Illzes Maria, Jeszensky Geza, Keszthelyi Gyula, Molnar Gustav, Stelian Bălănescu, din partea Cercului român din RFG, Mihnea Berindei, vicepreședinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului (LDHR), Arianda Combes, vicepreședinte al LDHR, Mihai Korne, director al revistei „Lupta”, Ion Vianu, reprezentant al LDHR în România din Elveția, Dinu Zamfirescu, membru al Biroului LDHR.
Răspunzînd la apelul lansat de la Budapesta, acestei Declarații s-au mai alăturat următorii: Rockenbauer Zoltan și Vagvolgyi Andras, din partea Federației Tineretului Democrat (FIDESZ), Partidul Liber Democrat, Asociația Maghiarilor din Transilvania, prin Kiss Bela (președinte) și Spaller Arpad (secretar), întregul colectiv redacțional al revistei „2000”, Bojtar Endre, șeful secției pentru Europa răsăriteană a Institutului de Istorie Literară, prof. Bela Kallman, Dan Alexa, Daniel Boc, Theodor Cazban, Matei Cazacu, Antonia Constantinescu, Sofia Cesianu, Florica Dimitrescu, Neagu Djuvaea, Paul Goma, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Marie-France Ionescu, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Adrian Niculescu, Alain Paruit, Alex. Sincu, Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Vladimir Tismăneanu, Ileana Vrancea, iar în final (vrînd să nu scape ocazia): George Barbul, Doru Braia, Dina Brătianu Missirliu, Alexandru Missirliu și Ileana Verzea.
Aceasta este „Lista rușinii naționale”, acestea sînt numele celor care, dîndu-se mari democrați, au căzut în plasa întinsă de iredentismul maghiar, maculîndu-și (unii dintre ei) o activitate pînă atunci demnă de numele de român.
Dorindu-se cumva „instituționalizarea” acestei acțiuni subversive, pe 4 iulie 1989 o delegație maghiaro-română s-a prezentat la Versoix, la reședința ex-regelui Mihai din Elveția, prezentîndu-i acest act, pe care l-a aprobat, cedînd Transilvania, cum și tatăl său, Carol al II-lea, s-a resemnat, în 1940, la pierderea Transilvaniei și a Basarabiei fără să tragă un glonț.
Dacă pe lista acestei trădări se află nume românești din Țară, dar și transfugi, care trăiau în solda Occidentului și care cîntăreau totul în bani, iată că din diaspora s-au ridicat voci care au reacționat vehement împotriva semnatarilor acestei ciudate Declarații – români trăitori în alte țări, români care nu iubeau regimul de la București și care-l urau pe Ceaușescu, dar care își iubeau Țara de origine și care cunoșteau adevărata ei Istorie. Replica cea mai dură a venit din partea Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, condusă de Ion Rațiu, a cărui reacție face cît 10 articole de-ale noastre, scrise acum, retroactiv. Răspunsul acestuia este ca un balsam peste rănile provocate de acei români care și-au renegat Neamul și Patria, considerînd că, cu cît înjură mai mult Țara de baștină, cu atît vor fi apreciați în străinătate. Bineînțeles, falsă concepție!
„Fără îndoială, scrie Ion Rațiu, vasta majoritate a poporului român nu poate să adopte o astfel de poziție și să-și nege originea”. Apoi, vorbea ardeleanul din el: „Și e absolut sigur că românul ardelean, fără excepție, o respinge”, apoi trece la subiectul central: „Declarația, însă, a făcut un mare deserviciu istoriei și chiar viitorului poporului român”. Atenție, în continuare (nu o spun eu acum, a spus-o Ion Rațiu în 1989): „E prima dată cînd un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pămînt românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii”. În textul următor se referă la consecințele pe termen lung ale acestei mistificări istorice, atenționînd că: „E destul să citești Erdey Tornete ca să-ți dai seama că nu vor înceta, de acum încolo, să ne reamintească că această Declarație a fost făcută de români patrioți nesiliți de nimeni, în deplină libertate, în Lumea Liberă”.
Iată diferența dintre conștiința unui român din diaspora, crescut și educat în spiritul dragostei de Țară, indiferent unde s-ar afla – și o șleahtă de lepădături, unele chiar din România, a căror deviză de viață a fost (și este) „Ubi bene, ibi patria” („Unde e bine, acolo e patria”).
GEO CIOLCAN