În 1940, al doilea mandat al lui Roosevelt a luat sfîrșit. În Statele Unite la acea vreme exista o tradiție nerostită conform căreia politicienii nu puteau candida pentru un al treilea mandat. Roosevelt, de asemenea, s-a îndoit de necesitatea acestui pas și a declarat că va candida numai dacă partidul i-ar cere. A existat opoziție față de Roosevelt în partid, dar pînă la momentul convenției naționale, la care democrații trebuiau să nominalizeze un candidat la președinție, nu puteau decide asupra liderului lor. La convenție, unul dintre susținătorii președintelui a ieșit la microfon, iar toată sala a exclamat: „Îl vrem pe Roosevelt! Lumea îl vrea pe Roosevelt!”. Sala a izbucnit în aplauze, iar partidul l-a nominalizat din nou pe șeful statului în exercițiu drept candidat la președinție. Adversarul lui Roosevelt la alegeri a fost republicanul Wendell Wilkie, un avocat care nu deținuse anterior nici o funcție electorală. Programul său s-a bazat pe reducerea cheltuielilor guvernamentale, relaxarea restricțiilor legale exis­tente privind desfășurarea afacerilor și încurajarea in­vestițiilor private în economie. El a criticat, de asemenea, dorința lui Roosevelt de a încălca interdicția privitoare la numărul de candidaturi permise. Wilkie a folosit sloganul: „Dacă un om este indispensabil, atunci nici unul dintre noi nu este liber”.
Roosevelt a intrat în cursă cu doar două săptămîni înainte de alegeri, era important pentru el să sublinieze că se va ocupa de probleme de importanță națională, și nu de vînătoarea de voturi. În loc să discute cu Willkie, s-a concentrat asupra realizărilor sociale ale New Deal. A cîștigat din nou, primind 54,7% din voturi și pentru prima oară în istoria Americii a preluat președinția pentru a treia oară. Politologul Pavel Sharikov notează că alegerile prezidențiale din SUA sînt mai degrabă o competiție a carismei personale a candidaților, mai degrabă decît o luptă a programele politice: „Și, desigur, Roosevelt, care tocmai scosese țara din Marea Depresiune și avea o popularitate personală uriașă, nu a avut probleme în a fi reales pentru un al treilea mandat, ceea ce a fost împotriva tradiției politice existente”.
America în război
După ce a cîștigat alegerile prezidențiale, Roosevelt a lansat o campanie masivă pentru a ajuta Marea Britanie. La acea vreme, Franța era deja ocupată de germani, iar Londra s-a luptat cu Hitler practic singură. Roosevelt a reușit să obțină abrogarea finală a Actului de neutralitate, care a făcut posibilă acordarea de împrumuturi guvernului britanic și începerea furnizării de echipamente și arme. Președintele a mărit bugetele militare și a inițiat introducerea programului Lend-Lease, care a amînat plata proviziilor militare pînă la sfîrșitul războiului. După atacul german asupra URSS, programul a fost extins și la Moscova. SUA au încheiat relațiile comerciale cu Germania și au impus un embargo petrolier Japoniei, care lupta împotriva Marii Britanii în Pacific. În paralel cu aceasta, departamentul militar al SUA a început să elaboreze planuri pentru intrarea directă a Statelor Unite în război de partea aliaților, dar nu avea în plan să le aducă pînă la capăt. Pe 7 decembrie 1941, Japonia a fost prima care a declarat război Statelor Unite și a atacat baza navală de la Pearl Harbor (Hawaii), distrugînd o parte semnificativă a Flotei Pacificului.
Cînd a declarat război Japoniei, Roosevelt a numit această dată o „zi a rușinii”. America a început ostilitățile în Pacific, iar patru zile mai tîrziu, Germania a declarat război Statelor Unite. Încă din primele zile, Roosevelt a făcut distincția clară între puterile sale și cele ale armatei. El a spus clar conducerii armatei că nu se va amesteca în tactica militară și în conducerea directă a operațiunilor, adoptînd doar decizii strategice. A preluat planificarea politică a viitoarei ordini mondiale postbelice. Roosevelt era sigur că refuzul președintelui Wilson de a organiza consultări politice cu Aliații în timpul Primului Război Mondial și lipsirea acestora de o viziune clară asupra viitorului nu permiteau rezolvarea tuturor contradicțiilor existente și duceau la un nou conflict în Europa.
Roosevelt a declarat că războiul este o cruciadă împotriva dictaturilor agresive care amenință întreaga umanitate. Administrația sa a început imediat consultări cu guvernele țărilor aliate, în primul rînd cu Marea Britanie și URSS, pentru a coordona o strategie comună și a distribui mai competent asistența americană. Pînă la 1 ianuarie 1942, Aliații au semnat Declarația Națiunilor Unite, în care stipulau că vor lupta cu Germania pînă la capitularea necondiționată a guvernului nazist, s-au angajat să depună toate eforturile pentru a obține victoria și au renunțat la negocieri de pace separate. Numele „Națiunile Unite” a fost propus de Roosevelt. Ulterior, acest document a stat la baza creării ONU.
În cea mai mare parte a istoriei sale, Statele Unite s-au dezvoltat destul de autonom și, potrivit politologului Pavel Sharikov, necesitatea ca americanii să participe la politica globală nu a fost evidentă. El crede că tocmai din acest motiv, după ce a propus modelul Societății Națiunilor după Primul Război Mondial, America, în general, s-a retras din activitățile Ligii. Roosevelt credea că Liga Națiunilor nu poate preveni un nou război pe scară largă, deoarece America practic nu era inclusă în activitatea sa. Președintele era sigur că este imposibil să se întărească stabilitatea în lume și să se prevină noi războaie fără participarea activă a Statelor Unite.
În timpul războiului, Roosevelt a inițiat numeroase conferințe internaționale, la care țările aliate nu numai că și-au coordonat acțiunile pe fronturi, ci și-au gîndit și arhitectura viitoare a securității internaționale, sistemul monetar, redresarea economică postbelică, viitorul politic al Țările ocupate de germani din Europa. În politica internă, Roosevelt a căutat, de asemenea, să se gîndească la structura postbelică a Statelor Unite și a planificat în avans crearea de locuri de muncă și garanții sociale pentru personalul militar după întoarcerea lor de pe front. A fost dezvoltat un sistem pe scară largă de beneficii pentru veterani.
Pînă la sfîrșitul celui de-al treilea mandat, în 1944, Roosevelt era încrezător că depindea de el să conducă Statele Unite la victoria în război. Cu toate acestea, de data aceasta a avut o opoziție destul de puternică atît în cadrul propriului său partid, cît și în rîndul republicanilor. Desigur, le-a fost greu să-l critice pe șeful statului pentru managementul ineficient pe fondul succeselor din viitor și din trecut, așa că s-au concentrat pe criticarea planului pentru ordinea mondială postbelică pe care l-a propus Roosevelt. Opoziționaliștii credeau că viitoarea ONU va fi la fel de ineficientă ca și Liga Națiunilor, că Roosevelt atrage SUA într-un rol inutil de „polițist mondial”, care ar duce la războaie constante. Cu toate acestea, Roosevelt a reușit să-i convingă pe americani că, pentru a-și asigura propria securitate, Statele Unite ale Americii trebuie să se implice mai activ în afacerile globale, întărind relațiile cu aliații săi.
Desigur, victoriile militare au influențat și ratingurile președintelui – de exemplu, debarcarea în Normandia și operațiunile de succes împotriva japonezilor în Oceanul Pacific. Dar principalul atu al echipei prezidențiale a fost că mulți americani îl cunoșteau pe Roosevelt în primul rînd ca un manager eficient care a reușit să scoată țara din criza economică, să o pregătească pentru război și să o apropie de victorie. Pavel Sharikov amintește că inclusiv cei care nu erau entuziasmați de un mandat atît de lung al lui Roosevelt au fost de acord că o schimbare a conducerii în timp de război nu ar putea avea cel mai bun efect asupra administrației publice și a securității țării. Drept urmare, Roosevelt a cîștigat alegerile cu o marjă semnificativă: a fost susținut de 53,4% dintre alegători.
Aproape imediat după învestire, președintele SUA a mers la Ialta, la a doua conferință a aliaților, cu participarea prim-ministrului britanic Winston Churchill și a liderului sovietic Joseph Stalin. Dacă la prima întîlnire de la Teheran s-a discutat doar despre coordonarea eforturilor militare, atunci tema Conferinței de la Ialta a fost ordinea mondială postbelică. Atunci, în februarie 1945, aliații și-au formulat în sfîrșit poziția față de Europa, au dezvoltat ideologia ONU și viitorul concept de securitate internațională. Roosevelt a insistat ca Consiliul de Securitate, ai cărui membri vor fi reprezentanți ai țărilor victorioase ale nazismului, să devină organul cheie al ONU. Era sigur că doar paritatea dintre ei poate garanta stabilitatea sistemului internațional de securitate.
Roosevelt s-a întors de la Yalta grav bolnav. Sănătatea Președintelui, zguduită serios de poliomielită, a constituit multă vreme o preocupare pentru medicii care i-au cerut să se odihnească mai mult. Cu toate acestea, șeful puterii beligerante nu și-a putut permite acest lux. El a raportat rezultatele conferinței din Congres stînd într-un scaun cu rotile, ceea ce nu mai făcuse pînă acum. Parlamentarii au fost uimiți de cît de mult îmbătrînise președintele SUA. În aprilie 1945, și-a luat un scurt concediu pentru a se pregăti pentru reuniunea de fondare a Națiunilor Unite și pentru a petrece timp cu familia sa.
În seara zilei de 11 aprilie, președintele a simțit o durere puternică de cap și și-a pierdut cunoștința. Medicii l-au diagnosticat cu un accident vascular cerebral. Roosevelt a murit a doua zi. Vestea morții sale a generat satisfacție în cercurile conducătoare ale Germaniei naziste, conducerea celui de-al Treilea Reich era sigură că acum va putea destrăma coaliția anti-Hitler și va realiza o pace separată cel puțin cu Statele Unite. Cu toate acestea, succesorul lui Roosevelt, Harry Truman, i-a continuat linia politică. Pe 8 mai, Germania a capitulat. Truman a dedicat această zi memoriei lui Roosevelt, care a condus Statele Unite prin cel mai teribil război nu numai din istoria americană, ci și din istoria lumii.
Atît democrații, cît și republicanii încă mai cred că Franklin Delano Roosevelt a fost unul dintre cei mai buni președinți din istoria Statelor Unite ale Americii.
Sfîrșit
N.K.