Motto: „Războaiele popoarelor vor fi mai groaznice decît cele ale regilor” (Winston Churchill)
O Europă în derivă
Contrar unor idei vehiculate timp de 110 ani, Primul Război Mondial nu a fost declanșat (doar) de atentatul din 28 iunie 1914 de la Sarajevo asupra prințului moștenitor al Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand și a soției sale Sofia. Istoriografia modernă, avînd accesibilitate la fonduri arhivistice semnificative, raportînd actul criminal al tînărului sîrb bosniac Gavrilo Princip asupra cuplului princiar la situația politică europeană, aflată într-o criză cu un crescendo rapid, a creionat un alt cadru evenimen­tului care a dus la configurarea teritorială și politică a Europei, ale cărei consecințe generează efecte și astăzi.
Plecînd de la aceste considerente, fără o judecată parti-pris, vedem că acest război nu a fost un accident al națiunilor, conflagrația mondială izbucnind ca urmare a acumulării unor conflicte interțări, amplificate de unele frustrări ale unor conducători împinși la extrem și datorită unor ambiții personale și a unor răzbunări. În Europa unele state se suspectau reciproc de neloialitate, deși sperau în evitarea unor confruntări armate, cu un set de interpretări și aprecieri eronate, atunci cînd a fost momentul, voința belicoasă a cîntărit mai mult decît dorința de pace. Liderii Europei, înfrînți de orgolii și neproiectînd în timp și spațiu urmările unei catastrofe umane, au pornit războiul cu ochii deschiși. În această atmosferă de neîncredere și de tatonare, atrași parcă de morbul războiului, conducătorii Marilor Puteri europene au așteptat scînteia, numită Sarajevo, 28 iunie 1914, pentru a detona atmosfera incendiară a Europei.
Responsabilitatea declanșării Primului Război Mondial aparține puterilor cu pretenții ireversibile, puteri bazate pe forța armată, la care căile diplomatice erau considerate o platformă de impunere a unor legi draconice, care, în final, să „motiveze” aprinderea fitilului războiului. În acest context ies în evidență Germania, Austro-Ungaria și Rusia, fiecare nutrind sentimente cu puternice accente de agresiune, mărturisite sau ba.
Dintre toate, chiar dacă familia princiară omorîtă în atentatul de la Sarajevo era de sorginte austriacă, rolul de „dirijor” l-a avut Germania. De ce? În ambiția de a deveni o putere dominantă în Europa, dar amenințată de ascensiunea unei Rusii spre hegemonie continentală, pentru a găsi rezolvarea acestor două dileme, Germania (inconștientă sau nu) desfășoară activități cu risc mare de pornire a unui conflict generalizat. Astfel, pe 6 iulie 1914, Germania i-a oferit garanția necondiționată Austro-Ungariei considerînd-o îndreptățită să „pedepsească” Serbia pentru crima imberbului Gavrilo Princip. Fără a delimita natura acestei garanții și a preconiza consecințele acestui act de represalii la care puteau reacționa state precum Rusia, Franța și Marea Britanie, încurajările Germaniei au determinat Guvernul de la Viena să formuleze un ultimatum Serbiei, cu cerințe de asemenea natură, încît să nu poată fi acceptate de partea amenințată. Iată cum prin împletirea intereselor politice cu cele militare, într-un delir al acțiunilor brutale, ultimatumul din 21 iulie 1914 a fost decisiv în transformarea unei probleme locale (chiar dacă era vorba de un atentat soldat cu moartea unui cuplu princiar) într-o gravă criză europeană, „rezolvată” printr-un război extins la scară mondială.
Un asasinat cu iz naționalist
Asasinatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, căruia i-au căzut victime arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, ducesa Sophia Albina Chotek, uciși de către extremistul sîrb Gavrilo Princip, a stîrnit un val de emoție în Europa, acest act fiind considerat o crimă gratuită și abominabilă. Și chiar așa a fost recepționat de cei care au luat cunoștință de nefericitul eveniment de pe podul latin din Sarajevo. Dacă am rămîne la o citire superficială, am rămîne doar cu emoția, poate și cu „mulțumirea” că, iată, crima a fost răzbunată. În realitate, evenimentul de la Sarajevo nu poate fi expediat doar în aceste coordonate de spirit, întîmplarea avînd o desfășurare mult mai amplă și cu implicații și determinări politice cu accente grave de asuprire, în paralel cu dorința popoarelor de a scăpa de sub jugul statului asupritor.
Să ne explicăm, inspirîndu-ne din Istorie.
Austro-Ungaria stăpînea, exploata și asuprea (sub forme diferite) mai multe popoare din Europa, printre care Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina – entități care vor intra nu peste mult timp în compunerea noului stat Iugoslavia. În 1908, Imperiul Austro-Ungar, pentru a slăvi naționalismul sîrb, a anexat provincia otomană Bosnia-Herțegovina,  pe care o administra din 1878.  Ca în multe regiuni aflate sub stăpînirea Austro-Ungariei (reamintim de Transilvania noastră, de cea mai mare parte a Banatului, partea estică a Crișanei, partea estică a Sătmarului, partea din Maramureș și parte din Bucovina), și în cele de mai sus revolta împotriva asupritorului îmbrăca forme diferite, atentatele asupra unor personalități din conducerea (politică sau administrativă) de la Viena fiind la ordinea zilei, bineînțeles, fiecărui act de acest gen i se răspunde cu represiuni în forță. Astfel s-au petrecut lucrurile și în iunie 1914, la Sarajevo.
Arhiducele Franz Ferdinand venise la Sarajevo nu într-o vizită de curtoazie, ci ca reprezentant de vîrf a unei oprimări violente și cinice a unui popor liber (sau care ar fi trebuit să fie liber). Luptînd pentru desprinderea provinciilor slave din sudul Austro-Ungariei, în vederea constituirii unui stat de sine stătător, organizația revoluționară „Mîna Neagră” a organizat o echipă de voluntari în vederea unei acțiuni brutale asupra cuplului princiar, pe timpul vizitei acestuia la Sarajevo. Cunoscînd itinerariul mai mulți membri ai echipei s-au instalat în puncte strategice ale traseului arhiducelui, pregătiți de acțiune. Spre deosebire de alte atentate din Istorie, cel de la Sarajevo, din 1914, a avut două etape, ca să spunem așa: mai întîi, în drum spre Primăria din Sarajevo, sîrbul Nedeljko Cabrinovic a aruncat o grenadă spre automobilul în care se aflau înalții oaspeți, încercare nereușită, fiind răniți doar doi însoțitori din cel de-al doilea vehicul din coloană, și cîțiva din rîndul oamenilor de pe trotuar. În loc să ia acest incident ca un avertisment, după recepția oficială de la Primărie, deși arhiducele i-a reproșat, nervos, primarului Curcic, prin cuvintele: „Domnule primar, vin în vizită doar ca să se arunce cu bombe asupra mea. Incredibil!”, suita din Viena a hotărît să se deplaseze la spital spre a vedea cum se simt răniții din atentatul anterior. În acel moment Guvernatorul Potiorek, pentru a evita un alt incident, a hotărît să ocolească centrul orașului, dar în emoția momentului, au omis să-l anunțe și pe șofer, acesta virînd liniștit pe strada Franz Josef. Aflat în aceeași mașină cu demnitarii austrieci, Guvernatorul i-a cerut șoferului să oprească și să întoarcă. Acesta a fost minutul fatal: Gavrilo Princip, aflat în apropiere, a tras două focuri de pistol, primul glonț lovindu-l pe arhiduce în jugulară, cel de-al doilea, pe soția sa, în abdomen. La proces, Princip a declarat că a vrut să-l omoare pe Guvernator, nu pe Sofia.
Complotiștii au fost prinși (doar 5, unul reușind să fugă din Serbia) și judecați, doi primind sentința capitală (fiind executați în februarie anul următor), cei doi atentatori – Caprinovic și Princip, avînd vîrste sub 20 de ani, au fost pedepsiți cu maximul pedepsei pentru acest caz – 20 de ani de temniță. Datorită regimului dur din închisoare ambii s-au îmbolnăvit și au murit după cîțiva ani de temniță.
Ca ecou negativ la acest asasinat dublu, asupra sîrbilor din Bosnia și Herțegovina s-au abătut multe represalii, autoritățile expulzînd peste 500 de etnici sîrbi implicați în activități politice. Mulți sîrbi au făcut cunoștință cu temutele închisori imperiale, mulți dintre aceștia (după unele surse, 2.000) decedînd în aceste închisori, existînd și aproape 500 de condamnări la moarte.
„Austro-Ungaria și-a pierdut capul”
Aceasta a fost „povestea” atentatului de la Sarajevo – 28 iunie 1914 – acestea erau condițiile neprielnice în care se desfășura viața și activitatea politică din statele Europei la puțin timp de la începutul Secolului al XX-lea. Să urmărim acum ițele încurcate ale declanșării Primului Război Mondial, avînd ca fitil – mai bine zis, ca pretext, astfel cum am demonstrat mai sus – dublul asasinat de la Sarajevo, din 28 iunie, de acum 110 ani.
Evenimentele se succed rapid, rațiunea judecății lucide este sacrificată în favoarea punerii pe tapet a mai vechilor sentimente de „punere la punct” a popoarelor mici, care au tupeul să revendice dreptul la libertate și la viață statală proprie. Ministrul de externe, contele Leopold Berchtold, îi comunică lui Ștefan Tisza, prim-ministru al Ungariei, intenția sa de „a profita de crima de la Sarajevo pentru a regula conturile cu Serbia”. Împăratul Franz Joseph, hotărît să exploateze cu repeziciune starea emoțională a Europei, îi scrie ultimului împărat al Germaniei și rege al Prusiei, Wilhelm al II-lea: „Necesitatea impune ca monarhia să rupă cu o mînă viguroasă rețeaua pe care adversarii săi voiau să i-o arunce pe cap ca un laț”. Bineînțeles, acordul Germaniei este total, din această ecuație nelipsind nici România, considerată (prin regele neamț de la București), loială Germaniei, caz în care Wilhelm îl asigură pe împăratul de la Viena: „Am dat ordin însărcinatului meu cu afaceri de la București să vorbească cu regele Carol I în sensul indicațiilor tale și, menționînd noua situație creată de ultimele evenimente, să-i demonstreze necesitatea de a se îndepărta de Serbia și de a opri propaganda îndreptată împotriva statelor tale”. Iată neobrăzare imperială!
Spre onoarea sa, regele României nu s-a lăsat intimidat de rîndurile „tari” ale conaționalului său de departe. Într-o convorbire cu însărcinatul cu afaceri al Germaniei la București, Waldburg, Carol I îi declară, fără echivoc: „Austro-Ungaria și-a pierdut capul. Datoria Berlinului este să întrebuințeze toată influența ca să modeleze veleitățile războinice ale Austro-Ungariei. (Oare Carol I să n-o fi auzit de „cecul în alb” dat de Germania Austro-Ungariei, în vederea rezolvării „conflictului” pe cale contondentă? – n.a.) Căci, reamintind comunicarea făcută după vizita țarului de la Constanța, Rusia nu va tolera o agresiune a Austriei împotriva Serbiei”. Pentru a se asigura că va avea o informație rapidă și concretă, regele ordonă suspendarea vacanței de vară a lui Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin, și trimite mesaje către capitala Germaniei, tot, tot, împăratul nu va escalada hotarul dintre rațiune și ambiție.
Păcat, însă. Zarurile primei conflagrații mondiale – aducătoarea celor mai mari distrugeri umane și materiale din istoria umanității, pînă la acea dată – fuseseră aruncate! Deși uciderea lui Franz Ferdinand și a soției sale nu constituie un motiv real pentru un conflict european general, cu consecințe necunoscute, rivalitatea politică a unor state a luat-o înaintea rațiunii. Chiar și pentru cei mai înrăiți susținători ai pedepsirii Serbiei cu un război total, Istoria le arată că, în decursul acesteia, chiar recent, au mai fost astfel de asasinate (chiar asupra monarhilor), care nu au determinat izbucnirea unor conflicte majore. Ca de obicei, și în acest caz apelăm la Istorie. Președintele Franței (1887-1894), Sadi Carnat, asasinat la 24 iunie 1894, la Lyon; regele Italiei (1878-1900), Umberto I de Savoia, împușcat mortal la 29 iulie 1900, la Monza; regele Serbiei (1889-1903) Alexandru Obrenovic, împreună cu soția, au fost asasinați la 11 iunie 1903, de o grupare panslavistă, care i-a reproșat atitudinea provestică; în sfîrșit, regele George I al Greciei (1863-1913), asasinat pe 18 martie 1913, la Salonic. În concluzie la această paralelă, se poate face ușor diferența între nonmotivațiile declanșării unor conflicte armate în cazul acestor asasinate și „motivația” care a stat la baza începutului Primului Război Mondial, situația descrisă anterior.
De altfel, preocupările Marilor Puteri europene anterior anului 1914, trădează intențiile nedisimulate ale acestor state de a-și pregăti forțele pentru un viitor conflict militar. Singura necunoscută era amploarea viitorului conflict, analiștii politici și militari ai vremii fiind adepții unui război fulger, n-au avut capacitatea să proiecteze în timp și spațiu viitoarea confruntare. Suspiciunile reciproce nu s-au limitat doar la liniile diplomației, ci au dus la escaladarea cursei înarmărilor. Astfel, între anii 1911 și 1913, cheltuielile pentru înarmare au crescut semnificativ. Germania, de pildă, cu 30%, Rusia cu 50%, Marea Britanie alocînd fonduri uriașe pentru noi flote de război. În cazul unei mobilizări la nivel național, cifrele arătau astfel: Rusia – 3,5 milioane de oameni; Germania – 2,1 milioane; Franța – 2,1 milioane; Austro-Ungaria – 1,3 milioane.
La mai puțin de o lună de la data atentatului de la Sarajevo (23 iulie 1914) Austro-Ungaria a trimis Serbiei un ultimatum extrem de dur, mizînd tocmai pe respingerea condițiilor de către Guvernul de la Belgrad. Acest act samavolnic era rezultatul ședinței Marelui Consiliu ținut la 7 iulie 1914 la Viena, sub președinția contelui Berchtlod, reuniune care a hotărît că: „Un simplu succes diplomatic, chiar dacă s-ar termina printr-o strălucită umilire a Serbiei, ar fi fără nicio valoare și va trebui, prin urmare, să se pună Serbiei astfel de condiții, pe are ea să nu le poată accepta, ceea ce ar deschide calea unei soluții radicale, printr-o intervenție armată”. Cît cinism și cîtă doză de paranoia se regăsesc în această atitudine macabră a asupritorilor!
Într-adevăr, condițiile ultimatumului erau de neadmis de la prima citire de către Guvernul de la Belgrad:
- dizolvarea unor grupuri naționaliste din Serbia;
- demiterea unor ofițeri importanți din conducerea armatei sîrbe;
- arestarea unor importante figuri politice din regatul sîrb:
- solicitarea ca poliția austriacă să opereze nestingherit pe teritoriul Serbiei.
Totuși, planul diabolic al Vienei era pe punctul de a da greș. Ce se întîmplase? Călcînd pe demnitatea ei națională, și încercînd să taie din fașă elanul Austro-Ungariei în a ocupa, cu forța armelor, Serbia, Guvernul și regele sîrb au răspuns favorabil acestui ultimatum greu de înțeles, cu un singur amendament – punctul legat de ancheta ce urma a fi întreprinsă în Serbia împotriva participanților la complot, înaintînd Vienei următorul răspuns: „În ceea ce privește participarea la această anchetă a agenților autorităților austro-ungare, care ar fi delegați de către guvernul imperial și regal, guvernul regal nu poate să o accepte deoarece aceasta ar însemna o încălcare a constituției și a legii în ceea ce privește procedura criminală. Totuși, în cazuri concrete, comunicările ar putea fi făcute organelor austro-ungare, în ceea ce privește problema rezultatelor anchetei”. După cum se poate constata – un răspuns decent, pragmatic și binevoitor. Degeaba, însă. Tăvălugul  Primului Război Mondial își începuse rostogolirea peste oameni și locuri, aducînd moarte și dezastru:
- La 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei;
- La miezul nopții, pe 31 iulie 1914, Germania trimite un ultimatul de 12 ore Rusiei, cerînd acesteia retragerea ordinului de mobilizare, în caz contrar Germania va trece la mobilizare a generală;
- La expirarea ultimatumului, timp în care Rusia nu a reacționat la „ordinul” Germaniei, aceasta, la 1 august, a declarat război Rusiei;
- Deoarece Franța își mobilizase armata în sprijinul Rusiei, pe 3 august, Germania declară război Franței;
- Pe 3 august, Germania invadează teritoriul Belgiei, respingînd ultimatumul Marii Britanii care cerea Germaniei să respecte neutralitatea Belgiei;
- Pe 4 august, la miezul nopții, Marea Britanie declară război Germaniei;
- Pe 6 august, Serbia declară război Germaniei;
- Pe 6 august, Austro-Ungaria declară război Rusiei;
- Pe 11 august, Franța declară război Austro-Ungariei;
- Pe 12 august, Marea Britanie și Franța declară război Austro-Ungariei;
- Pe 23 august, Japonia declară război Germaniei și ocupă posesiuni germane din China și din Pacific;
- SUA – de partea Aliaților – au intrat în război în aprilie 1917.
Deși epicentrul războiului era în Europa, datorită coloniilor din alte continente deținute de Marea Britanie și Franța, flacăra acestui război s-a extins cu mult peste frontierele bătrînului continent, acest fapt caracterizînd în modul cel mai clar natura globală a Primului Război Mondial. În speță, la izbucnirea războiului, Guvernul de la Londra a mobilizat armata indiană care a contribuit cu un număr de 1,5 milioane de militari, trimiși în luptă, în principal, împotriva Imperiului Otoman din Orientul Mijlociu. Pe timpul conflagrației au recurs la „voluntari” din dominioanele Noua Zeelandă, Australia, Canada și Africa de Sud, precum și din colonii: Jamaica, Kenya, Indiile de Vest Britanice (Antilele). De partea cealaltă, Franța nu s-a lăsat mai prejos – pe fronturile din Europa Guvernul de pe Sena a mobilizat 500.000 de soldați africani, majoritatea din Algeria, Senegal, Tunisia, Maroc, Madagascar și Somalia. Folosiți în cele mai inumane condiții de luptă – carne de tun gratuită – experiența acestor nefericiți soldați ne-a arătat încă o dată cinismul morbid al statelor colonialiste, asuprirea nemiloasă a unor popoare înapoiate (sau mai puțin dezvoltate), practică pe care o vedem renăscută în așa-zisa politică de integrare a celor 27 de state în Uniunea Europeană
România neutră
Evenimentele din vara anului 1914 au avut darul să creeze surprindere și emoție atît în rîndul clasei conducătoare și a Palatului, cît și în rîndul poporului. Prin prisma intereselor naționale, cu teritorii vaste luate cu japca de vecini, conducerea politică de la București, în consonanță cu regele, după estomparea primului impact al știrii cu începerea războiului, a adoptat ca primă opțiune idea participării României la război. La o analiză lucidă, această problemă –
a angajării Armatei române în acest conflict generalizat – s-a dovedit a fi mai complicată ca la alte popoare, deoarece viitoarea noastră acțiune era una cu două soluții, generate de cele două revendicări naționale: la est – peste Prut, și la vest – peste Carpați. Orice soluție s-ar fi adoptat intram în conflict fie cu Rusia, fie cu Austro-Ungaria, așa că întrebările curgeau aproape fără răspuns:
- Care parte era mai importantă de recuperat?
- În care parte șansele de reușită erau mai mari?
- Din punct de vedere moral, de care parte a celor două grupări ar fi trebuit să luptăm?
După cum vedeți, România se afla în fața unei hotărîri cruciale, care ne putea îndeplini dorința de veacuri, de a ne reîntregi cu teritoriile rupte din trupul Țării, dar care – într-un scenariu negru – putea duce la periclitarea existenței României ca stat. În timp ce oamenii politici români, în frunte cu monarhul, căutau răspunsuri la aceste întrebări, Marile Puteri din cele două tabere și-au început asaltul asupra României pentru a-i atrage loialitatea.
Din partea Austro-Ungariei, în același timp cînd ultimatumul era predat Serbiei, contele Ottokar Czernin  (ministrul Monarhiei dualiste la București), s-a prezentat la regele Carol I spre a-i înainta o copie de pe acest ultimatum. Transfigurat de cele citite, cu fața palidă și marcat de îngrijorarea ce i se citea pe chip, regele a exclamat: „Acesta este războiul mondial!”. Dar, asta nu era tot, și emoțiile și grijile se amplificau, pentru că, imediat Czernin i-a predat regelui și o scrisoare autografă a împăratului Franz Joseph, în care, lingușitor, acesta subliniază „marea cinste ce-i face vechiului său prieten, de a-i împărtăși textul importantului act, în același timp cu remiterea lui la Belgrad” (de parcă i-ar fi predat o scrisoare de dragoste!). Dincolo de a se fi lăsat măgulit de „atenția” împăratului de la Viena, Carol I îi răspunde, cu o demnitate ce lipsește cu desăvîrșire actualului șef de stat român, regele spunînd că „un stat suveran ca Serbia nu poate primi condițiile din ultimatum”, și făcînd apel la conciliere, sugera ca Austria să accepte chiar și un răspuns nesatisfăcător din partea Serbiei.
Și partea rusă a devenit activă. Ministrul de externe rus, Serghei Sazanov, în cursul unui dejun de la ambasada franceză din Petersburg, îl roagă pe ministrul României, Constantin Diamandi, să telegrafieze urgent lui Brătianu ca, în virtutea legăturilor dintre România și Austria, să intervină la Viena, solicitînd o prelungire a termenului ultimatumului, pentru a avea timp să pregătească Belgradul. Pînă la 28 iunie Carol I trimite apeluiri cu invitații la calm și la moderație, regelui Petru al Serbiei, țarului Nicolae și miniștrilor români din Berlin, Petersburg și Belgrad pentru guvernele acestor țări. Încercările suveranului român au rămas fără rezultat – pe 26 iunie Berchtold comunică prin Czernin că „Serbia a respins condițiile ultimatumului”, situație în care relațiile diplomatice sînt rupte, și că războiul este iminent. Mai adăuga diplomatul austro-ungar de la București că „Austro-Ungaria speră de la fidelitatea de aliată a României și de la înțelepciunea regelui, că România va rămîne neutrală. Dacă însă Rusia ne va ataca, va trebui să contăm pe  cooperarea leală a României, ca aliata noastră”.
Demersurile diplomatice sînt în floare, din toate direcțiile. La 28 iunie, Czernin raportează la Viena că regele Carol I se angajează să rămînă neutral în conflictul cu Serbia, dar că în cazul unui război cu Rusia, Austro-Ungaria nu se poate baza pe un ajutor din partea României. În acele zile tensionate și aducătoare de surprize în cascadă, numai în pielea suveranului României să nu fii, acesta aflîndu-se între două hotărîri contradictorii: neutralitate sau angajare? Și dacă se angajează – de partea cui, fiecare variantă avînd avantaje și dezavantaje. La 1 august mai sosește și telegrama împăratului Wilhelm al II-lea, care, comunicîndu-i declarația de război împotriva Rusiei, umblă la coarda sensibilă a lui Carol I, scriindu-i: „Eu contez pe tine, ca rege și Hohenzollern, că vei rămîne fidel amicilor tăi și că-ți vei ține angajamentele”. Ușor de zis, greu de realizat. Urmîndu-și îndemnurile inimii, Carol I se vrea de partea Triplei Alianțe, urmîndu-și instinctul: „Țara este hotărît împotriva Austro-Ungariei”. Apoi, luptînd alături de Austria împotriva Rusiei, aceasta va atrage Bulgaria de partea ei, prinzînd România între două focuri distrugătoare. În fața acestei dileme naționale, pentru a se hotărî atitudinea României, prin consultări cu personalitățile politice ale Țării, Carol I convoacă, pe 3 august, Consiliul de Coroană, ținut în sala de muzică a Castelului Peleș din Sinaia.
După expozeul regelui, în care se trece în revistă situația României, cu analiza variantelor de acțiune, contrar atitudinii anterioare, Carol I conchide: „De aceea nu ne rămîne decît o a treia cale: să mergem cu Tripla Alianță”. Cu toată stima pe care o arăta regelui, Consiliul de Coroană a optat pentru neutralitatea României, invocînd argumentele de rigoare. Singur Petre Carp a ținut parte regelui, exclamînd înfuriat: „Trebuie război imediat, ca să ajutăm germanismul să zdrobească slavismul. Nu mă preocupă opinia publică: datoria omului de stat este să conducă el opinia publică”. La sfîrșitul discuțiilor, înfrînt, Carol I a declarat mîhnit: „Constat că reprezentanții țării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitate. Ca rege constituțional mă supun voinței dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de astăzi și că ați luat o hotărîre de care România se va căi în viitor”. Păcat că regele Carol I nu a mai trăit să constate veridicitatea sau nu a acestei previziuni, monarhul decedînd la 10 octombrie 1914, la Sinaia, la vîrsta de 75 de ani, și după o îndelungată domnie de 48 de ani, Ferdinand urmîndu-i la tron.
* * *
După doi ani de neutralitate, cu multe schimbări pe teatrele de război, are loc al doilea Consiliu de Coroană (14/27 august 1916), în sala de mese a Palatului Cotroceni, convocat de regele Ferdinand, cu scopul de a solicita clasei politice aprobarea de intrare în război a României, hotărîtă de Guvernul Brătianu, premierul care declara, printre altele: „Poate oare România să rămînă neutră într-un război în care se hotărăște soarta lumii, cu atît mai mult cu cît ea are un ideal de îndeplinit și împrejurări ca cele de azi nu se vor mai întîlni?”.
În aceeași seară, la ora 21, ministrul nostru la Viena, Edgar Mavrocordat, a remis declarația de război adresată Austro-Ungariei. A doua zi, guvernul de la Berlin declară război României, rechemîndu-și ministrul din Capitala țării noastre. Pe 28 august 1916, România intră în război de partea aliaților. După 3 ani de lupte grele, cu pierderi dureroase (în jur de 250.000 de militari), România și-a văzut încununată jertfa prin eliberarea Transilvaniei de sub jugul dualismului austro-ungar, după care, prin voința unanimă a poporului, Basarabia, Bucovina și Banatul revin la Patria-Mamă, Unire consfințită prin mărețul act de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
Încheiat la 11 noiembrie 1918, Primul Război Mondial – început de la atentatul  din 28 iunie 1914 de la Sarajevo – a îndoliat mapamondul cu cele 9 milioane de militari uciși, cărora li s-au alăturat 6 milioane de civili. Ca un etalon pentru absurditatea acestui măcel uman, au rămas cuvintele unui soldat francez, scrise pe front, înainte de a muri:
„Cer să aflu, căutînd să înțeleg
De ce acest măcel. Răspunsul primit este
«Pentru patrie»
Și tot nu știu de ce”.
GEO CIOLCAN