În toamna anului 1918, superioritatea economico-militară a Antantei era tot mai evidentă, în fața unui dușman slăbit și din interior. Încercările cercurilor de la Viena de a salva imperiul prin negocieri de pace și concesii făcute naționalităților asuprite erau sortite eșecului. La 26 septembrie, începea ofensiva generală, hotărîtoare, a forțelor aliate. La 29 septembrie, Bulgaria a capitulat și a semnat armistițiul de la Salonic. Înfrîntă de englezi, Turcia încheia armistițiul de la Mudros, la 30 octombrie. La 3 noiembrie, Austro-Ungaria încheia armistițiul cu Antanta.

La 28 octombrie se proclama inde­pendența Cehoslovaciei, la 2 noiembrie Ungaria își proclama independența de stat, la 7 noiembrie Polonia se reconstituia în republică independentă, la 12 noiembrie se proclama Republica austriacă, la 24 noiembrie se forma Statul Sîrbilor, Croaților și Slovenilor. Acțiunea românilor se îndrepta inevitabil spre atingerea obiectivului final.

În special după izbucnirea Revoluției ruse din februarie, au fost schițate mai multe planuri referitoare la viitoarea situație a Bucovinei, aflată la întretăierea a numeroase interese austriece, rusești și ucrainiene. Ucraina urmărea să se extindă asupra Bucovinei, ca și a altor teritorii ce aparțineau atunci Monarhiei Austro-Ungare. În vara anului 1917, deputații ucrainieni din Parlamentul de la Viena se pronunțau pentru încorporarea Galiției orientale, a Bucovinei și Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă a Casei de Habsburg. Elemente interne rusofile din Bucovina cereau constituirea Carpatorusiei, care să cuprindă și o parte însemnată a Bucovinei. Între acestea, au fost voci care revendicau Moldova întreagă, invocîndu-se, contrar realității, apartenența acesteia la principatul de Halici. În cadrul tratativelor de la Brest-Litovsk, începute în noiembrie 1917, delegații Radei ucrainiene au cerut ca Galiția, Bucovina și Carpatorusia să fie unite în Ucraina de vest, cu garantarea deplinei autonomii naționale. Prin tratatul secret încheiat la 9 februarie 1918, Puterile Centrale făceau importante concesii teritoriale Ucrainei, în schimbul furnizării unei impresionante cantități de grîu și a altor produse alimentare. S-a spus, de altfel, că Bucovina a fost vîndută pe mîncare. Desfășurarea rapidă a evenimentelor a făcut inoperant acest tîrg. Prin Pacea de la București, din 7 mai 1918, Bucovina ,,era mărită” cu ținutul Hotinului, o parte a județului Dorohoi, cu Dornele românești din județul Fălticeni, pînă la Broșteni. Unitățile militare românești aflate aici au fost retrase, făcînd loc trupelor de ocupație austro-germane.

Criza politică se accentua la Viena, care nu mai putea, cu toate schimbările guvernamentale și încercările de reor­ganizare a Imperiului, să mai controleze situația. La 3/16 octombrie, împăratul Carol I a lansat manifestul Către popoarele mele credincioase, prin care se proclama federalizarea Imperiului, prin constituirea de state ,,independente”, fără a recunoaște nici acum drepturile românilor. Se promitea autonomie largă fiecărui stat, o colaborare pentru ca Monarhia să poată renaște după război ca o ,,federație de popoare libere”. Răspunzînd acestei manevre, adunarea de la Iași, din 6/19 octombrie 1918, a românilor emigrați din Austro-Ungaria, în numele lor și ,,al fraților subjugați de acasă”, a adoptat o Declarație prin care nu recunoștea Monarhiei dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal și Bucovina, respingînd toate încercările de federalizare ale Casei de Habsburg, apreciate ca ,,gesturi disperate ale unei împărății osîndite să se descompună și să piară”. Românii ardeleni și bucovineni își exprimau hotărîrea să lupte ,,prin toate mijloacele și pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber, sub domnia Dinastiei române”. Declarația a fost adusă la cunoștința cercurilor conducătoare de la Iași și a reprezentanților puterilor aliate aflați aici.

Bazîndu-se pe manifestul împăratului din 16 octom­brie, Consiliul Național Ucrainian a convocat la Liov Adunarea Națională Constituantă, care a proclamat, la 19 octombrie 1918, independența teritoriului ucrainian în cadrul Austro-Ungariei, urmînd ca acesta să cuprindă Galiția orientală, Bucovina nord-vestică și Rusia subcarpatică din nordul Ungariei. Proclamația de la Liov a produs o mare îngrijorare în rîndul românilor din Bucovina.

Fruntașii mișcării naționale a românilor din Buco­vina au trecut la acțiuni energice. Sextil Pușcariu, care întreținea strînse legături cu refugiații bucovineni (între care și Ion Nistor) și factorii politici de la Iași, a hotărît, împreună cu un însemnat grup de colaboratori, să editeze ziarul Glasul Bucovinei, cu un rol remarcabil în lupta pentru unire. În primul număr, apărut la 22 octombrie, era publicat editorialul Ce vrem, scris de Pușcariu, ce reprezenta, în fond, un document-program, în care se afirmau ,,cu glas tare” drepturile românilor din Bucovina și Transilvania: ,,Vrem să rămînem români pe pămîntul strămoșesc și să ne cîrmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești; Nu mai vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin, ci în schimbul jertfelor de sînge aduse de acest război, jertfe mai dureroase decît ale altor popoare, pretindem ca împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria, cu care ne găsim în aceeași situație, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului”. La rîndul său, ziarul Viața nouă, ce apărea la Suceava, insista asupra luptei comune a românilor transilvăneni și bucovineni în vederea închegării unui stat național, care să cuprindă întreg teritoriul românesc.

În strînsă legătură cu evoluția evenimentelor din Imperiu, cu acțiunile întreprinse de români în Transilvania și față de amenințarea politică și militară a ucrainienilor, din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu, la 14/27 octombrie, s-a organizat la Cernăuți o importantă adunare națională, la care au participat deputații din Parlamentul de la Viena, foștii deputați din ultima Dietă bucovineană, primari din localitățile provinciei, alți reprezentanți ai populației românești. După discuții animate și într-o atmosferă entuziastă, s-a adoptat Moțiunea prin care reprezentanții poporului român din Bucovina se declarau, ,,în puterea suveranității naționale, Constituantă a acestei țări românești”. Constituanta hotăra ,,unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent” și urma să purceadă spre acest scop, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria.

Consiliul Național ales reprezenta diferite pături sociale, din toate județele provinciei și îl avea ca președinte pe Dionisie Bejan. Consiliul a instituit un organism cu caracter de guvern, Consiliul Secretarilor de Stat, compus din 14 secretari de stat, cu un Comitet Executiv, compus din Iancu Flondor (președinte), Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Pușcariu (vicepreședinți), Vasile Bodnărescu, Radu Sbiera și L. Tomoioagă (secretari). Hotărîrile Adunării au fost aduse la cunoștința guvernatorului Ezdorf, care era somat să transmită puterea administrativă guvernului nou constituit. Asemenea Declarației de la Oradea, a Comitetului Executiv al Partidului Național Român, și declarației lui Vaida-Voievod din Parlamentul de la Budapesta, hotărîrile Adunării Constituante au avut o importanță deosebită în desprinderea de Imperiu, pe baza principiului autodeterminării naționale, în vederea unirii cu Țara. Interesul și entuziasmul românilor față de evoluția evenimentelor din Bucovina și din Transilvania erau firești. Hotărîrea de la Cernăuți era înțeleasă ca parte componentă a unui proces mai larg, în plină desfășurare: ,,Răsunetul triumfal al unirii pătrunde pînă departe, la izvoarele Crișului și Oltului, în codrii moților, în plaiurile bănățene și în toate pămînturile pe care le-a sfințit acum trei veacuri visul eroic al lui Mihai Viteazul. Semnalul deșteptării trece ca un fulger peste culmi și adîncuri, căci pornește de la Putna, din Ierusalimul vitejiei românești, din Bucovina plăieșilor nebiruiți pe care Ștefan-Vodă i-a dus din izbîndă în izbîndă” (în Bucovina noastră, din 25 octombrie 1918).

(va urma)

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare