100 de ani de la trecerea în eternitate a Părintelui Vasile Lucaciu (II)
  • 09-05-2022
  • 0 Comentarii
  • 135
  • 0


„La coborîrea în mormînt – scrie A. Davidescu –, o companie din Regimentul 87 infanterie trage cîteva salve de arme, iar muzica militară cîntă marșuri funebre. Tocmai înnoptat, cele cîteva mii de săteni veniți de prin satele din jur s-au reîntors la căminuri și curtea bisericii a rămas pustie. În interiorul templului o candelă cu flacăra oarbă aruncă fîșii roșii de lumină peste mormîntul umed... Peste cîmpurile înălbite, fulgi albi de zăpadă astupau cărările proaspete și urmele mulțimii.
Pe la miezul nopții, Șișeștii erau în pace și, deasupra imensității înzăpezite, plutea spre înălțimile cerești sufletul aceluia plecat dintre noi...”.
În nr. 99 de duminică, 10 decembrie 1922 și nr.100 de miercuri, 13 decembrie 1922, ale ziarului Satu Mare, V. Rotărescu, în articolul ,,Făuritorii idealului național”, consemnează: ,,În clipele de doliu național, cînd prin voința Providenței o nouă mare figură se desprinde din însuși sufletul Națiunii pentru a trece la veșnicie, gîndirile și sentimentele noastre răscolite ne transportă fără voie la trecutul apropiat, plin de jertfe și sacrificii. Mă revăd în anii 1914-1916. Războiul european pusese pe tapet vechile răfuieli dintre popoare. România, dornică de viață, de libertate și mai ales de dreptate nu putea sta cu brațele încrucișate. Situațiunea era extrem de grea. Bărbați de stat cu mare suprafață politică și intelectuală, patrioți încercați în decursul vremii (Carp, Maiorescu, Marghiloman) obsedați de puterea invincibilă a Germaniei, propovăduiau neutralitatea, sau lupta alături de puterile centrale. Ne găseam la o răspîntie periculoasă. În aceste momente de dezorientare generală, apar pe scenă adevăratele genii ale Națiunii, pregătiți parcă înadins în vederea rolului sublim de mîntuire: Tache Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Delavrancea etc. uniți în «Garda Demnității Naționale». – Care n-a citit și recitit cu vocea tremurîndă și cu adîncă emoțiune discursul lui Tache Ionescu asupra politicii instinctului național, în care se oglindește tot ce e mai sfînt, mai realist și mai demn din conștiința și dorința de sacrificiu a unei generațiuni, în cele mai frumoase clipe de afirmare națională. – La căldura patriotică a marelui român N. Filipescu și a tribunului Delavrancea s-a aprins ca într-o văpaie în sufletul poporului și ultima scînteie de revanșă și sacrificiu. – Cînd din partea Ardealului au trecut munții cei doi soli: părintele Vasile Lucaciu și poetul Octavian Goga, lanțurile se considerau sfărîmate și nu mai rămăsese decît consacrarea faptelor. În întrunirile publice conduse de acești mari apostoli, poporul românesc s-a aflat la înălțimea misiunii sale și pregătit moralmente pentru marele rol la care-l supunea Istoria, iar despre faptele de arme care trebuiau să urmeze nimeni nu mai avea îndoială. – Cîntecele naționale: Vrem Ardealul, Peste Carpați, Pe-al nostru steag etc. încununau întotdeauna acele frumoase serbări scăldate în lacrimi de entuziasm. Bucureștii au trăit atunci momente de mare înălțare, care nu se pot uita.
Cu o astfel de pregătire a opiniunii publice n-a fost tocmai greu guvernului de atunci, compus din oameni încercați, să treacă la fapte. Un rege glorios, un popor eroic, care sub haina militară a înfruntat cu bărbăție în tranșee atacurile unui inamic mai numeros și mai bine înarmat, iar în dosul frontului a suportat cu resemnare toate lipsurile, bolile și mizeria, și conducători generali, care în ziua cea mare s-au dezbrăcat de patimi și și-au întins mîna în interesul superior al Patriei... așa s-a renăscut România Mare. Din faza de schingiuire și dezmembrare în care o ținuse fatalitatea Istoriei.
Județul Satu Mare a avut marea cinste să numere pe arena vieții noastre contemporane pe unul dintre cei mai glorioși luptători. E un avertisment că geniul românesc se găsește aici în elementul și-n drepturile lui, după cum odinioară a răsărit tocmai la Hotin... Bogdan Petriceicu-Hașdeu – cel mai mare învățat al neamului înainte de Nicolae Iorga, ca o prevestire că și acolo va trebui să strălucească odată cultura românească.
Stăpînit de astfel de sentimente, o dureroasă îngrijorare te cuprinde cînd faci bilanțul pierderilor din ultimii ani. Se pare că ideile nobile agitate în cursul războiului trec în domeniul uitării. Societatea omenească n-a ajuns încă la maturitatea completă de sentimente și gîndire. Vom mai avea nevoie de eroi. Să-i slăvim cum se cuvine pe cei trecuți între sfinți și la făcliile lor luminoase să creștem generația viitoare într-un spirit de cultură națională, demnitate patriotică și datorie de sacrificiu. Trăiască amintirea veșnică a eroilor neamului românesc”.
În numărul din 13 decembrie 1922, al aceleiași publicații, în articolul ,,O amintire”, Ilie Bogdan face referire și el la părintele Vasile Lucaciu: ,,S-a dus: și cu toate acestea sufletul lui se va găsi mereu printre noi. Nu ne putem încă da seama ce mare povățuitor al poporului a fost dînsul, în raport cu pigmeii, care s-au ridicat peste dînsul! Omul superior, care merge calea dreaptă, nu face complimente, nici nu lingușește spre a se ridica. Mă așteptam ca cel puțin trecerea la cele eterne a acestui mare patriot, să fie marcată prin semne de doliu în toată presa noastră – cînd colo – aproape toate ziarele s-au mulțumit a face mențiuni scurte despre moartea sa.
Dacă am avea în noi simțul cultului pentru fiii cei mari ai națiunii, ziarele trebuiau să apară, pînă la înhumarea sa, în doliu, sau spre a-l deosebi de ceilalți muritori, în culorile naționale. Știm că cuvîntul său a răsunat pretutindeni, și mai ales în chestiunea națională.
Îmi aduc aminte de un episod petrecut în biserica Sf. Gheorghe Nou din București, cu ocazia parastasului celebrat de P.S.S. Partenie, fostul Episcop al Ligii Culturale. Cînd a rostit Vasile Lucaciu, de pe amvonul Bisericii lui Constantin Brâncoveanu, cuvîntarea sa, întregul auditoriu din biserica ticsită de lume, tineri și bătrîni, bărbați și femei, au început a plînge. Parcă ar fi fost inspirat de Dumnezeire, ca să producă atîta efect și să ațîțe sentimentele mulțimii. Studenții universitari, care n-au mai putut pătrunde în Biserică, strigau din tindă, ca să vie să le vorbească și lor. Părintele Lucaciu le-a răspuns: «Mai apoi». Episcopul Partenie, ascultîndu-l din ușile împărătești, fascinat, și spre-a nu plînge în fața mulțimii, a trebuit să se retragă în altar. Darul oratoric îl poseda răposatul ca nimeni altul, și cred că, dacă judecătorii unguri, care l-au condamnat la temniță pentru faptele sale naționale, l-ar fi înțeles, ar fi rămas dezarmați, dacă ar fi putut pricepe apărarea sa. De graiul lor însă, pe care răposatul îl știa atît de bine, nu a voit să se folosească.
Cine nu-și aduce aminte de cîntecul Banatului: «Cîntă mierla în pădure, of, of, of! Că Lucaciu e în închisoare, of, of, of! Pentru scumpa direptate, de care noi n-avem parte» etc. Fără a aduce învinuiri celor care au avut posibilitatea de a-l pune în fruntea treburilor publice, trebuie să ne punem întrebarea dacă un Vasile Lucaciu nu merita să figureze în Consiliul Dirigent, sau în Guvernele care s-au perindat de la Unirea Transilvaniei încoace? Prin pregătirea pe care o avea, nu era oare chemat să ajungă cel puțin în
fruntea Bisericii sale? Loc vacant era, căci murise Mitropolitul Blajului. Ce mașinațiuni trebuie să fi fost, sau ce teamă a inspirat acest român mare, de nu l-a pus în fruntea Bisericii sale?
Domnul General Butunoiu și noi l-am văzut plîngînd pe marele Lucaciu, la instalarea sa de paroh în Satu Mare. N-a plîns Lucaciu însă de emoțiune, căci i se cuvenea o dignitate mai mare decît paroh în Satu Mare. El plîngea nerecunoștința omenească, care nu l-a dus la locul de conducere spirituală pe care-l merita. Oare un Lucaciu, ca mitropolit al Blajului, nu ar fi reprezentat tot atît de bine Biserica, ca cei ce i-au luat înainte? Un gest frumos am văzut din partea prim-ministrului I.C. Brătianu și a Episcopului Hossu din Gherla, că cel dintîi – cu toată boala sa – l-a însoțit pînă la mormîntul din Șișești, iar cel de al doilea, că a dat ordin clerului și credincioșilor de a-l saluta și a-l binecuvînta la trecerea prin gări.
Satul Șișești, care era celebru încă de pe timpul cît a trăit modestul popă de acolo, va deveni cu siguranță loc de pelerinaj al acelora care vor voi să se inspire de la marele patriot, care zace în biserica făcută de dînsul. Să luăm pilda de la Lucaciu și să imităm modestia și sinceritatea acestui mare dispărut, care dacă ajungea unde trebuia să ajungă, sigur că mai trăia, și înfăptuia poate și unirea bisericilor, deoarece a fost de întîi de toate român. Privește din cer, mare dispărut, și roagă-te celui Atotputernic, să netezească neînțelegerile politice și religioase ce există între frați, iar tu, o, Românie, fii mîndră că ai avut asemenea fii. Satu Mare, 6 Decembrie 1922”.
În cartea sa, ,,Mustul care fierbe”, Octavian Goga prezintă alocuțiunea sa de la înmormîntarea părintelui Vasile Lucaciu, din care prezentăm un fragment: ,,Așa s-a dus din mijlocul nostru părintele... Vasile Lucaciu închide în sicriul lui protestarea Ardealului românesc de o jumătate de veac. Sînt oameni predestinați să concentreze în sufletul lor aspirațiile publice, oameni-drapel care se ivesc pe toate cîmpurile de luptă, aducînd parcă de sus mistica flacără a credinței... Sînt Tyrteii Eladei, prooroci cum le zice Vechiul Testament, eroii cum îi numește Carlyle. Ființa lor este un rezumtiv al societății, o concretizare a epocii.
Vasile Lucaciu a fost zidit din acest rar aluat. Frămîntarea politică a românismului încătușat sub Habsburgi de prin anii optzeci ai veacului trecut și pînă după unire, se confundă cu zbuciumul lui personal. În această vreme, oriunde a fost Ardealul luptător, oriunde s-au afirmat drepturile lui de existență, fie că s-au răscolit valurile sentimentului popular dincoace și dincolo de Carpați, fie că s-au strigat adevărurile în fața dușmanului sau în obrazul umanității, oriunde a fost conspirație, oriunde a fost suferință pentru neam, pretutindeni înseamnă că așa a voit să fie, așa a hotărît să se întîmple acest popă din Șișești, mîndru ca un senator roman, frumos ca un cardinal de pe vremea Renașterii italiene...
Vasile Lucaciu ca structură sufletească și moștenire intelectuală este continuatorul direct al treimii noastre din veacul al XVIII-lea, trimisă din Ardeal în ucenicie pe malurile Tibrului și întoarsă acasă în suflet cu splendorile Romei. Ca și Petru Maior, Micu-Klein și Șincai, părinții redeșteptării noastre, tînărul vlăstar de la Baia Mare, sub adăpostul acelorași ziduri de la propaganda fide, sub același cer clasic al anticului Lațiu, și-a împletit concepția de viață sub impulsurile monumentalității romane reînviate de strălucirea Vaticanului. De aici de sub arcurile de triumf, de sub coloanele de granit ale Coloseului, de sub cupola de la Lateran, din simfonia de culori ale stanțelor lui Rafael, din retorica amvonului de la San Pietro și din toată vîltoarea risorgimentului italian, din care se resimțeau încă pronunciamentele epocii lui Mazzini și gesturile largi ale lui Garibaldi, din lumea asta de spectri luminoși și sugestiuni mărețe s-a înfiripat catechismul fanatic al acestui preot care avea ca supremă dogmă: latinitatea”.
La un an de la trecerea în eternitate a părintelui Lucaciu, în cartea sa ,,Oameni între oameni”, Onisifor Ghibu amintea: ,,Astăzi, la un an de la moartea lui, ne-am adunat să slăvim amintirea marelui dascăl al neamului. Căci într-adevăr acesta a fost Lucaciu: dascălul de naționalism al încercatului popor român nu numai din Transilvania, ci de pretutindeni.
În cei aproape 40 de ani de viață publică, el a propovăduit, prin luptele sale pline de o demnitate cu adevărat română, prin suferințele sale suportate cu o nobilă mîndrie, încrederea în forțele noastre, credința în dreptatea cauzei noastre și în viitorul de aur al neamului nostru. În adevăr, niciodată în istoria noastră cuvîntul și viața unui conducător național n-au pătruns mai adînc în conștiința publică a neamului, ca pilda părintelui Lucaciu. El devenise erou legendar, cîntat în cîntece de țărani și de copii, ca o figură din poveste. Singur numele lui era în stare să facă să se cutremure întreg sufletul poporului.
Lucaciu a făcut o școală de conștiință și de solidaritate națională cum nimeni n-a mai făcut-o pînă la el. El poate fi numit fără nici o exagerare: cel mai mare dascăl de naționalism la românii ardeleni. Cînd răsfoiești astăzi filele gazetelor noastre de acum 30 de ani, pline de documente prețioase în legătură cu autoritatea vastă a părintelui Lucaciu, un sentiment de cucernicie deosebită ți se coboară din suflet. Parcă ai citi pe pagini de cronici sfinte sau de Biblie; din mijlocul lor răsare la fiecare pas figura lui Lucaciu ca a unui al doilea Moise care își conducea prin pustiu poporul spre Pămîntul Făgăduinței”.
Sfîrșit
MIRCEA PÎRLEA
IOAN CORNEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite