La 28 noiembrie, comemorăm 100 de ani de la trecerea în eternitate a Părintelui Doctor Vasile Lucaciu. De aceea, am considerat că este nimerit să prezentăm, în cele ce urmează, felul în care au fost surprinse, în presa sătmăreană a vremii, decesul și ceremonia de înmormîntare a marelui patriot și luptător pentru Unire, născut pe meleagurile noastre.
În ziarul Satu Mare, nr. 96, de miercuri, 29 noiembrie 1922, în articolul ,,Moartea părintelui Vasile Lucaciu”, se precizează: ,,Marți dimi­neața la orele 2, a încetat din viață marele luptător național, părintele Vasile Lucaciu. Este aproape un an de cînd obosit și răpus de boală, cu inima frîntă de durere, nu a părăsit patul suferințelor. Prin moartea lui pierdem pe unul din cei mai mari luptători naționali, care întreaga viață nu a avut alt crez decît acela de a se jertfi cu totul pe altarul patriei. Vremurile viitoare vor arăta adevărata și marea personalitate a celui ce, de la vîrsta de 12 ani, s-a îndreptat către pușcărie, unde l-au aruncat de atîtea ori dușmanii neamului. De atunci pînă la ultima bătaie a inimii, nu a avut o clipă de răgaz. Suflet zbuciumat de grijile și soarta neamului, a știut să ție trează conștiința națională prin vorba sa sonoră și blîndă de apostol, străbătută de cea mai puternică simțire. Sufletul lui se ridică la cer că lasă pentru vecie împlinit idealul pentru care a trăit. Marile serbări de Vineri, 1 Decembrie, vor fi cel mai potrivit și sublim prinos cu care va fi condus la lăcașul de veci de întreaga nație”.
În nr. 97, de duminică, 3 decembrie 1922, al aceluiași ziar, în articolul intitulat ,,Părintele Vasile Lucaciu”, A. Davidescu scrie: ,,S-a dus și el de pe lumea aceasta. În camera îndoliată i-am văzut chipul supt de fiorii morții. Luptătorul pentru cauza sfîntă a neamului său, s-a dus dintre cei vii. O mîngîiere îi va lumina spiritul pe lumea cealaltă, unde este purtat de necunoscut. A trăit clipele cînd idealul național visat s-a înfăptuit. Preotul purtat prin închisorile Ungariei și-a închis ochii pe vecie, însă în urma sa o să se ridice triumfătoare cauza pentru care a luptat. Puțini eroi au luptat atît cît defunctul Lucaciu, dar mai puțini sînt acei, care au avut norocul să vadă roadele acelei lupte. De obicei ei se sting în toiul frămîntărilor; dr. Lucaciu însă a supraviețuit clipelor de entuziasm și de bucurie ale Poporului Român. Odihnească în pace acela ce a fost părintele Vasile Lucaciu! Poporul Român îi va păstra veșnic memoria. Istoria va demonstra viitoarelor generații imensa sa personalitate. Secolele îi vor purta numele și, în galeria luptătorilor pentru întregirea Neamului Român, el va ocupa locul de frunte. Odihnească în pace!”.
Tot în același număr de ziar, în articolul ,,Transpor­tarea părintelui Lucaciu la Șișești”, se menționează: ,,Cu un tren special au sosit în localitate domnii miniștri I. Brătianu și Moșoiu. Se mai aflau în Satu Mare domnii Octavian Goga, Pop Cicio, Trancu-Iași și vicepreșe­dintele corpurilor legiuitoare. S-au depus coroane din partea Consiliului de Miniștri, Partidul Poporului, Cercul Tehnic și Camera deputaților. În fața catafalcului depus în biserica română, după oficierea serviciului creștinesc P.S.S. Episcopul Frențiu a ținut o cuvîntare în care a arătat meritele părintelui Lucaciu. Domnul Ion Brătianu, după ce vorbește de luptele naționale duse de către defunctul părinte, îl decorează cu Coroana României. Domnul Octavian Goga, printr-o vorbire care smulge lacrimi, povestește cum a cunoscut pe părintele Lucaciu. În cele mai ideale culori zugrăvește figura nepătată de nici o ambiție sau ură personală. Părintele Lucaciu – spune domnul Goga – stă deasupra noastră prin marea sa personalitate și prin setea sa după sfînta dreptate. Din partea Partidului Național a vorbit domnul Pop Cicio, fost ministru, care de asemenea descrie sufletul bun, dar în același timp plin de energie al decedatului. Domnia sa a depus o frumoasă coroană. Cel din urmă a vorbit domnul Trancu-Iași din partea Partidului Poporului. Cortegiul a pornit spre gară unde cu un tren special sicriul a fost transportat la Șișești, unde va avea loc înmormîntarea. Străzile pe unde a trecut cortegiul erau îndoliate. Unități din regimentul 82 Infanterie au dat onorurile militare. Muzica militară cînta marșuri funebre. O lume imensă a condus cortegiul funerar pînă la gară. Miniștrii vor merge la Șișești pentru a-i depune cîteva coroane pe mormînt. S-a mai depus o coroană din partea societății «Astra». Alte societăți și admiratori au depus numeroase coroane”.
În ziarul Satu Mare, nr. 98, de miercuri, 6 decembrie 1922, sub titlul ,,Părintele dr. Vasile Lucaciu”, generalul A. Butunoiu consemnează: ,,Un munte s-a prăbușit, un munte cu creștetul plin de zăpadă, dar care se înalță mîndru în sus, printre nori, pentru a ajunge pînă la soare ce îl împodobea cu o aureolă de raze luminoase. Este uriașul neamului, Vasile Lucaciu, care azi a plecat dintre noi; e acel suflet extraordinar, acea inimă incomparabilă, acel glas de bronz care timp de o jumătate de veac a răsunat ca o trîmbiță de alarmă în toate colțurile lumii, cînd cerînd dreptul la viață liberă a unui popor oprimat, arăta că în această lume mare și frumoasă trebuie să se găsească un colțișor și pentru poporul român. Plecînd din modestul sat Șișești, de la o umilă catedră de religie, a devenit repede apostolul cuvîntului Domnului și timp de o jumătate de veac ne-a încălzit sufletele, la focul speranțelor împlinirii unui vis măreț, vis pe care a avut norocul să-l vadă realizat. În această uriașă luptă a avut mult de suferit, dar nici suferințele, nici durerile nu au putut să-l clintească de la calea dreaptă și luminoasă ce își croise, nu a putut abate pe acest falnic stejar care a mers înainte cu credința în Dumnezeu, după cum mergeau vechii martiri ai creștinismului, a mers înainte spre acel sfînt ideal care era al nostru al tuturor: unitatea națională a românilor.
A fost greu drumul, pe un drum plin de stînci ascuțite sau prăpăstii înfiorătoare pe care Vasile Lucaciu l-a străbătut fără șovăire, lăsînd însă în colțurile stîncilor bucăți rupte din inima lui. L-am văzut cu toți în Satu Mare, în clipa solemnă cînd a fost instalat în modesta parohie din acest oraș; l-am văzut emoționat cînd ne citea sfînta evanghelie, pe cînd din ochi îi curgeau lacrimi, el care nu se emoționase niciodată în fața tribunalelor și nu plînsese în fundul temnițelor. A fost un moment solemn, un moment înălțător pentru noi toți, cînd am văzut pe acest titan plîngînd, pe cînd sufletul lui i se topea într-un duios noian de sentimente.
Opera lui Vasile Lucaciu nu poate să fie cunoscută, pentru că el a fost prea aproape de noi, a fost prea mare, ca să-l putem înțelege, să-l putem cuprinde cu ochii; iar sufletul lui a fost prea luminos ca să putem judeca puterea și tăria sentimentelor ce clocoteau tumultuos în el ca într-un vulcan, sentimente care țîșneau în fîșii de lumină ce încălzeau și luminau necontenit sufletele noastre.
Vor trece anii și numai istoria va putea descrie această operă gigantică a lui Vasile Lucaciu, numai istoria rece și neînduplecată va putea cerne și dărîma iluzii trecătoare pe care numai oamenii reușesc a le face în jurul numelui lor, oameni care vor fi dați lesne uitării, iar Lucaciu va fi aranjat în cadrul luminos ce i se cuvine. Moartea l-a luat tocmai cînd aveam mai mare nevoie de el, tocmai cînd începe o nouă luptă pentru a ne duce pe calea unirii sufletești, pe noi, fiii așa de îndărătnici.
Astăzi, acel care a fost părintele Lucaciu pornește dintre noi spre locuința de veci, în satul Șișești, umil sat, necunoscut, ascuns în sălbatice dar fermecătoare plaiuri, merge în acel sătișor de unde istoria va depăna fir cu fir tot ce a împlinit el o viață întreagă, de unde va desprinde cuvinte și învățături de evanghelie pe care le va trece în cărțile ei, iar pe el îl va aranja alături de marii apostoli, de marii martiri ai neamului, unde va rămîne în veci după cum în veci va rămîne în inimile noastre”.
Cuvinte frumoase rostește, în același număr de ziar, Alexandru Mandea, consilier la Curtea de Apel Oradea Mare, în articolul ,,Cel care s-a dus...”: ,,Cînd, într-o seară superbă, se ofilește o floare, prețioasă prin raritatea ei, se trezește în suflet o senzație de nostalgie duioasă.
Într-o pădure seculară, priveliștea stejarului bătrîn doborît de trăznet te cutremură de înfiorarea gîndului nimicniciei vieții pămîntești. Se deslipește de sînul unei familii un vlăstar plin de minte și vlagă, se umple inima de jale. Dar, cînd din atmosfera unui întreg neam, întregit de o clipă, se dezrădăcinează, una cîte una, figuri simbolice de credință și de biruință, sufletele noastre, podidite de lacrimi și copleșite de durere, se apleacă umile și rugătoare, înaintea Dumnezeirii. Zi cu zi, se adîncește durerea noastră. Căci zi cu zi, se întunecă o lumină, se stinge o stea; moare o energie, se îngroapă o nădejde... Ar părea că misterul unei mîini răzbunătoare, vrăjmașe, frămîntă frunțile noastre, dacă o lege fizică nebiruită n-ar desluși fenomenul zguduitor de dureros.
După generațiunea creatoare a statului român politic și cultural, generațiunea lui Brătianu, Kogălniceanu, Golescu, Maiorescu și atîția alții, prefăcută în pulbere de aur, ne părăsesc acum făuritorii idealului de unitate națională, sufletele zămislite în aluatul zeilor, mințile aprinse de scînteia divină, energiile răscolitoare de idealuri și credință, visătorii și eroii. Între aceștia este și părintele Lucaciu.
Cine din cei de dincolo de Carpați n-a simțit tresărirea de admirație frățească, unii mai sceptici, un fior de învioirare de cîte ori ne împărtășeam istoria luptelor lui Lucaciu, pentru zdrobirea zăgazurilor ce înăbu­șeau izbucnirea vieții românești, pe un pămînt secular român? Cine n-a picurat lacrimi la vestea întemnițării lui Lucaciu, în întunericul umezos al unei încăperi înguste și nesănătoase? Cine nu s-a simțit încins de acea legătură sfîntă, comunitatea de simțire și gîndire? Și cine din cei de dincolo de Carpați, n-a primit sugestia de îmbărbătare a luptelor istorice purtate de Lucaciu între alții? Și în ungherul cărei inimi n-a licărit raza de izbăvire? Lucaciu a înveșmîntat mentalitatea poporului și a fermecat sufletul lui.
Legenda populară țese episoade desprinse din viața lui neodihnită, păstorii doinesc suferințele lui, cîntăreții anonimi ritmează versuri ce perpetuează din generație în generație amintirea lui. Privirile de-a pururea stinse ale părintelui Lucaciu nu vor mai îmbrățișa: nici codrii noștri verzi de brazi, nici cîmpiile de mătase; dar, sufletul lui, în seninătatea cerească, va șopti, în templul Divinității, rugăciunea de veghere asupra destinului neamului românesc”.
În același număr de ziar, A. Davidescu vorbește despre înhumarea părintelui Lucaciu, în articolul ,,La Șișești”: ,,După terminarea serviciului divin și discursurilor la biserica română din Satu Mare, cortegiul funebru pornește la gară și se îmbarcă pentru Șișești.
Domnul primar Frențiu ține o mică cuvîntare, luîndu-și rămas bun în numele orașului de la acela ce a fost cetățean și paroh. Pornește întîi trenul ministerial, apoi cel special cu sicriul defunctului. Un imens public inundă gara și vagoanele sînt ocupate complet de acei ce doresc să ducă la lăcașul de veci pe părintele Vasile Lucaciu. De la Baia Sprie 80 de sănii au purtat pe asistenți pînă la comuna Șișești. Pe tot parcursul dintre Satu Mare și Baia, la fiecare gară au ieșit în întîmpinarea trenului preoți cu poporul, făcînd rugăciuni.
Aici, în biserica monumentală, zidită din inițiativa și cu ajutorul defunctului, a fost depus catafalcul. În interiorul bisericii, la stînga, se afla groapa unde va fi înmormîntat.
După ce se oficiază serviciul creștinesc, în prezența primului ministru, domnul Brătianu și general Moșoiu, precum și a delegaților Corpurilor legiuitoare, domnul general Butunoiu, reprezentanților diferitelor societăți studențești, domnul Cicio Pop, Octavian Goga etc., se încep cuvîntările. Vorbește cel dintîi P.S.S. Episcopul Hossu, apoi în numele guvernului domnul general Moșoiu, urmează: Marmeliuc din partea Bucovinei, Pântea-Basarabia, Tripon Ștefan din partea Ateneului Român, G. V. Botez din partea Ligii culturale, întrucît defunctul a fost prezident; din partea Mormintelor eroilor, săteanul Sabo din Chiuzbaia, domnul Marin Ștefănescu prof. univ., un student din partea studenților din Cluj și domnul Moldovean din Arad“.
(va urma)
MIRCEA PÎRLEA
IOAN CORNEANU