100 de ani de la nașterea marii Profesoare Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1)
  • 10-08-2020
  • 0 Comentarii
  • 166
  • 0

Am avut norocul s-o am Profesoară. Nu doar lector universitar, nu doar profesor universitar, nu academician, ci Profesoară. Marea Profesoară. Nici un titlu profesional nu-l poate întrece pe acesta, nici în ceea ce privește întîietatea lui în evoluția omenirii. Regretatul meu Rector de la Politehnică, atît de apropiat, de prezent la manifestările culturale și profesionale ale personalului didactic și ale studenților, considera că prima meserie n-a fost cea hulită de profitorii ei, că primii oameni trăiau „de-a valma”, fără să se țină cont de cine cui aparține, ci că primele meserii au fost, în sincronie, cea de cîntăreț, de inginer și de profesor: întîi și-ntîi au imitat sunetele din natură, ajungînd la unități articulate pentru comunicare, în același timp și-au cioplit uneltele (ingenioși) și i-au învățat și pe urmași cum să le realizeze (ca dascăli). Nimic nu poate întrece „meseria” de dascăl/profesor atunci cînd profesoratul se exercită cu vocație, cu dragoste și cu profesionalism, așa cum numai marii dascăli o fac, ridicîndu-l deasupra tuturor celorlalte meserii din lumea aceasta. Așa cum a făcut-o neuitata noastră Doamna Zoe. Profesorul și istoricul literar Dan Horia Mazilu, care i-a fost apropiat, consideră că acei fericiți care au avut privilegiul s-o asculte – la un curs, la Radio, la o conferință, s-o vadă la TV, o vor simți mereu prezentă în spațiul sufletului. Cu atît mai mult cei care i-au fost studenți. Și eu m-am bucurat de avantajul de a-i fi studentă trei ani în cele două facultăți, de cîte cinci ani, pe care le-am urmat la Filologia bucureșteană.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a născut la București, pe 20 august 1920, într-o familie înstărită din marea burghezie, ca fiică a juristului Nicolae Dumitrescu și a Mariei Dumitrescu (Apostol) – profesoară de Română și Franceză. A primit o educație aleasă într-o „împărăție” a cărților. Cînta la pian ca o adevărată pianistă și și-a însușit, „din casă”, franceza și germana. A făcut studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte”, studii juridice și filologice, a obținut licența în engleză. A susținut teze de doctorat în Drept („Evoluția noțiunii de suveranitate”) și în Filologie („Renașterea – Umanismul – Dialogul artelor”). A ajuns profesor universitar, apoi șeful Catedrei de Literatură comparată de la Universitatea din București și director al Institutului de Istorie și Teorie literară „G. Călinescu”, vicepreședintă (sic!) a Academiei de Științe Sociale și Politice, președintă (sic!) a Comitetului Național Român de Literatură Comparată ș.a.

După reforma învățămîntului din 1948, în școli se studia doar rusa (începînd cu clasa a IV-a și se continua și în liceu) și s-a adăugat franceza în liceu. Or, Doamna Zoe vorbea franceza și germana din familie, își luase  licență în engleză, în plus știa bine latina și italiana, citea în spaniolă și portugheză – o adevărată „orgie” intelectuală, chiar un „scandal” pentru acel deceniu. După cum mărturisește Prof. Mihai Zamfir, „spre deosebire de aproape toți profesorii noștri, citise marea literatură a lumii în original și îți dădeai imediat seama că faptul în sine definea un cu totul alt fel de lectură decît cel curent. De asemenea – situație aiuritoare pentru acele vremuri –  era profund credincioasă și nu făcea din asta nici un secret” (în articolul Doamna Zoe, ROMÂNIA LITERARĂ nr. 20/19 mai 2006, p.10).

A făcut, ca mai toți, concesii, dar nu compromisuri. A folosit o diplomație de tip renascentist, și calitatea de Profesor, cercetător, istoric literar i-a rămas întreagă. Un fapt pe care nu toată lumea îl știe este că diplomația și puterea ei de convingere l-au convins pe Ceaușescu să accepte botezul fetiței și, astfel, Zoe Ceaușescu poartă numele de botez al nașei sale Zoe Dumitrescu-Bușulenga. După ’90 au existat voci – atît oameni de cultură, cît și unii care au abandonat cultura la jumătate, care au   considerat c-ar fi prietenă cu Elena Ceaușescu și că ar fi comparat „iepoca de aur” cu cea a lui Pericle, tratîndu-l curtenitor pe Ceaușescu. Și pentru această diplomație inofensivă, cum o numește Alex. Ștefănescu (înRomânia literară”, 12 mai 2006, p. 12), „prin care și-a cîștigat nimic altceva decît dreptul de a-și face datoria, a fost stigmatizată după 1989”. În plus, a fost acuzată că l-a comparat pe Ceaușescu cu Eminescu, dar, pînă acum, nimeni n-a demonstrat, arătînd rîndul scris, publicat și semnat de marea  Profesoară, că ar fi făcut clar, nu sugerat, această comparație. În plus, cele două nume aparțin unor zone diferite: Eminescu e simbolul culturii, al poeziei (încă nu se scoseseră la iveală opiniile lui de la ziarul „Timpul”), Ceaușescu – al politicii. Demnă de subliniat este opinia filosofului Mircea Flonta (1932-1992, pe care-l citează Acad. Radu Voinea în cartea „Crîmpeie de viață” vol. I, p. 159), care limpezește și atitudinea marii Profesoare: „Dacă oamenii responsabili, care aparțin elitei unui domeniu de activitate, își dau seama că un sistem dictatorial a cîștigat un anumit grad de stabilitate și că, prin urmare, opoziția fățișă față de sistem nu poate aduce rezultatele dorite, ei nu vor putea aduce rezultatele dorite (…) decît dacă fac unele concesii în lucruri mai puțin importante pentru a-și exercita influența în cele mai importante”.

Să nu uităm formula cu care această mare Profesoară deschidea sesiunile științifice – „doamnelor și domnilor” – în perioada anilor ’70, ani de ascensiune a „tovarășului”.

Nu cred că trebuie uitate nici actele de curaj de care a dat dovadă, convinsă fiind că fiecare individ trebuie să-și creeze condițiile spirituale care să-i asigure libertatea de gîndire, demnitate umană și credința. Doamna Zoe considera Biblia drept cartea de căpătîi a umanității. În „Gardianul” din 13 septembrie 2005, se destăinuiește, în legătură cu aprobarea pe care a căpătat-o pentru a include Biblia în bibliografia obligatorie la cursul de Literatură universală: „M-am certat cu secretarii de organizație, le-am zis: sînteți niște inculți, asta este prima carte a umanității. N-aveți decît să o tăiați! Și n-au îndrăznit, că într-adevăr erau cam inculți”. Poate și de la această primă carte a umanității și nu numai formației sale de filolog i se datorează cultul pe care îl avea pentru cuvînt; se considera „Cetățean al Galaxiei Gutenberg; eu cred în cuvînt pentru că cuvîntul este Logos, cuvîntul este sfînt. Proferarea (pronunțarea clară, articularea accentuată) cuvîntului este un lucru sacru. Dumnezeu i-a vorbit lui Adam, acum se fac tot felul de cercetări: care a fost limba în care Dumnezeu i-a vorbit lui Adam prin duh, iar duhul nu are limbă… Se înlocuiește cuvîntul cu imaginea, cuvîntul are aura lui de sacralitate, venind din Logos. Cuvîntul are permanență, rămîne scris, îl recitești cum recitești rugăciunile, îl recitești în fiecare zi: din unele cărți mai des, mai rar din altele”. Într-un interviu acordat lui Fabian Anton, se referă la imaginile de la televizor: „eu nu sînt un om al civilizației imaginii, ci al culturii cuvîntului. Fiindcă imaginea dislocă spiritul – cuvîntul construiește, îl edifică. Cuvîntul este izvorît din cuvînt, pe care poți să-ți fixezi mintea, sufletul”. „Ne ploconim la modelele din afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între lesbiene, între homosexuali, toate smintelile acestea… Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îți lasă popasurile necesare pentru reflecție, pentru meditație. Pierderea obișnuinței lecturii este pericolul cel mai mare care amenință planeta pentru că slăbește intelectul, puterea de gîndire și te face să uiți limba”.

În perioada „neagră” a așa-zisului comunism, Doamna Zoe a făcut o surpriză studenților de la filologie care putea s-o coste: l-a adus pe scriitorul-Preot Gala Galaction, cel care a tradus Biblia (apelînd și la varianta ebraică a Vechiului Testament), în amfiteatrul „Odobescu” de la Filologie și l-a prezentat studenților, glorificîndu-i opera și activitatea literară. Profesorul Șt. Cazimir (conducătorul meu de doctorat) a adeverit acest lucru, precizînd că evenimentul a avut loc în 1954 și că, la acest curs, a luat parte și Prof. Emil Boldan. În anul universitar 1958/1959, am fost prezentă la cursul de Literatură universală la care Doamna Zoe ne-a predat cunoștințe despre Biblie. Era anul cînd, la începutul semestrului II, a avut loc răsunătoarea adunare generală pe facultate, la Sala Floreasca, unde au fost „înfierați” și excluși din facultate studenții care au fost prinși că s-au dus la biserică, s-au cununat religios sau și-au botezat copiii.

În interviul acordat doamnei Mihaela Onofrei, care poartă titlul „O lume fără rădăcini este o lume fără morală”, Marea Profesoară mărturisește: ,,Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu. Bărbatul vieții mele a fost soțul meu, Apostol Bușulenga. Un om de o cultură clasică admirabilă. Un om admirabil (era jurist). Cunoștea latina și greaca. Poate asta m-a și atras la el. Am fost căsătoriți 45 de ani”. Era aromân și s-a stins cu aproximativ 10 ani înainte de plecarea la cele veșnice a Marii mele Profesoare. La înmormîntarea lui, a luat parte și Profesoara Matilda Caragiu-Marioțeanu care, după un scurt necrolog, a recitat „Părinteasca dimîndare” (porunca părintească) de Belimace, din care merită să consemnăm măcar aceste două strofe:

„Părinteasca dimîndare/ Nă spregiură cu foc mare/ Frați di mumă și di-un tată/ Noi, Aromân’li di eta toată/ Cari fudze de-a lui mumă/ Și di părinteasca-lui numă/ Fugă-l’i doara Domnului/ Și dulțeamea somnului.

„Părinteasca poruncă (mustrare)/ Poruncește cu foc mare/ Frați de-o mumă și de-un tată/ Noi, aromânii din vremea toată/ Care fuge de-a lui mumă/ Și de părintescu-i nume/ Fugi-i-ar binecuvîntarea Domnului/ Și dulceața somnului.

N-a avut copii, avea doar o soră – Elvira Dumitrescu – care a moștenit-o.

Într-o mărturisire făcută în 2004, cea care a lăsat o zestre culturală demnă de o personalitate renascentistă și iluministă, ne comunică un simțănt pe care nu orice om îl are: „Pentru mine nu există moarte… Pentru mine timpul n-a curs, nu l-am simțit. Viața mea a fost atît de activă și atît de plină încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simțit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simțit curgerea timpului. Pentru mine acești 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înțeleg mai multe lucruri pe care tinerețea, poate, nu le înțelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut”. Dacă Doamna Zoe nu a simțit trecerea timpului, noi, cei care ne bucurăm de moștenirea sa, simțim bogăția spirituală pe care a acumulat-o și ne-a lăsat-o nouă. Și această bogăție e atît de vastă încît consemnarea ei nu se poate realiza într-un articol. Subliniem, totuși, faptul că și-a inaugurat lungul șir al lucrărilor fundamentale cu cele privind literatura română. Abia la aproape 43 de ani, în 1963, nd începuse „dezghețul” care avea să ducă la eliberarea deținuților în 1964, și-a publicat, cu ample considerații, prima lucrare despre Creangă. Prof. Mihai Zamfir, într-un articolul din „România literară”, consideră că „acest studiu a marcat o schimbare de perspectivă… (…) De fapt, Creangă și apoi Eminescu erau priviți de Doamna Zoe la înălțimea literaturii europene și judecați drept cele mai tipice produse românești din literatura universală”. Lucrările care au urmat nu puteau izvorî decît dintr-un spirit renascentist prin formație și prin vocație, la cărțile fundamentale adăugîndu-se studii, articole, expuneri etc., cît să umple o bibliotecă. După tezele de doctorat și Creangă, asistăm, după cum scrie Prof. Mihai Zamfir, la o arie vastă de cercetare „pînă la dimensiuni pe care puțini români le-au atins”. Totul  „mustește de erudiție reală. (…) Eminescu și romantismul german (1986), poate ultima mare carte a autoarei, punea, în fine, o ordine clară în domeniul unde zeci de specialiști se pronunțaseră (e vorba de relațiile dintre Eminescu și cultura germană), dar unde nici unul nu îndrăznise să se ridice la monografia completă”.

Dacă luăm în considerare și studiile parțiale, prefețele sau postfețele scrise de Doamna Zoe, admirăm defilarea întregii literaturi universale, de la Biblie și Imnurile orfice la Edgar Allan Poe. Vastitatea orizontului astfel deschis îl amețește pe cititorul obișnuit. Prezentăm cîteva exemple:

- Valori și echivalențe umaniste

- Antologia poeziei românești

- Sofocle – contemporanul nostru și condiția umană

- Eminescu – Cultură și creație

- Muzica și literatura (3 volume) în colaborare cu Iosif Sava

- Pagini engleze

- Portrete etc.

(va urma)

Dr. Elis Râpeanu (1 iulie 2020)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite